Citesc, deloc surprins, că „Biroul Federal de Investigații (FBI) este acuzat tot mai des că a devenit un instrument politic care influențează alegerile din Statele Unite. Declaraţii făcute recent de Mark Zuckerberg, proprietarul Facebook, şi de mai mulţi avertizori de integritate au relevat faptul că oficiali ai FBI le-au cerut companiilor Big Tech să trateze unele informaţii drept «dezinformare rusă», ceea ce a condus la limitarea şi chiar blocarea mai multor articole, declaraţii şi conturi care arătau implicarea ilicită a lui Hunter Biden în afaceri dubioase,  de care tatăl său, Joe Biden, nu ar fi fost străin.  Informaţii explozive au fost publicate de ziarul New York Post în 2020, însă Facebook a cenzurat masiv distribuirea acestui articol.  Întrebat dacă regretă că a blocat articolul din New York Post, Mark Zuckerberg a răspuns: «Este nasol... Cred că în acelaşi mod în care trebuie să treci printr-un proces penal, dar să fii dovedit nevinovat în cele din urmă este nasol... în cele din urmă, eşti liber».”[1]

Chiar că-i nasol, nasol tare, conașule ! Deocamdată, ești liber... Nu și  noi, captivi pe viață în închisoarea virtuală pe care tu și alți ticăloși  asemeni ție, ne-ați construit-o cu perfidă dibăcie. Am intrat de bunăvoie în ea, confundând  gratiile   cu sclipiciul libertății promise și ne-am  trezit, unii  dintre  noi, legați strașnic  de mâini și de picioare. Ceilalți, mulți, dar proști,  continuă să delireze despre  dreptul de  a se exprima  neîngrădit... Și-au  burdușit celula  cu bere și pop-corn și butonează întruna  telefoanele deștepte ori tableta  pierzaniei de sine. Niște maimuțe cu smartphone... Ce imagine mai sinistră  a prezentului decât asta? Iar  realitatea  cu pricina nu putea să scape instituțiilor de forță de pretutindeni, care au tânjit dintotdeauna să ne controleze  până și visele. Cum  parteneriatele între țări s-au întins ca o ciumă, în detrimentul hulitei suveranități naționale, desigur,  FBI sau CIA, bunăoară, ce altceva să facă dacă nu să impună locatarii de la Casa Albă? Sau de altundeva, de la Cotroceni, de pildă, deși lista e mult mai lungă și cuprinde  inclusiv lovituri de stat abil regizate în destule colonii de facto, ori împușcarea propriilor președinți. Să ne mai mirăm  că FBI și-a subordonat instituțiile de forță de la București, având birouri inclusiv în  clădirea Direcției Naționale Anticorupție, așa cum s-a tot susținut în presa ultimilor ani?  (Mai noi, se zvonește că Ministerul Apărării din Dealul Arsenalului ar fi pus la dispoziția „partenerului strategic” un întreg etaj, întru dirijarea operațiunii antirusești.) Altminteri, secretele de grad zero le-au fost predate prin apostilă și opis complet la momentul semnării acordurilor de cooperare și aderare la NATO (altă denumire a SUA). Astfel emaciați, înghițim  cu lăcomie  diversiunile  cu toptanul ale filantropului-ocupant, de parcă am fi primit dulciurile  râvnite din copilărie. Și-i pupăm mâna, și-i aducem osanale, și-i..., vorba aia deocheată a marinarului Traian Băsescu...

