Înainte de internet, rețele sociale, telefoane mobile, ba chiar înainte de telefoane normale ori radio, dragostea exista ca și acum, dacă nu cumva și mai vibrantă, iar necesitatea transmiterii ei pătimașe la distanță era satisfăcută prin alte metode.
Pentru că scrisorile tradiționale ajungeau greu, iar trimiterea lor putea fi foarte periculoasă (dacă soțul deschidea, de pildă, un răvaș dedicate exclusiv soției), străzile Bucureștiului interbelic musteau de așa-numiții ”procuriști ai lui Cupidon”. Aceștia erau niște mesageri extrem de rapizi și de toată încrederea, culmea că nu auto-didacți și antreprenori, ci angajații unor agenții specializate, care trimiteau mesaje prin bilețele sau prin viu-grai oricui în oraș.
Micii mesageri erau iuți și originali, pregătiți mereu să-și atragă clientela prin tot felul de poezioare sau de stastistici (majoritatea închipuite, dar mereu simpatice) despre cotele amorului de pe alte meleaguri. Câte unul spunea, de pildă, că în America iubesc ”în această clipă” 734.043 de femei și 681.005 bărbați, dar dintre aceștia o proporție însemnată (ea însăși bine înregistrată în statistica adolescenților împărțitori de dragoste) iubește doar din interes. Ori un altul își cânta scurt o reclamă a propriului business: ”Adorată Miss / Făptura-ți dulce, răpitoare / Aprinde-ncetișor / Al dragostei fior”.
Deși ageri și plini de umor, curierii iubirii erau cu toții caracterizați de o calitate fără de care nu rezistau prea mult în branșă: erau de o discreție nemaipomenită. E drept, tăcerea venea cu costurile ei, iar pezevenghii nu ezitau să profite un pic de pe urma situațiilor speciale. De pildă, în cazul unei corespondențe babane de câte 9-10 pagini între doi amanți, ambii căsătoriți, tarifele percepute erau, așa cum probabil vă așteptați, ceva mai piperate. Bacșișul creștea și el direct proporțional cu doza de ”interzis” a relației.
Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația
.jpg)
.png)
