Arthur Schopenhauer s-a născut la 22 februarie 1788, la Danzig, în Germania (astăzi Gdansk, oraş în Polonia), fiind fiu al unui comerciant, care îi proiectase fiului său o carieră în domeniul negustoriei.
Încă din copilărie, realizează, împreună cu tatăl său, numeroase călătorii prin Europa, fiind interesat de multiple domenii de activitate, concepte şi teorii.
În anul 1809, tatăl său pleacă „în lumea celor drepţi”, apoi tânărul Arthur va începe studiul medicinei la Universitatea din Göttingen, urmând să renunţe la studiul acestui domeniu, pentru a se dedica filosofiei.
În anul 1811, pleacă la Berlin, unde audiază cursurile lui Friedrich Schleiermacher și ale lui Johann Gottlieb Fichte.
Va rămâne permanent fascinat de multe alte aspecte legate de cunoaşere, în general, aprofundând cunoştinţe din matematică, anatomie, chimie şi fiziologie.
Se transferă, apoi, la Jena și, în 1813, obține titlul de Doctor în Filosofie cu dizertația „Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului rațiunii suficiente” („Über die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde”).
În același an, îl întâlnește la Weimar pe Goethe, cu care discută teoria acestuia asupra culorilor.
În anul 1816, Arthur va publica lucrarea „Despre vedere și culori” („Über das Sehen und die Farben”), în care va expune propria sa concepție în acest domeniu, aflată în contradicție cu opiniile lui Goethe.
În perioada 1819-1831, ține cursuri la Universitatea din Berlin, unde preda și Hegel, care era în acel timp figura dominantă a filosofiei germane, mai nou fiind criticat vehement de Schopenhauer.
În acelaşi an, apare opera fundamentală a lui Schopenhauer, „Lumea ca voință și reprezentare” („Die Welt als Wille und Vorstellung”), o carte care cuprinde „o metodă de filozofare experimentată aici pentru prima dată şi care se diferenţiază complet de toate cele folosite până acum”, după cum afirma autorul.
În anul 1831, din cauza unei epidemii de holeră, a cărei victimă a fost Hegel, se refugiază la Frankfurt am Main, unde va trăi retras până la sfârșitul vieții.
Aici va începe studiul filosofiei budiste și hinduiste precum și al misticilor creștinismului primitiv, fiind influențat în special de Meister Eckhart și Jakob Böhme.
În anul 1836, îi apare lucrarea „Voința în natură” („Über den Willen in der Natur”), în anul 1841 îi este publicat volumul „Cele două probleme de bază ale eticii” („Die beiden Grundprobleme der Ethik”), iar în 1851 îi apar aforismele grupate în „Parerga und Paralipomena”.
Aceste volume îi aduc celebritatea, publicul acordând acum atenţie, retrospectiv, şi cărţilor sale din tinereţe. E, totodată, momentul în care Schopenhauer, care se considera întemeietorul unei noi religii, de sursă brahmanică şi deci opusă celei iudeo-creştine, şi se vede înconjurat şi de discipoli. Pe aceştia îi numeşte, fără vreo reţinere, „apostolii” şi „evangheliştii” săi. A fost pe deplin convins de valoarea sistemului său, spunând că „va veni timpul în care cel ce nu va şti ce anume am spus eu cu privire la un anume lucru va fi considerat pur şi simplu un ignorant”.
Trebuie spus că, de-a lungul întregii vieţi, Schopenhauer a ţinut în preajma sa şi un pudel, pe care la fiecare circa zece ani, când animalul îmbătrânea şi murea, îl înlocuia cu un altul asemănător, ce primea acelaşi nume, Atman (în sanscrită: „suflu vital”), fiind convins că cel în viaţă este o reîntrupare a celorlalţi, că este „ascunsul sâmbure al câinelui”, o influenţă de la „Faust”-ul lui Goethe.
Arthur Schopenhauer pleacă la Domnul la Frankfurt, la 21 septembrie 1860, la vârsta de 78 de ani, în urma unei pneumonii.
