Unul dintre hoţii celebri ai României a fost, fără îndoială, Nicolae Mumeianu. Abilitatea şi iuţeala de mână, povestesc cei care l-au cunoscut, căpătase la Mumeianu valenţele unei veritabile arte.
„Opera“. cu o nonşalanţă de nedescris, la... vedere. Aşadar, până îi ascultai poveştile cu care avea obiceiul să te vrăjească, rămâneai fără cele mai de preţ lucruri.
Puţini reuşeau să demonstreze însă că Mumeianu era autorul.
Într-o zi, Mumeianu se prezentă la parohul bisericii Slătari, căruia i se recomandă drept funcţionar la Ministerul Cultelor. „Am sarcina să fac o listă cu reparaţiile necesare bisericii. Vă rog să mă ajutaţi!“. Preotului, mai mult decât bucuros de vestea primită , nici prin cap nu-i trecu că, sub înfăţişarea tânărului elegant îmbrăcat s-ar putea ascunde un pungaş.
Extrem de amabil, preotul trecu într-o altă cameră, rugând servitoarea să-i aducă dulceaţă şi cafea pentru musafir.
Mumeianu nu a pierdut timpul. Încă de la prima discuţie cu preotul pusese deja ochii pe obiectele pe care le vizase pentru „operaţiunea“ sa.
Astfel, în câteva clipe, profitând de absenţa preotului, strecură în buzunarul hainei un ceas de aur şi câteva inele cu pietre preţioase care ce aflau pe o etajeră, la vedere. Servi apoi dulceaţa, cafeaua şi băgă în buzunar lista cu reparaţii. Extrem de respectuos, mulţumi feţei bisericeşti pentru colaborare şi îl asigură că, în cel mult o lună, vor demara lucrările. Primi binecuvântarea preotului şi plecă liniştit.
În Bucureşti, frecventa marile magazine de bijuterii. Avea un plan bine stabilit de fiecare dată înainte înainte de câte-o lovitură.
Intra cu un aer de nobil plictisit şi cerea să i se arate o bijuterie mai deosebită. Negustorul îi etala tot ce avea mai valoros. Nemulţumit, Mumeianu strâmba din nas: „Astea-s podoabe de care găseşti peste tot. Eu vreu ceva mai aparte!...“.
Studia apoi obiectele mici şi delicate, comparându-le, cerând mereu alte şi alte modele. Când tejgheaua era plină cu zeci de piese, Mumeianu, cu o iuţeală şi o abilitate fantastice, ascundea în mâneca hainei câteva bijuterii mai acătării. Abia târziu băgă de seamă patronul că i se furase din marfă. Mumeianu furase de la mulţi negustori folosind această metodă, dar nimeni nu putea să formuleze o plângere precisă contra cuiva.
Nici pentru comisarul care se ocupa de aceste cazuri situaţia nu era una prea uşoară şi prea limpede.
Mai exact, după patru luni de la semnalarea primului caz, ajunsese la o concluzie: în toate reclamaţiile, printre persoanele enumerate a fi vizitat magazinele, în ziua în care comercianţii susţineau că s-a comis furtul, era şi un tânăr elegant care avea în descrierea tuturor aceleaşi semnalmente. Examinarea listei cu indivizii care trăiau pe picior mare din surse ce constituiau însă un mister, coroborată cu studierea infractorilor cu mod de operare „a la Mumeianu“, l-a făcut pe comisar să se oprească exact asupra acestuia.
Nicolae Mumeianu a fost arestat. Mărturisi de bunăvoie 18 furturi, iar o parte dintre bijuteriile furate au fost recuperate.
Paradoxul vieţii, chiar şi când a ajuns să aibă mijloace de trai cinstite, Mumeianu nu putea să se abţină de la furtişag. Ajunsese a doua sa natură.
După alte câteva condamnări, i se pierdu urma prin alte ţări, unde a acţionat sub diverse nume de împrumut , fiind socotit unul dintre cei mai abili pungaşi europeni au tururor timputilor care fura...la vedere.
(SURSĂ cartea „Crime şi delicte judiciare celebre“, autori: Traian Tandin , Cristian Eduarc Ştefan, Robert Morar, Adrian Bogdan Stăncioni)