          Dinspre Maica Rusia,  aceleași diversiuni, cu deosebirea că ținta o reprezintă decredibilizarea yankeilor și a aliaților lor, precum și criogenarea țarului Putin la Kremlin și înăbușirea oricărei disidențe. Păi, de pildă, încă de la începutul „operațiunii militare speciale” ni s-a repetat, ca unor nătângi, că Ucraina e un viespar al „naziștilor”. Până-ntr-o zi când aflarăm că expresia cu pricina ascundea tot tâlcul întâmplării, clocită parșiv la Moscova, ca să ne prostească subliminal prin invocarea Cartei Organizației Națiunilor Unite. O broșură desuetă care nu cuprinde o astfel de situație ipotetică, însă cine  mai analizează și mai citește asemenea  hrisoave?! Totul e servit, omul modern, grăbit și superficial,  s-a obișnuit cu semipreparatele, nu doar mediatice...  De unde să știe el că  „politica nu este doar o confruntare a ideologiilor”, ci  „o luptă pentru putere între grupuri umane foarte concrete și exacte”[2]? Or, „Prof. Dughin nu va fi suficient de cinic  încât să nege că grupul aflat în prezent la putere în Rusa este același care domina țara în timpul comunismului. În mod fundamental este KGB-ul (sau FSB-ul, căci schimbarea periodică de nume nu a schimbat niciodată natura acestei instituții). Mai mult, este KGB-ul cu o putere brutal amplificată: pe de-o parte, dacă în timpul regimului comunist  exista un agent al poliţiei secrete la fiecare 400 de cetățeni, astăzi există unul la fiecare 200, făcând din Rusia un stat poliţienesc inconfundabil; de cealaltă parte, împărţirea proprietăţilor statului între agenţii și colaboratorii poliţiei politice[3], care s-au transformat peste noapte în «oligarhi» fără a-și pierde legăturile de supunere cu KGB-ul, îi conferă acestei entități privilegiul de a acţiona în Occident, sub straturi  peste straturi de disimulări, cu o libertate de mişcare  care era de neconceput pe vremea lui Stalin sau a lui Hrușciov.

Ideologic, eurasiatismul este diferit de comunism. Este, după cum a spus Jeffrey Nyquist, «bolşevismul de dreapta». Însă  ideologia, după cum o definea însuși Karl Marx, este doar un «veșmânt din idei» care acoperă o stratagemă a puterii. Stratagema de putere a Rusiei și-a schimbat veșmântul, dar continuă în același fel - cu aceleași persoane în aceleași locuri, ocupând aceleași funcții, cu aceleași ambiţii totalitare dintotdeauna.”[4]

Ceva mai departe, în Italia, coaliția de dreapta  a câștigat detașat alegerile parlamentare în urmă cu câteva săptămâni și destui au intrat în panică. Cică suveraniștii ar fi de fapt fasciștii de acum aproape o sută de ani, într-o reluare a unui ciclu istoric plin de cadavre și nesiguranță. Alții, alarmiștii, susțin că valul italian va atinge întreaga Europă, măcinată de neîncrederea tot mai vocală în construcția politică de la Bruxelles. Așadar, se așteaptă ca formațiunile naționaliste să obțină procente semnificative de voturi în țările „Bătrânului Continent”, inclusiv în România, surpriza AUR fiind, iată, ceva dinainte planificat. Nu degeaba  vituperează  o obscură activistă, deunăzi șefa biroului Freedom House din Ucraina, că  există riscul ca în scutlâcul de la gurile Dunării să se  accentueze sentimentele naționaliste, inclusiv cele  anti-maghiare și anti-ucrainene[5]... Până una, alta, întâmplarea electorală din „Cizmă” are rădăcini în trecutul nu prea îndepărtat. Astfel, încă din 1944, peninsula „a fost pe punctul de a fi comunizată de înseși serviciile secrete americane, aflate în mâna mafiei şi a comuniștilor, şi cum șeful Intelligence Service la Roma, un irlandez, speriat de ce se petrecea în Sicilia, a luat contact cu Allen Dulles, de la FBI, în  Elveţia, și astfel Democraţia Creștină, controlată de masonerie, a fost însărcinată să preia conducerea imediat după căderea fascismului şi după asasinarea lui Mussolini.”[6] Numai că Democrația Creștină a fost spulberată de operațiunea Mani Pulite, pusă la cale tot de yankei, câteva zeci de ani mai târziu. Acolo  circulă și vorba că „totul a fost distrus de societățile de construcții susținute de partidele politice și de mafie”[7], remarcă defel exagerată, căreia eu îi dau crezare, îndeosebi după ce m-am desfătat cu dezvăluirile ex-magistratului Luca Palamara și nu doar.

