Nicolae Manolescu, unul dintre cel mai importanți critici literari din România, a decedat.
Nicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan, a fost un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. A activat și ca politician după Revoluția din 1989. A fost ambasador al României la UNESCO și în legislatura 1992-1996 a fost ales ca senator în județul Sibiu pe listele partidului OCL-(PAC).
Studii
În 1956 Nicolae Manolescu a absolvit liceul „Gheorhe Lazăr” la Sibiu, după ce a urmat primara, gimnaziul și liceul la Rm. Vâlcea și la Sibiu. Părinții au fost profesori, tatăl, de filosofie, mama, de franceză. În 1956 este admis fără concurs, grație mediilor maxime obținute de-a lungul liceului, la Facultatea de Filologie din București. Este exmatriculat în 1958 din cauza dosarului: amândoi părinții îi fuseseră arestați politic între 1952 și 1954. Așa se explică schimbarea numelui din Apolzan în Manolescu: în timp ce tatăl era deținut la Canal și la Borzești, iar mama la Pitești, la Ghencea și la Dumbrăveni, fusese înfiat de bunicul matern. Reprimit în facultate un an mai târziu, își trece examenul de licență 1962. După încă un an de șomaj, este numit asistent la Facultatea pe care o absolvise (astăzi Facultatea de Litere a Universității din București). În 1974 obține titlul de Doctor în Litere cu studiul monografic Contradicția lui Maiorescu, prima amplă incursiune critică din anii comunismului, în fond, un exercițiu de hermeneutică absolut necesar într-o epocă în care imaginea fondatorului criticii române fusese grav deformată de ideologia comunistă. Precizare: monografia e tipărită și publicată la nou înființata editură a Uniunii Scriitorilor Cartea românească în 1970, primind în același an premiul pentru critică și istorie literară al USR, dar teza pe care monografia se baza e acceptată patru ani mai tîrziu, abia după două examene de susținere, fiind respinsă în primă instanță!
Cariera profesională
Carieră didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București începută în 1963, este numit profesor titular abia în 1990. La începutul aceluiași an este ales Șef al Catedrei de Literatură Română, Decan al Facultății de Litere și Rector al Universității București. Se pensionează din învățământ în 2009, dar continuă să predea până 2013. Este președinte al Uniunii Scriitorilor din România din 2005 și până astăzi și director al României literare din 1990 până în prezent. Debutează cu cronica literară în Contemporanul în 1962, continuînd-o în România literară între 1981 și 1992 și din nou din 2014 până în 2018. A coordonat lucrările Cenaclului de luni (1977-1983), în care au debutat majoritatea poeților optzeciști, până la desființarea acestuia, din rațiuni politice. A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele în 1966. În 2008 a publicat Istoria critică a literaturii române, care poartă subtitlul 5 secole de literatură, cea de-a doua istorie a literaturii române de la origini pînă în zilele noastre care este mai mult decât un manual școlar după aceea a lui G. Călinescu din 1941.
Dumnezeu să-l odihnească!
