Nu poate fi atât de simplu. Nu poate fi, cum vor poeții, sfârșitul lumii. Un sfârșit de lume care să confirme toate promisiunile, de la Nostradamus la oglinda din camera din față, de la zilele de ieri la nesecundele de mâine. Nu poate veni sfârșitul lumii doar pentru că așa vor ei, cei care încă mai cred în eternitățile de buzunar.
Bucureștii se scufundă sub povara fricii. Oamenii ies rar din casă și, dacă tot ies, iau cu ei cele două măști: cea chirurgicală și cea impregnată pe chip din încruntare și neputință. De Italia vorbește toată lumea abia acum, când situația a devenit mai mult decât dramatică și când lacrimile au încetat să mai stingă din durere. Toți suntem, acum abia, solidari cu acea Italie care, până nu demult, așa cum mai spuneam și acum câteva săptămâni, cel mai tare enerva cu mândria sa, cu poporul atât de conștient de miracolul din vene și de sub picioare.
Mai cântă muzici în restaurante de oameni bogați, mai mișcă la poarta marilor imperii câte un angajat să șteargă clanțele și să lustruiască, pentru ultima dată, prenumele de sub numele celor care plătesc salariul la timp. Mai scriu poeții fără muze câte o poezie, la lumina crudă a gutuii de martie, mai fac cu rândul, ochi în ochi, strategii de serviciu, încercând să adape caii și să tragă zăvorul în urma lor.
În librării nu mai intră nimeni, orez mai e la raft, de toate tipurile. Laptele UHT are termen de valabilitate în jur de 6 luni, dar nu se mai găsește peste tot în cantități decente. Viscolul anunțat astă-iarnă s-ar putea să bată și la ușa noastră, că doar asta ne mai lipsește ca să ne înghețe de tot inima: ger. Copiii întreabă de ce, până când, ce e aia coronavirus, ce înseamnă carantină, unde sunt colegii de joacă din parc, cine e doamna în vișiniu de la televizor. Bunicii se apără de boli cu propriul curaj, atât le-a mai rămas.
Dezinfectant nu se mai găsește de câteva zile. Se găsește spirt, dar oamenii parcă încă nu l-au descoperit. Și e la sticlă de jumătate de litru, nu încape în poșetă.
E ofertă la livrări de pizza congelată. De marcă. Și la alte livrări. Știre în curs de actualizare.
Mai scrie câte un romantic o poezie cu și despre vremuri, cu și despre moarte, cu și despre adio, cu și despre cenușa care amorțește focul. Mai răsfoim câte o carte, plângând pe ascuns, să nu ne vadă autorul ei, mai veșnicim câte un gând, tot pe furiș, să nu ni-l fure propria voce. Ne e milă de italieni, ne e milă și de indestructibilii nemți și, cel mai probabil, credem în continuare că nouă nu ni se poate întâmpla. Francezii sunt și ei la mila noastră, spaniolii, cu gălăgia lor cu tot, merg pe aceeași cale. Granițele libere ne-au devenit dușman. Unde-s coșmeliile de altă dată, care separau teritoriul lor de teritoriile noastre și epidemia lor de epidemia noastră? Ne-au rămas indicatoarele... Dreapta, Klagenfurt. Stânga, bătaia de inimă.
Unii vor să moară demn. În picioare. Cu paharul la gură, ascultând muzică fină și sorbind din ultimul stoc de prosecco. Alții se ascund, cu copii și neveste cu tot, în casele pe care niciun gard de beton nu le face destul de cazemate în acest martie al dezastrelor anunțate.
„Eseu despre orbire”, de José Saramago. Cartea pe care recomand, cu căldură, să NU o citiți tocmai acum. Nu cumva să semene prea tare cu noi, cu orbirea pe care o încercăm astăzi, de la minte către plămâni și înapoi.
Au înflorit narcisele. Lalele se dau ieftin, biletele de avion la fel. Pe smartphone, lumea se vede în culori și mii de pixeli. Pe smartphone, cuvintele dor mai puțin. Le derulăm cu degetul mare, aproape fără să le simțim, aproape fără să le citim. E suficient că au trecut și prin ecranul nostru, că au oprit și în gările mici și abandonate care ne-au devenit case.
La amanet, aurul costă la fel. În cinematografe, adolescenții se pot săruta liniștiți. Chiar nu îi mai vede nimeni. Nici pretenții de fidelitate nu ar mai trebui să aibă cineva la acest #sfârșitdelume. Dacă s-ar stinge toate luminile, s-ar vedea mai bine paloarea din obrajii vecinilor. Mâinile amorțesc în drum spre salut. Totul a devenit periculos. Mai știți cum vă era viața acum trei luni? Degeaba. Normalitatea, cu bunele și cu relele ei, nu mai există. Habar nu am dacă sunt viruși aruncați pe lume ca să se mai rărească popoarele, vorba poetului, habar nu am dacă a pornit totul de la lilieci sau de la alte vietăți, habar nu am dacă mâine va mai conta ceva din tot ce-am scris aici.
Bătrânii încă ies pe afară. Îmbrăcați de sărbătoare. Pentru orice eventualitate.
(Un covrig, vă rog. Cu mac sau cu susan? Cu susan, răspunde, fără vlagă, doamna de vreo 80 de ani care caută doi lei în buzunarul de la paltonul gri cenușă. Și încă o zi se stinge. În aceeași cenușă.)
Și-n Piața Romană, Magheru colț cu Mendeleev, exact ca pe Titanic, muzicantul, îmbrăcat de iarnă și anesteziat cu propriul zâmbet, continuă să cânte la vioară...
Ana-Maria Păunescu
