„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată”.
Constituția României. Art. 30 – Libertatea de exprimare
„Tăierea finanțării este o formă extremă de cenzură,
echivalentă cu suprimarea și interzicerea publicației.”
Calomniind revista Contemporanul. Ideea Europeană, condusă de acad. Nicolae Breban, membru al Academiei Române din 1997, și cerând expressis verbis – din păcate, cu succes – tăierea sprijinului financiar alocat acestei publicații, să nu fi aflat dna Rodica Zafiu că această măsură e cea mai grosolană și brutală formă de cenzură?
Vremuri în care, în condițiile prosperării la scară largă a „prostituției spirituale” – cum o numește Fr. Nietzsche – ce-și arborează masca „salvatorilor” nației, se înmulțesc precum ciupercile după ploile torențiale, de vară: manipularea brutală și grosolană, dezinformarea, calomnierea inventivă, diversiunea și alte instrumente aflate sub nivelul nostru de respect
Raritatea acestei reviste – numită nava-amiral a culturii române – își trage rădăcinile din faptul că, în perioada postdecembristă, e condusă de un mare romancier de anvergură europeană, Nicolae Breban, care a dăruit națiunii române capodopere intrate definitiv în istoria literaturii europene
Revista schimbată la față în aprilie 1990
Acum 35 de ani, romancierul de anvergură europeană Nicolae Breban lansa o serie nouă a revistei Contemporanul, adăugându-i – profetic – subtitlul Ideea Europeană și formulând o direcție în cultura și civilizația română: salvgardarea, vegherea, sprijinirea, apărarea explicită și promovarea valorilor naționale. Răstimp de 35 de ani, Contemporanul – revista schimbată la față în aprilie 1990 – cu subtitlul Ideea Europeană, a rezistat tuturor intemperiilor, ispitelor și încercărilor, fără să-și schimbe direcția, fără să facă – deși ni s-a propus nu o dată! – concesii substanțiale, fără să accepte – cu toate că s-au făcut presiuni; uneori, enorme… – cenzura. Da, cenzura abolită în 1990 și aflată în vogă în zilele noastre în regimul definit ca fiind „hibrid” sau, admitem, numit, din timp în timp, democrație originală, cu evidente sincope.
Teren propice reafirmării valorilor fondatoare
Admirată și calomniată, respectată și contestată, temută și desconsiderată, în egală măsură, sabotată și/ sau tăiată de pe nu puține liste de finanțare (cum s-a întâmplat, fără temei, relativ de curând!), incomodă prin spirit și definiție, lansând dezbateri împotriva curentului progresist, politic corect, cu o rețea de colaboratori în lume – din Italia, Grecia, Austria, Germania, Spania până la SUA, China și Israel ș.a. – de circa două decenii, Conte (cum e răsfățată această veche publicație și acasă, în România, și în străinătate) apare lunar. Și este, susțin inclusiv mai puțin prietenii, una dintre cele mai importante publicații din țară. Și acestora le dăm dreptate inclusiv atunci când n-o au nu numai pentru că suntem departe de a ține morțiș să avem dreptate! Menirea noastră e să risipim din darurile luminoase, făcute nouă la naștere. Menirea noastră e să ne exprimăm liber în paginile acestei publicații rare, care face parte din patrimoniul național românesc și european.
