Se împrimăvărase de-a binelea când m-am mutat în București. Trecuseră câteva luni de la așa-zisa revoluție și încă nu mă dezmeticisem din cumplita manipulare. Într-o astfel de conjunctură mi-am început activitatea la Procuratura sectorului 5, după trei ani petrecuți la Turnu Măgurele. Mai sus, la Capitală, la „Omoruri”, acolo unde voi ajunge și eu la scurt timp, în 1991, lucra Eugen Vasiliu. El era, alături de regretatul Ovidius Păun, cel mai faimos procuror. I se dusese buhul în toată țara, un profesionist desăvârșit, onest și pasionat cum rar mi-a fost dat să văd de-a lungul robotirii prin „leprozeria penală”. Numele său fusese legat de cele mai importante anchete ale epocii, însă, cu toate astea, nu-și părăsise modestia, bunul-simț al omului plecat de jos. Mă impresionaseră energia și devotamentul său, plăcerea de a șurubări fiecare dosar, de parcă abia atunci își terminase perioada de stagiatură. Chiar, nu știu în câte zile a plecat de la birou la sfârșitul programului normal... Mereu înconjurat de colegi și prieteni, Eugen Vasiliu a reprezentat un model pentru foarte mulți boboci în profesie. Curând, avea să devină șeful Secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul General, poziție din care va coordona domeniul respectiv la nivelul întregului sistem național. Împreună ne-am deplasat în Canada, când i-am interogat pe marinarii taiwanezi implicați în uciderea a doi români aflați clandestin la bordul vaporului, împreună ne-am consultat în multe alte cauze, împreună am părăsit Ministerul Public și am înființat o societate de avocați (alături de Dan Apostol, alt demisionar), împreună ne-am împărtășit îndoielile și certitudinile, bucuriile și necazurile, viața de zi cu zi... Gândurile cu pricina mi s-au învârtejit în minte vineri, 16 septembrie 2022, la prânz, la primirea tragicei vești... Acum, la despărțire, vreau să-i mulțumesc pentru tot ce a însemnat în cariera mea, pe care uneori a influențat-o direct, și să-i mărturisesc că mi-a fost un reper profesional fundamental. Ehe, câte clipe am petrecut laolaltă, inclusiv în mijlocul familiei sale, mereu și mereu primitoare, caldă... Din păcate, așa cum se-ntâmplă întotdeauna, munca în exces l-a istovit, l-a împuținat ireversibil, tocmai pe el, bărbatul entuziast, generos și fără astâmpăr de odinioară, în lipsa căruia îmi este imposibil să-mi concep ultimele trei decenii de existență.
Bun rămas, prieten minunat, și pe curând !
