Cu ceva mai mulți ani în urmă (spunem așa deoarece ar fi o împietate să se încerce a se calcula astfel vârsta unei actrițe), într-o piesă fermecătoare, de o rară duioșie și sensibilitate (”Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian), apărea pe peronul gării unui veștejit târg de provincie o elevă de liceu care se uita cum trec trenurile. Era singură, fără nimeni, cu teamă în suflet că va fi prinsă de profesori încălcând regulamentele școlii.
Nu pleca nicăieri, nici n-aștepta pe cineva. Venea acolo, însă, ca la o margine de destin. Pentru ea gara însemna depărtarea, aventura, ieșirea din anonimat, căutarea, evadarea. Era eleva Zamfirescu, interpretată cu candoare, cu mirări adolescentine, cu sfioase zâmbete juvenile, cu sufletul adunat în pumni de tânăra actriță Rodica Mandache.
Ieri, la prânz, aceeași Rodica Mandache apare pe scena Teatrului Național din Caracal în fața unui public accentuat adolescentin, de vârsta elevei Zamfirescu. După o viață închinată teatrului care, la rându-i, i-a devorat an cu an și rol cu rol viața, doamna Mandache vine și-și pune pe tavă sufletul în fața spectatorilor într-un recital extraordinar intitulat ”Doamna fără nimeni”, recital transmis live pe postul de radio SmartFM.
Inițial, recitalul actoricesc trebuia să graviteze pe textele unor dramaturgi și scriitori români și străini: Nichita Stănescu, Nina Berberova, Zaharia Stancu, Marin Sorescu, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, Truman Capote, Evgheni Evtușenko, Ingman Bergman, Chaplin, Cassavetes și Tennesee Williams. Însă actorul nu poate să declame neutru un text și atât. Interpretat, trecut prin sine, textul se împletește, se îngemănează, se întrepătrunde cu însăși viața actorului rezultând o poveste de viață despre el și despre alții.
Decorul este simplu: două fotolii, o măsuță între ele cu o ceașcă de cafea, câteva flori și un manuscris. Din boxe se aude vocea clară, ușor răgușită, distinctă a lui Ștefan Iordache. Pentru el este pregătit cel de-al doilea fotoliu, el este cel care o va seconda și o va însoți pe ”Doamna fără nimeni”.
Din acest moment, preț de un ceas, doamna Mandache face un elogiu teatrului, vorbește despre condiția și trăirea actorului, citează definiții, afișează păreri personale, dioaloghează cu publicul și invită la teatru și la nevoia de cultură prezentă în toate epocile facerilor și prefacerilor omenești.
La final, pe principiul ”niciodată nu se știe cine dă și cine primește”, marea actriță se declară sporită, încărcată pozitiv de aplauzele celor prezenți. Ceea ce n-or să știe niciodată spectatorii însă, este faptul că, după un asemenea recital, doamna Mandache de azi se transformă pe furiș, grație energiei transmise de public, în eleva Zamfirescu de ieri!
Seara, cum teatrele au lunea zi de relache, a fost proiecție de film. A fost derulată pelicula ”Ștefan Iordache”, un film biografic al marelui actor. Amintiri și poze din copilărie, date biografice, cariera actoricească, debutul în teatru și film, rolurile cele mai importante, filmele reprezentative, interviuri cu actorul, dar și cu cei care au lucrat cu actorul, secvențe din filme.
Toate înșirate ca mărgelele pe ață de-a lungul unei vieți dedicată scenei. Și, la sfârșit, vorbele actorului: ”Pe scenă ne-am născut, pe scenă trebuie să ne întoarcem; readu-ne, Doamne, pe scenă…!” Astă seară va fi un alt recital extraordinar: cel al Lamiei Beligan. Veniți la teatru oameni buni!