Pentru mine această publicație, căreia i-am dăruit peste trei decenii din viața mea, rămâne a fi un miracol, ca să nu zic o întâmplare fericită a destinului meu literar, și nu exclusiv literar. Pentru mine această tribună rămâne a fi un teren propice reafirmării valorilor fondatoare în care cred cu fermitate și profit de fiecare prilej ca să le reafirm răspicat și pe parcursul turneelor de conferințe, lecturi publice, în țară, și în străinătate, în aceste vremuri tulburi, tot mai tulburi: credința, cultura, limba română, identitatea națională, nevoia de a cunoaște istoria, trecutul, marii înaintași, tradiția ș.a. E adevărat că fermitatea cu care afirm, iar și iar, aceste valori își poate arăta, câteodată, fața aspră sau fața pătimașă, radicală. Și cred că e firesc să fie așa în timpuri în care, în condițiile prosperării la scară largă a „prostituției spirituale” – cum o numește Fr. Nietzsche – ce-și arborează masca „salvatorilor” nației, se înmulțesc precum ciupercile după ploile torențiale, de vară: manipularea brutală și grosolană, dezinformarea, calomnierea inventivă, diversiunea și alte instrumente aflate sub nivelul nostru de respect. Pentru bolșevicii progresiști – exact ca pentru stalinisto-dejiștii de altădată – a te ține cu unghiile și dinții de valorile fondatoare înseamnă a fi extremist, legionar sau fascist (în condițiile în care aceste mișcări și-au găsit de mult locul în arhivele istoriei), a crede și a-ți mărturisi credința echivalează cu obscurantismul, a-ți ocroti copiii de gravele derapaje în programele școlare prin impunerea studierii genurilor fluide, prin impunerea de la vârste fragede a educației sexuale, înseamnă a fi depășit, neconform cu timpurile, demodat ș.a.m.d. E o degradare evidentă, de neacceptat, în societatea românească, degradare (alimentată și sprijinită cu fonduri consistente) irumptă din Școala de la Frankfurt a anilor treizeci ai secolului trecut, răspândită în SUA și revenită, apoi, cu forța bumerangului, în țările europene. Neînzadar rezistența (fruntașe la acest capitol sunt, e știut, Polonia și Ungaria) vine dinspre o parte din țările din estul eliberat din menghina dictaturii de extremă stânga.
False legende, false modele, alese
din tagma intelectualilor transpartinici
Raritatea acestei reviste – numită nava-amiral a culturii române – își trage rădăcinile din faptul că, în perioada postdecembristă, e condusă de un mare romancier de anvergură europeană, Nicolae Breban, care a dăruit capodopere intrate definitiv în istoria literaturii europene, multe dintre acestea traduse în numeroase limbi. Alt element distinctiv: refuzul programatic de a o transforma într-o publicație-magazin în contextul în care peisajul cultural abundă în asemenea foi, majoritatea acestora sprijinind păguboasele reforme progresiste pentru absolut toate domeniile, inclusiv cultură, știință, educație, religie, tradiție, identitate, agricultură, economie ș.a. Alte caracteristici evidente? Calitatea colaboratorilor, vechimea și prestigiul. Prestigiu format inclusiv datorită colaboratorilor din țară și din străinătate. Radicalismul practicat de acad. Nicolae Breban în epoca real-socialistă (când în semn de protest față de Tezele din 1971 și-a dat demisia) și după 1989 are, în continuare, un evident efect și adună, previzibil, spirite înrudite extrem de vii, verticale, într-o lume în care sunt în vogă modele tiranice, care au transformat în principiu existențial celebrul adagio al cronicarului Miron Costin. Ori de câte ori este invocat acesta, mă gândesc la titlul unuia dintre cele trei tomuri masive dedicate școlii românești postdecembriste (făcute praf în trei decenii) de Mircea Platon: Educație și caracter. Mă gândesc și la spiritul critic ce se cuvine exersat cu discernământ, în pofida falangei pervertite a criticilor și istoricilor literari, care a ratat revizuirea calmă și așezată a valorilor după 1989, tăcând mâlc atunci când unor spirite ilustre, care au contribuit la rezistența prin cultură sub dictatura sălbatică, li se fabricau dosare de colaboratori în retortele CNSAS. Astfel s-a pregătit terenul pentru promovarea unor false legende, false modele, alese din tagma intelectualilor transpartinici, care – prin complicitatea lipsită de măsură a criticilor pervertiți – și-au construit propria ierarhie valorică postdecembristă în consonanță deplină cu imaginea României de „țară second hand”, lansată și promovată intens de regimul Băsescu și intelectualii săi de curte. E o performanță neatinsă nici de regimul real-socialist, care – e adevărat, cu lupte, cu instaurarea unei cenzuri acerbe – totuși, în cele din urmă, a acceptat ierarhia valorică reală. (v. Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire și revizionism în cultura postcomunistă, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013) Cultura română tânără își va reveni pentru că are geniu. Dar națiunea română, încercată enorm, enorm de-a lungul secolelor? Când se clatină stâlpii de rezistență ai unei construcții seculare numită națiune, aceasta, de bună seamă, se prăbușește.