În vatra valahă, serviciile secrete n-au fost deconspirate că și-ar fi impus oamenii în Deal, deși zvonurile au circulat fără contenire. Cu toate astea, unii lucrătorii ai Serviciului Român de Informații, potrivit dezvăluirii directorului Eduard Hellvig, au generat evidente  probleme prin poziționarea lor „fie în spatele a tot felul de oameni, fie gravitând în jurul companiilor de stat. Vă pot spune că suntem conștienți de aceste probleme și vom face tot ce ține de noi pentru a le rezolva. Totuși, marele câștig al acestui mandat a fost separarea de politică, absolut normală într-o societate democratică. Politica și activitatea de culegere de informații nu trebuie să fie suprapuse. De prea multe ori, însă, greșelile trecutului afectează și comportamentul celor din prezent.(...) Știu că există multă neîncredere în societate în ceea ce privește numărul «acoperiților» și agenda acestora în diverse sectoare strategice. (...) Desecretizarea va continua, inclusiv cu punerea la dispoziția cercetătorilor a informațiilor declasificate despre evenimente care au avut loc și după 1989. Vindecarea trecutului poate fi posibilă doar prin prezentarea adevărului. Sigur că se mai fac erori. Mai știu că se va discuta din nou mult despre noile legi ale securității naționale. Iar aici repet ce am mai declarat. Ne dorim legi actualizate, dar le vrem cât mai apropiate de modelul celor din Occident. Și dacă tot am ajuns aici, ar fi de dorit ca societatea românească și decidenții politici să se hotărască ce rol vor să atribuie serviciilor de informații. Nu putem fi în același timp un fel de pompieri chemați să stingă incendiile provocate de alții și apoi acuzați că le-am stins.”[8]

Pompieri, nepompieri, omenirea a încăput pe mâna clasei muncitoare în informații, cu toate că Olavo de Carvalho credea că un fel de elită globalistă[9], pe care o definește „Consorțiu”, ar deține întreaga putere. În opinia filosofului brazilian, termenul în discuție desemnează acea organizație a „marilor capitaliști şi bancheri internaționali angajați să  instaureze o dictatură mondială socialistă (vom vedea imediat de ce socialistă). Sunt atâtea documente și studii care descriu în amănunt originea sa, istoria sa, constituţia și modus operandi, încât nu e permisă nicio scuză pentru necunoașterea materiei, mai ales în cazul persoanelor care au pretenția să emită păreri pe această temă. (...)  

Într-atât de bogată este bibliografia despre Consorţiu, încât orice tentativă de a o rezuma aici ar fi zadarnică. Trebuie totuși să indicăm câteva titluri esențiale, citate de-a lungul acestei expuneri, şi să scoatem în evidență câteva puncte indispensabile înțelegerii acestei dezbateri:

1. Consorţiul s-a format acum mai bine de o sută de ani, la inițiativa familiei Rothschild, o familie multipolară, cu ramificații în Anglia, Franţa şi Germania, încă din secol al XVIII-lea, cel puţin.

2. Consorţiul reunește câteva sute de familii milliardare pentru îndeplinirea planurilor globale care asigură continuitatea expansiunii puterii lor asupra întregii lumi. Aceste planuri sunt pe termen foarte lung, depășind durata de viață a membrilor individuali ai organizaţiei şi chiar pe cea a existenţei istorice a multor state și națiuni implicate în proces.

 3. Consorţiul este o organizaţie dinastică, a cărei continuitate de acţiune e asigurată de succesiunea de la părinți la  copii timp de mai multe generaţii. Vom vedea mai departe (9. Geopolitică şi istorie) că acest tip de continuitate este factorul care distinge între adevărații subiecți, agenți ai procesului istoric, şi formațiunile aparente, venerabile în măsura în care există, care se agită la suprafața epocilor ca niște umbre chinezești proiectate pe perete.