La momentul apariției operelor sale, Schopenhauer nu s-a bucurat de o atenție deosebită. Mai târziu însă, Schopenhauer va exercita o influență deosebită asupra gândirii lui Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein sau Emil Cioran. În literatură, se recunoaște influența lui Schopenhauer asupra operelor lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann sau Michel Houellebecq, iar în domeniul psihologiei, ideile sale au fost preluate de Eduard von Hartmann și Sigmund Freud.
„Degeaba privirile noastre caută vreo singură rădăcină din care s-ar înălţa un trunchi puternic, vreo palmă de pământ rodnic şi sănătos: pretutindeni praf, nisip, încremenire, moarte lentă. Un om rătăcit în acest pustiu, singuratec şi fără speranţă, nu şi-ar putea găsi un simbol mai nimerit decât pe cavalerul întovărăşit de Moarte şi de Diavol, aşa cum l-a desenat Durer, cavalerul în platoşă, cu privirea aspră, care, singur cu calul şi cu câinele său, îşi urmează impasibil drumul de groază, fără să-i pese de înspăimântătorii lui tovarăşi, dar fără nici o speranţă. Schopenhauer al nostru a fost acel cavaler al lui Durer: era lipsit de orice speranţă, dar dorea adevărul. Nimeni nu se poate asemui cu el!“ – spunea Friedrich Nietzsche, cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor care i-au urmat.
Mihai Eminescu spunea, la rându-i, despre marele filosof german: „Schopenhauer e dintre autorii aceia care nu vor avea a se teme de soarta celor ce scriu de azi pe mâine. E drept că multă lume va fi jignită la citirea cărţilor lui, îndeosebi toţi aceia care fac din scris şi învăţătură o meserie; dar lumea va ajunge a se împăca cu multe dintre învăţăturile pesimiste ale filosofului“.
Iar Emil Cioran remarca: „Din tot ce a scris şi a gândit Schopenhauer, vii rămân numai revărsările sale de umoare. […] Ceea ce rămâne dintr-un gânditor este temperamentul său, adica tot ce face atunci când uită de sine; un filozof amuză, derutează, interesează tocmai prin contradicţii, prin capricii, prin reacţiile imprevizibile şi incompatibile cu liniile fundamentale ale gândirii sale.“
În problema teoriei cunoașterii, Schopenhauer se situează pe poziția idealismului, dar își susține propriile sale vederi și combate filozofia lui Hegel. Bazat pe achizițiile științelor naturale, dezvoltă un punct de vedere original asupra fiziologiei percepției. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare. El nu este totuși întru totul de acord cu Kant, care considera că „lucrul în sine” (das Ding an sich) ar fi mai presus de orice experiență senzorială și în consecință nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer susține că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Spre deosebire de Hegel, consideră că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Voința se manifestă în lumea animală ca forță vitală și ca impuls spre procreare. Această teorie asupra „primatului voinței” reprezintă ideea centrală a filozofiei lui Schopenhauer și a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în actualitate, o influență crescândă asupra gândirii filosofice.
Schopenhauer, deşi este considerat un apostol al pesimismului, crede că absolutul poate fi cunoscut. Totul este să ştim să găsim adevărata cale pentru a-l descoperi. În acest sens, filosoful german ne lasă să înţelegem că dacă vrem să ajungem la cunoaşterea realităţii în sine, despuiată de straiul multicolor al aparenţelor, va trebui să apelăm la intuiţie: „Adevărata cunoştinţă, cunoştinţa directă este numai intuiţie, percepţie proaspătă şi nouă”. După Schopenhauer, omul, pe lângă intuirea directă a datelor imediate ale propriei sale conştiinţe, mai poate avea şi intuiţia esenţei sale lăuntrice a altor fiinţe, transpunându-se în inima realităţii lor. Înţelegem, astfel, că intuiţia este, în viziunea gânditorului, procedeul prin care pătrundem atât esenţa din noi, cât şi esenţa universală…