Contemporanul. Ideea Europeană adună sub cupolele sale din bronz oameni-grădină, pentru care radicalismul, în aceste vremuri de restriște, e privilegiu, necesitate și, totodată, lux. Despre fiecare colaborator, membru cu stagiu al „tribului Conte”, aș scrie oricând cu admirație, respect și căldură, mulțumind nesfârșit pentru totul: profesionalism, încredere, punctualitate, onestitate și alte calități. Și neapărat pentru spiritul de echipă. Da-da, spiritul acela fratern extrem de rar în zilele noastre, manifestat mai cu seamă în perioadele de răscruce ale acestei vechi instituții, când primul gând ce-mi trecea prin minte – și-mi mai trece și azi din când în când – e să dau bir cu fugiții. Calitatea umană a membrilor tribului, în primul rând, mă face să mă repliez rapid și să-mi reprim ispita de a șterge englezește putina. Și împreună cu colegii de redacție să căutăm alte și alte soluții pentru a menține Conte în peisajul cultural, muncind în unele perioade câte 10-12 pe zi. Așa cum facem de o viață, aproape, în raza convingerii că nu mor pegașii, când vor maidanezii!
Conte e un corp spiritual, în primul rând; un corp activ și viu, care reacționează pentru că e viu și nepervertit, ca să parafrazez un adagio brebanian. Unele dintre aceste reacții au o anvergură mult peste așteptări: Apelul pentru salvarea culturii române vii a adunat peste 900 de semnături din lume, dezbaterile naționale dedicate desfigurării postdecembriste a școlii românești construite de Spiru Haret au luat, și acestea, amploare. Dezbaterile axate pe „manipularea Arhivelor securității”, cu vorbele disidentului și admirabilului apărător al drepturilor omului Gabriel Andreescu, de asemeni. Apelul pentru sfântul închisorilor Mircea Vulcănescu a adunat peste 200 de semnături ș.a. Aș scrie multe istorii despre aceste reacții radicale, retopite în magmele unor spirite înrudite, verticale și demne. De astă dată, reamintesc cu admirație și respect una.
Iulie 2017. Contemporanul. Ideea Europeană găzduia Apelul în apărarea lui Mircea Vulcănescu și, după știința mea, era la tipar, când primesc un telefon de la romancierul Nicolae Breban (scria la Fundata) care mă anunță că președintele de atunci al Academiei Române, domnul acad. Ionel Valentin Vlad, regretatul, vrea să semneze și el Apelul lansat de Conte în spațiul public. Revista era deja tiparită. Dar tipografii au găsit soluția: au retipărit colile respective, cu prima semnătură a marelui ardelean, aflat atunci la timona Academiei Române. Ardelean care ținea morțiș să apere sfântul închisorilor alături de alte circa două sute de personalități marcante, între care se regăseau acad. Victor Voicu, Secretar General al Academiei Române, acad. Victor Spinei, vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Răzvan Theodorescu, acad. Bogdan Simionescu, vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, Virgil Nemoianu, membru de onoare al Academiei Române, Ştefan Afloroaei, membru-corespondent al Academiei Române, acad. Gheorghe Păun, Mircia Dumitrescu, artist plastic, membru-corespondent al Academiei Române ș.a. Consecința acelui Apel? Bustul lui Mircea Vulcănescu rămăsese intact. Denumirea Liceului și a străzii, cu numele marelui român din perioada interbelică, din București, la fel. Secretarul general al Academiei Române, acad. Victor Voicu, dăduse un verdict negativ propunerii de a renunța la numele marelui înaintaș, făcută – din câte țin minte – de prefectura Cetății, care, respectând legislația în vigoare, ceruse avizul Academiei Române. Când marii oameni devin solidari, miracolele devin realitate.