4. Consorţiul acţionează printr-o multitudine de organizații subsidiare răspândite în întreaga lume, ca de exemplu Grupul Bilderberg sau Consiliul pentru Relaţii Externe, dar nu are el însuși o identitate juridică. Aceasta e o condiţie esențială pentru activitatea sa în lume, permițându-i să comande  nenumărate procese politice, economice, culturale și militare, fără a putea să fie tras vreodată la răspundere în mod direct pentru rezultate (sau pentru incorectitudinea mijloacelor), fie în faţa tribunalelor, fie în fața opiniei publice. Întrucât are agenţi foarte fideli răspândiţi prin varii guverne - și la conducerea unora dintre ele -, ajunge în dezbaterea publică responsabilitatea pentru deciziile și acţiunile Consorţiului, de aceea statele și naţiunile folosite drept instrumentele sale devin și ele, automat şi fără nicio greutate, țapii săi ispăşitori. Aceasta este explicaţia pentru care atâtea decizii politice vădit contrare intereselor și chiar supraviețuirii  naţiunilor implicate au fost apoi atribuite, paradoxal,  ambițiilor naţionaliste și imperialiste bazate pe «interesul

național». Exemplele istorice sunt multe, dar, ca să rămânem în prezent, e de ajuns să observăm că președintele Obama, celebru  servitor al Consorţiului, a cheltuit în aproximativ  o săptămână 500 de milioane de dolari într-o acțiune de război menită să predea guvernul Libiei facțiunilor politice declarate antiamericane, putând fi astfel acuzat de impunerea tiranică a puterii americane exact în momentul în care slăbeşte de fapt această putere şi o pune în slujba dușmanilor săi, devenind ținta furiei «antiimperialiste» a acestora din urmă chiar prin ajutorul acordat părintește pentru a  demola forţa şi prestigiul SUA. Același lucru l-a făcut și preşedintele Lyndon Johnson când a trimis soldații americani la război în timp ce-i lega de mâini să nu-l poată câştiga cu niciun chip; devenind astfel, pentru mass-media de stânga, agresorul suprem imperialist, când de fapt era cel mai bun prieten secret al viet cong-ilor. O nenorocire la fel de mare a provocat şi preşedintele Clinton când, furnizând ajutor Columbiei pentru a combate comerțul de droguri, a pus condiția ca «organizaţiile politice» implicate în traficul de narcotice  să nu sufere nicio modificare: traficul de narcotice nu a scăzut, doar că acum controlul asupra lor s-a transferat de la organizaţiile apolitice la Forţele Armate Revoluţionare Columbiene (EARC) care, îmbogăţite și scăpate de concurență, au reușit să finanţeze crearea Forumului din São Paulo şi transformarea Americii Latine aproape în întregime într-o fortăreață a antiamericanismului militant. Oferindu-i-se de două ori ocazia, stânga latino-americană a putut astfel să profite de o creştere a puterii, şi a protestat, fals indignată, împotriva «intervenţiei imperialiste», căreia îi era extrem de îndatorată. Exemplele ar putea continua la infinit[10]. Acesta este modul de acţiune caracteristic Consorțiului:  să folosească guvernele pe post de instrumente în cadrul unor planuri care prejudiciază națiunile lor, iar apoi să le acuze de abuz naționalist şi imperialist.

