Scurtă istorie a lactaţiei

26 Iul 2015 | scris de Sebastian S. Eduard
Scurtă istorie a lactaţiei
E atît de comun, încît nu ne imaginăm lumea fără el. Primul impuls al puiului de mamifer este să caute laptele mamei. De fapt, primele luni din viaţa noastră am supravieţuit doar cu atît: cu lapte. Un documentar BBC încearcă să elucideze secretul laptelui, care, se pare, nu e un aliment atît de universal, pe cît credem noi că este. Au fost milioane de ani în istoria Terrei în care nu se auzise nimic de lapte. Şi totuşi, animalele alea au rezistat fără el. Apoi a început să evolueze laptele.

În secolul al XVIII-lea, biologul suedez Carolus Linnaeus a început să împartă speciile pe categorii, în funcţie de modul de alimentaţie. Unele dintre grupurile lui Linnaeus au fost greşite, dar una s-a ţinut tare. Erau cele care se bazau pe lactaţie ca primă sursă de alimentaţie. Rasa mană era şi ea trecută aici. Linnaeus a denumit aceste specii “mammaliene”, asta însemnînd “din sîni”. Astăzi ele sînt cunoscute drept mamifere şi toate produc lapte. Focile produc un lapte mai gras decît orice îngheţată pe care o cunoaştem. Balenele şi delfinii îşi hrănesc puii cu lapte, liliecii produc lapte, cîinii şi pisicile la fel, rinocerii şi oamenii la fel. Această regulă se extinde şi către mamifere primitive, care nu năşteau pui.

Monotremele, de exemplu, specie în care intră ornitorincul, depun ouă, dar au totuşi glande care produc lapte. La fel şi la marsupiale ca de exemplu cangurii sau opossumii. Ei nasc pui foarte mici, pe care apoi îi aşază în marsupii, unde puii găsesc şi laptele mamei.

E evident că acest tip de alimentaţie nu mai este întîlnit la alte specii dar nu e atît de evident cînd a început laptele să evolueze. “E foarte greu să studiezi evoluţia alimentaţiei la sîn, pentru că glandele mamare nu se fosilizează, ca oasele. E foarte greu să obţii orice dată istorică despre glandele mamare”, spune Peter Hartmann de la Universitatea Western Australia din Perth.
Aşă că oamenii de ştiinţă au căutat răspunsuri în altă parte. Ei au scanat genele animalelor care produc lapte şi le-au comparat cu ale animalelor care nu produc lapte. Ei au studiat şi structura glandelor la diferite mamifere, au comparat compoziţia laptelui şi au examinat modul în care se reproduc.

Olav Oftedal, de la Centrul Smithsonian pentru Studiul Mediului Înconjurător din Maryland a ajuns la concluzia că glandele mamifere erau complet dezvoltate atunci cînd primele mamifere au pus piciorul pe uscat. “Chiar dacă noi, acum, considerăm lactaţia ca o caracteristică a mamiferelor şi chiar dacă e clar că mamiferele sînt singurele existenţe de pe Pămînt cu glande mamare, cred că glandele mamare au o origine mai veche”, spune Oftedal.

El crede că primele glande mamare s-au dezvoltat la primele animale care au ieşit din apă. Unele dintre primele animale care au mers pe pămînt s-au dezvoltat în amniote, animale cu patru membre care au devenit reptile, păsări şi mamifere. Ca şi mai vechii peşti, amniotele depuneau ouă. Dar aceste ouă erau adaptate să subziste pe uscat. Ele aveau coajă poroasă şi fibroasă şi membrane specializate care au permis schimbul de oxigen şi dioxid de carbon dintre embrion şi mediul înconjurător. Dar era o problemă. Coaja poroasă a ouălor le lăsau la mila vremii. Dacă temperatura era prea mare sau atmosfera era prea uscată, oule se uscau repede. Aşa că amniotele a trebuit să găsească un mod de a le proteja. Strămoşii reptilelor au dezvoltat coji tari, calcifiate şi rezistente la apă, asemănătoare cu cele ale găinilor din zilele noastre.

Aceste ouă riscau, însă, să piardă apă. Aşa că strămoşii mamiferelor au început să facă ouă poroase. În loc să întărească coaja ouălor, au profitat de porozitatea cojilor ca să transfere un plus de apă şi de nutrienti în ouă. Oftedal argumentează că este posibil ca aceste amniote asemănătoare mamiferelor să fi început să secrete apă din glande simple, aflate la nivelul pielii. Apa ar fi trecut în ouă prin pori, pentru a le menţine umede şi în siguranţă. Este posibil să fi început să secrete şi alte chimicale benefice, ca nutrienţi sau antimicrobiotice. Odată ce acest lucru a fost stabilit, ar fi f ost mai simplu pentru pui să înceapă să se hrănească cu aceste secreţii, chiar şi după ce au eclozat.

Broaştele oferă un indiciu despre cum s-ar fi putut întîmpla acest lucru. Unele broaşte depun ouă pe uscat ca de exemplu Eleutherodactylus coqui). Apoi se îngrămădesc în ouă, transferînd apă direct din corpul lor sau din secreţiile pielii. La alţi amfibieni pielea femelelor se îngroaşă cu depozite nutritive şi grase. Odată ce puii au ieşit din ouă, îşi dau jos pielea nutritivă devoltată în perioada cît a stat în apă, folosindu-se de nişte dinţi specializaţi. În toate aceste cazuri, părinţii transferă în mod activ nutrienţi către puii lor, prin secreţiile pielii. Potrivit lui Oftedal, asta e o formă primitivă de hrănire la sîn.

Într-un fel sau altul, este foarte posibil ca aceste secreţii să evolueze în mamiferele producătoare de secreţii nutritive pe care le ştim astăzi. Odată cu trecerea timpului, puii au început să se bazeze mai mult pe componentele nutritive şi antimicrobiene secretate de glandele mamelor şi mai puţin pe gălbenuşul oului. Între timp, glandele aflate la suprafaţa pielii au evoluat în forma glandelor mamare care astăzi ne sînt familiare. Secreţiile apoase folosite ca să umezească oul au cîştigat în valori nutritive esenţiale pentru ca puiul să reziste în lumea de afară.
Unele dintre componente s-au dezvoltat în caseină, o proteină esenţială în formarea laptelui pe care-l ştim astăzi. Caseina ajută la transportul nutrienţilor cum e calciul şi fosforul la pui, ceea ce-i ajută să-şi dezvolte scheletul şi ţesuturile.

Dacă Ofterdal are dreptate, animalele de uscat e posibil să fi dezvoltat o serie de provocări în îngrijirea puilor. Mai întîi a trebuit să menţină ouăle umede, apoi să suplimenteze cu nutrienţi mîncarea acestora şi, în final, să dezvolte secreţii care să protejeze puii de infecţii. Pe scurt, lactaţia e un comportament primar ale cărui origini se duc mult în trecut. O mamă care-şi alăptează astăzi copilul este veriga unui lanţ de strămoşi ce coboară pînă la primele animale care au umblat pe uscat.
 

Alte stiri din Stiinta

Ultima oră