Nici o publicaţie nu poate fi suprimată
Aceeași reacție o avusese marele ardelean Ionel Valentin Vlad când organul GDS, revista 22, publicase un protest al Grupului de Dialog Social împotriva acad. Nicolae Breban, cerând, într-un acces de „fermă înfierare”, conducerii Academiei de atunci să ia măsuri, să se delimiteze etc., în stilul vremurilor progresisto-bolșevice. Acel protest e mărturia caricaturală a războiului fratricid din cultura română, alimentat și menținut de elita globalistă postdecembristă. Marele ardelean Ionel Valentin Vlad n-a mișcat nici atunci, deși era excedat de turnătorii, reclamații etc., inclusiv la adresa revistei Contemporanul. Ideea Europeană! (O, câte mi-a fost dat să citesc, amuzante fiind, mai cu seamă, erorile de gramatică și stângăciile de ordin stilistic, cele din urmă trădând furia. Va veni timpul când le vom publica, spre rușinea autorilor!) Era ca o statuie. Interesant e că acel rușinos apel al revistei 22 fusese semnat, între alții, pe primul loc (!), de intelectualul transpartinic Mircea Cărtărescu (un soi de vârf de lance al progresismului autohton, promovat excesiv de criticii pervertiți, un „mare romancier” fără romane, nu-i așa?) și Monica Macovei, e adevărat, la poziția 17, ambii – intelectuali de curte ai regimului Băsescu-Petrov, care s-au mutat ulterior, iute, în bărcile președinților ce s-au succedat la conducerea țării. Și mai interesant e că la poziția 75 din acea listă rușinoasă se regăsește numele lingvistei Rodica Zafiu, titulară de rubrici, de-a lungul anilor, în Dilema lui Andrei Pleșu și România literară a lui Nicolae Manolescu. Lingvistă care, la ora actuală, membru corespondent al Academiei fiind, e președinta interimară a Secției de Literatură și Filologie a Academiei Române și un soi de vârf de lance al atacurilor ignobile și calomnioase, orchestrate împotriva revistei Contemporanul. Ideea Europeană în retortele secției și, în urma dezinformării Prezidiului Academiei Române, soldate cu tăierea finanțării acestei publicații. A primit cumva ordin pe unitate să desăvârșească ceea ce nu s-a reușit în mai 2015, de la tribuna organului Grupului de Dialog Social? Contemporanul. Ideea Europeană se pregătea atunci pentru aniversarea de 135 de ani… Sub conducerea aceleiași dne R. Zafiu, Secției de Literatură și filologie i s-a propus un dosar de primire în augustul for a lui Mircea Mihăieș – cunoscut denigrator zelos al Academiei Române, paradoxal, premiat și elogiat relativ de curând în secție.
Cu ce misie a descins în Academia Română lingvista Rodica Zafiu? Ce a construit d-sa răstimp de o viață de se avântă cu un zel cel puțin straniu să distrugă ceea ce construiesc ceilalți, inclusiv acad. Nicolae Breban și echipa Contemporanul? Calomniind revista Contemporanul. Ideea Europeană, condusă de acad. Nicolae Breban, membru al Academiei Române din 1997, și cerând expressis verbis – din păcate, cu succes – tăierea sprijinului financiar alocat acestei publicații, să nu fi aflat dna Rodica Zafiu că această măsură e cea mai grosolană și brutală formă de cenzură? Să nu fi aflat d-sa că cenzura a fost desființată în 1990 și este interzisă prin lege? Să nu fi aflat că prin solicitările făcute conducerii Academiei Române d-sa calcă brutal și grosolan Constituția României? Mai exact, art. 30 – Libertatea de exprimare, din care reproducem special, cu dedicație, pentru dna Rodica Zafiu, membru corespondent al Academiei Române:
„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată”.
Ca în anii stalinisto-dejiști!