5. Consorţiul este o entitate predominant supranaţională, formată din familii de diferite naţionalităţi, independentă și suverană față de orice interes național posibil și imaginabil. O analiză rapidă a listei acestor familii este suficientă pentru a o dovedi fără urmă de îndoială. A presupune că membrii familiilor Onassis, Dupont, Agnelli, Schiff, Warburg, Rothschild, principele Bernhard și regina Beatrix a Olandei, regele Juan Carlos al Spaniei, regele Harald V al Norvegiei sunt cu toții patrioți americani, dornici să preamărească puterea  şi gloria Statelor Unite ale Americii, ar fi o ipoteză atât  de neroadă, atât de puerilă, încât nici nu merită să o luăm în discuție. Identificarea puterii globaliste cu interesul național american - cum se întâmpla mai demult cu Imperiul  Britanic sau diferite colonialisme - este doar camuflajul obișnuit cu care această entitate omniprezentă își asigură ei înseși  avantajele și confortul unei relative invizibilităţi, folosind mâna altcuiva pentru a bate și a fura, pentru a nu-şi arde degetele în focul care se întinde în lumea întreagă (și bazându- se, pentru asta, pe colaborarea servilă a mass-mediei internaţionale, care aparţine membrilor aceluiași Consorţiu).”[11]

Prin urmare, „e lesne de înţeles de ce megaaverile Consorţiului au stimulat subvenţionarea socialismului şi slăbirea stângii la scară universală, în mod obsesiv şi sistematic, încă din anii  '40, cel puţin.  (…)

Cartea lui René A. Wormser, Foundations: Their Power and Influence[12], relatează lucrările Comisiei Reese din Congresul American, care încă din anii '50 a scos la iveală colaborarea activă a marilor fundaţii miliardare cu mișcările comuniste și antiamericane din toată lumea. Faptul că descoperirile Comisiei nu au antrenat nicio măsură, fie punitivă, fie destinată opririi fluxului de bani pentru acţiuni subversive, este dovada cea mai evidentă a puterii Consorţiului de a manipula resurse americane împotriva celor mai clare interese naţionale ale SUA.

În sfârșit, înflorirea industrială a Chinei începând cu anii '90 şi transfigurarea ei din favelă continentală în cel mai puternic duşman potenţial al SUA ar fi greu de imaginat fără investiţiile Statelor Unite şi fără autodistrugerea planificată a parcului industrial american.

E adevărat că, după reformele economice liberalizante ale guvernului Elţîn, Rusia a intrat într-o decădere economică accelerată, de pe urma căreia unii capitaliști americani au beneficiat cât de cât. Totuşi, la ce se așteptau liderii ruși după dispariţia regimului comunist? Să fie premiaţi cu un progres economic fantastic? Ar fi fost normal, în schimb, ca naţiunea să fie pusă la muncă grea, cu salarii mizerabile, pentru a plăti indemnizaţii familiilor celor şaizeci de milioane  de victime ale comunismului, așa cum au făcut germanii cu victimele nazismului. Cine a împiedicat acest lucru? Consorţiul. Citiţi în Jugement à Moscou, de Vladimir Bukowski: marea mass-media şi organismele internaţionale - două braţe ale Consorţiului - au opus atât de multă rezistență investigaţiilor judiciare asupra delictelor sovietice, încât  dintre toate ţările ieșite din comunism numai una, Cambodgia, a reuşit să instaureze un tribunal pentru judecarea  crimelor regimului comunist, şi, chiar și așa, cu o întârziere formidabilă, graţie boicotului promovat de ONU împotriva iniţiativei.

Rușii, cei mai mari responsabili pentru apariţia comunismului,  au fost trataţi în ultimele zeci de ani cu o generozitate scandaloasă, şi încă protestează că, după dispariția regimului asasin, nu au câștigat câți bani voiau, nu au primit pentru crimele lor înspăimântătoare premiul pe care îl așteptau din partea Occidentului.”[13]

Prins sub avalanșa atâtor  idei, îmi declar neputința de a răspunde  la întrebarea cardinală: cine conduce, de fapt, lumea - serviciile secrete sau Consorțiul? Că n-or fi și ele parte integrantă a Consorțiului ?!Până mă voi dumiri, indiferent la acuzele de conspiraționism, recunosc că înclin să-i dau dreptate preahulitului Aleksandr Dughin, care susține că „globalizarea este creația Marii Parodii”[14]... Oricum  e nasol, ca să-l citez pe maleficul Zuckerberg!