Salam, Vijelie şi Adi Minune, alungaţi de ţigani

Mi-am întins gâtul să văd cine ascultă aşa ceva, de vreme ce eram gata să pun rămăşag că oricare dintre cei aflaţi cu căştile înfundate în urechi puteau asculta orice, numai muzică cultă nu! Ce credeţi? Era o ţigăncuşă la vreo 20-25 de ani. Nu era nici un dubiu, o trăda fizionomia şi culoarea pielii. Înţelegeţi ce vreau să spun? Rromii (mă rog, unii dintre ei, graţie exemplului de faţă) nu mai ascultă manele! Dar ascultăm noi, românii, cu vârf şi-ndesat! Şi nu ne ajunge că ne îmbâcsim aici, în ţară, cu acest submediocru produs sonor, dar avem restaurante profilate pe manele în marile oraşe din Anglia, Spania, Italia etc.

Cum e posibil să tolerăm fonic nişte indivizi cu voce absolut îndoielnică ce-şi încropesc melodiile pe versuri ce stâlcesc şi ruşinează limba română? Cum e posibil ca semianalfabetismul lor să se plieze atât de bine pe gustul celor care ascultă? Oare pragul de cultură al partizanilor manelelor să fie atât de jos?

Ţara asta a dat muzicieni de etnie rromă de talie internaţională: George Pantazi, cu pseudonimul Georges Boulanger (1893-1958, mort în Argentina), Grigoraş Dinicu, Ion Voicu etc. De ce nu-i ascultăm pe aceştia, ci îngurgităm Guţă & comp.? De ce ascultăm manele? De fapt ritmul ne atrage (deşi, toate piesele seamănă între ele) sau versurile? Să ne identificăm oare cu precaritatea mesajului transmis de ele? În fine, nu e cazul să facem un rechizitoriu al acestui fenomen care s-a întins ca o râie peste noi, de vreo 25 de ani încoace.

Fata a mers câteva staţii şi-a coborât. S-a înfăşurat în sunetul dulce al viorii şi s-a dus. În urma ei s-a lăsat liniştea. Cea care se aşterne după o simfonie. Atunci m-am dumirit: aldeo Salam, Vijelie, Adi Minune şi toţi maneliştii (muzical vorbind) au murit! Bine, ei nu ştiu încă, dar vă spun eu că le mai creşte doar părul şi unghiile ca la morţi! Păi, dacă unul de-al lor ascultă muzică clasică şi nu pe ei, şi unde?, nu acasă în singurătate, ci în tramvai, în auzul lumii, e clar că s-a ales-bules de manele şi de manelişti. Fata îi alungase din preocupările ei, din gusturile ei, din înţelegerea ei muzicală. Mândră că ajunsese la o altă scară, la o altă dimensiune muzicală, vrusese să ştie tot tramvaiul asta: că se poate trăi şi fără manele. E semn că domnia manelelor începe să apună. Doamne-ajută!