Ce să înțelegem din demersurile calomnioase și abuzive ale dnei Rodica Zafiu? Ține cumva d-sa, în anul de grație 2025, să reinstaureze cenzura în forul cel mai înalt de consacrare și recunoaștere? Vrea cumva dna R. Zafiu să-l cenzureze pe romancierul Nicolae Breban? N-a aflat oare dna R. Zafiu că nici dictatorul Ceaușescu n-a reușit să cenzureze acest creator? Să înțelegem că dna Rodica Zafiu s-a inspirat de la maestrul d-sale, merituosul critic Nicolae Manolescu, care scria într-un editorial publicat în România literară (nr. 40-41, 2 octombrie 2015), vizându-l pe criticul și istoricul literar Mihai Iovănel: „Să-l îngropăm pe ipochimen într-o tăcere de să-şi audă barba cum creşte“? Și-i reproșa, scriam și alte dăți, că nu e familiarizat cu regulile jocului „pe care ţine să-l joace“, amenințându-l cu boicotul tăcerii? Și, iarăși, ne întrebăm: cu ce misie a descins în Academia Română lingvista Rodica Zafiu? Să taie oxigenul intelectualilor și scriitorilor care refuză să fie progresiști? Și asta fără să ni se ceară părerea, fără să se aducă argumente concrete, revista fiind condamnată în absență. Cum e posibil ca Prezidiul Academiei Române să sisteze unilateral, nejustificat, suma (de altfel, modestă) prevăzută într-un contract în derulare, condamnând practic la moarte un monument al culturii române? Să acceptăm acest gest incalificabil ca pe un cadou aniversar? Într-un limbaj mai puțin academic, e vorba, de fapt, de o sfidare – mă abțin să afirm o bătaie de joc – în primul rând, la adresa zecilor de colaboratori de înaltă calitate ai revistei de pe câteva continente ale globului și a zecilor de mii de lectori ai revistei de pe mapamond.
Dna R. Zafiu a reușit performanța de a muta la vârful conducerii înaltului for războiul fratricid din cultura română, război de durata a circa trei decenii, cu o evidentă rezonanță în Secția de Literatură și Filologie, aducând atingere demnității umane și profesionale membrilor echipei revistei Contemporanul. Ideea Europeană. Și, în loc să propună o dezbatere, având ca subiect esența/ fondul propunerilor pentru calitatea de membru al Academiei Române, inclusiv în paginile prestigioasei reviste, a călcat flagrant și de neacceptat, spuneam, Constituția României. D-sa a indus în eroare Biroul Prezidiului, Prezidiul Academiei Române, o parte din membrii Senatului revistei Contemporanul. Ideea Europeană și a izbutit performanța de a realiza, repet, călcând Constituția României, cea mai brutală și grosolană formă de cenzură: tăierea fondurilor alocate revistei – ceea ce echivalează cu interzicerea și suprimarea acesteia! Și toate acestea, nota bene, fără să se solicite un punct de vedere conducerii publicației și colaboratorilor acesteia. Deci, călcându-se elementarele reguli deontologice și procedând exact ca în anii stalinisto-dejiști! Suntem în iunie 2025. Cui prodest?
Certă e, în acest context, următoarea realitate: atacurile la care am făcut referire sunt un semn puternic că demersurile revistei noastre sunt corecte! Atacul, calomnia, diversiunea sunt semne ale succesului.
Ne punem aceste și alte întrebări, gândindu-ne inclusiv la tot ce reprezintă de 35 de ani revista Contemporanul. Ideea Europeană. Și Contemporanul, cel înființat la 1881, care a rezistat, iată, până la 2025, apropiindu-se de aniversarea de 145 de ani și fiind conștient de faptul că țara noastră are extrem de puține publicații de o asemenea venerabilă vârstă și de o asemenea anvergură. Ce rol a avut și are revista care apare sub egida Academiei Române în promovarea valorilor naționale? Ce rol și loc are revista Contemporanul în cultura română postdecembristă? Dar în promovarea imaginii Academiei Române în aceste vremuri tulburi? Sunt întrebări firești și aș spune fericite și bucuroase, pe care ni le punem cu prilejul celor două aniversări: 35 de ani de serie nouă Contemporanul. Ideea Europeană și 145 de la înființarea revistei Contemporanul la Iași.
Aniversări pentru care Contemporanul se pregătește și le va onora cu brio! Spre gloria culturii române. Spre gloria națiunii române, care este și va rămâne așa cum a dăruit-o Dumnezeu lumii – liberă și demnă.
Liberă și demnă.
Sus să avem inimile! Nihil sine Deo!
Sursa contemporanul.ro
