Pierduți în visare, printre trăsuri luxoase și boieri eleganți, prin cârciumi șic, mustind de intelectuali, și pe lângă monumente nespus de frumoase, riscăm să uităm că viața în București nu a fost nici pe departe un lux și-o sărbătoare boemă, pentru grosul populației sale, în majoritatea istoriei capitalei.
În secolul XVIII, de pildă, apa bună de băut era un lux la care puțini bucureșteni aveau acces, cei mai mulți bând apă direct din Dâmbovița, fără să le pese de microbii și bacteriile care nu fuseseră descoperite încă, așa că (ar spune unii) nu existau. Abia pe la jumătatea acelui secol au apărut pe străzile orașului primii sacagii.
Numiți așa după butoaiele (”sacale”) pe care le transportau pe trăsuri simple, cu două roti, trase de cai, sacagiii au reprezentat mult timp o breaslă puternică și foarte respectată. În fond, chiar și în vremurile noastre ne putem cu greu imagina un respect mai mare decât cel pe care l-am acorda celui care ne aduce de băut.
Dincolo de utilitatea lor imediată, sacagiii știau să facă și un spectacol care trebuie să fi fost nemaipomenit de privit, atunci când treceau pe străzi. Ca să atragă atenția locuitorilor că au venit cu apă, strigau ”Hop! Apăăă! Ooo!”, precum și alte interjecții una mai creativă ca alta, și se foloseau de talăngi și alte instrumente pentru a face o larmă cât mai mare.
Că acești sacagii ar fi tratat corespunzător apa înainte de a o pune în butoaie, pentru a o face astfel potabilă, este foarte puțin probabil. Dar, cum spuneam, băutul de apă direct din râu nu era încă privit ca un eventual risc. Ca să-l parafrazăm pe jurnalistul austriac Eric Winterhalder, care s-a îndrăgostit de București, unde și-a și petrecut cea mai mare parte a vieții: ”Dâmboviță, apă dulce / Cin’ te bea nu se mai duce”. Poveste reală, pentru că el, unul, chiar nu s-a mai dus.
Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația
.png)
