De sute de ani, traiul lipovenilor provine din pescuit. Și s-a transmis din străbuni că numai bărbatul muncește și este dator să țină toată familia. Găsindu-și cu greu un rost (de regulă temporar) în lumea de dincolo de ape, marginalizați de societatea de consum, oamenii Deltei, mai ales iarna, se întorc la vechea lor meserie, mânați pur și simplu de apriga luptă pentru supraviețuire.
În familiile lipovenilor femeile sunt dintotdeauna casnice. Stau acasă, fac mâncare – invariabil pește, pregătit în câteva zeci de feluri: de la celebrele ciorbe de pește și plachie până la perișoare de pește, ardei umplut cu pește, sarmale de pește cârnați de pește etc. Ce mai, totul cu pește! Așa că, fie vremea cât de potrivnică, tot se vor găsi pescari care, mânați de nevoie sau pur și simplu din obișnuință, vor ieși, cu ce unealtă le-o fi mai la îndemână, la pescuit.
În funcție de starea vremii și mai ales după „citirea”atentă a apei se va alege scula de pescuit. Cel mai des folosite sunt, fără îndoială, tradiționalele plase. Instalate pe sub gheață cu ajutorul unor prăjini mai lungi, ele sunt lăsate astfel, prinse în gheață, până dimineața, când sunt scoase și verificate. Vintirile sau vârșele se instalează aproape de buza stufului, pe malurile canalelor, contra curentului, în locurile mai abundente în vegetație acvatică și sunt adresate mai ales viclenei știuci. Aruncatul năvodului este o adevărată artă și, mai ales pe timp de iarnă, tragerea acestuia pe sub gheață, preț de mai mulți kilometri, este o activitate care poate dura și o zi și la care participă nu mai puțin de opt-zece oameni.
Și, de cele mai multe ori, această muncă titanică nu are ca scop decât prinderea câtorva cozi de pește, care, împărțite la tot grupul, nu fac decât să asigure cina pescarilor și a familiilor acestora. Metodele legale de pescuit nu sunt deloc rentabile pe timp de iarnă, când peștele amorțit nu umblă. Pentru a-l scoate de prin gropile mâloase sau de pe fundul canalelor unde stă îngropat în mâl, mintea omului a născocit uneltele potrivite. Așa au apărut pripoanele, trandadaiul, lăptașul sau celebrul prostovol, care, atunci când se aruncă, se desface ca o umbrelă și se așează trasă de plumbi peste peștele de pe fundul apei.
Trasă apoi de pescar, gura plasei se strânge, prinzând în ea tot ce mișcă, de la mic la mare. Aruncat cu știință în locurile bine alese, la „groapă, la “buturugă” sau la “curent”, prostovolul poate aduce la suprafață până la peste 60 kg de crap sau somn. Rapid, simplu și eficient. Aruncatul cu trandadaiul sau cu lăptașul este însă probă de virtuozitate și nu se practică decât la Dunăre, vâslind contra curentului.
Mai ales iarna, când peștele trândav și amorțit de apa înghețată zace în mâl, aceste unelte devin extraordinar de eficiente, crapii, somnii și șalăii adormiți fiind luați “ca din oală”. Iar atunci când, cu mâinile unse cu păcură, cu pielea crăpată de ger și umezeală, cu hainele ude, înghețate bocnă și cu ochii înlăcrimați de asprimea vântului, pescarii trag de funia tăioasă și simt zvâcnetul lent al peștelui, bucuria pescuitului, oricât ar fi ea de mizerabilă, își capătă adevărata valoare.
Asemeni celor care aruncă prostovolul în ungherele tainice dintre curenți, cei care trag la trandadai sau lăptaș pot avea bucuria unei bărci pline de bucăți zdravene în mai puțin de o oră. Și uite așa își duc traiul de pe o zi pe alta, rezistând condițiilor vitrege, supraviețuind de atâta vreme oricăror timpuri ori orânduiri sociale. Și pentru că se supun legilor ei, conducându-se după norme de existență moștenite din străbuni, Delta are grijă să-și hrănească, chiar dacă neîndestulat, fii pribegi și urgisiți ai întinderilor sale, fie că este vară sau iarnă.
