În 1870, Nietzsche avea 26 de ani. Recent fusese promovat profesor titular la Universitatea din Basel, când a izbucnit războiul franco-prusac. Acest lucru i-a adus o dilemă morală. Basel fiind în Elveția, universitatea dorea ca el să rămână în postul său de profesor. Dar Nietzsche, fiind german, a simțit că este de datoria lui să-și apere țara, în ciuda dezgustului său față de naționalismul german fără minte. „Deutschland, Deutschland über alles, acesta este sfârșitul filozofiei germane!” el a scris. El nu voia absolut deloc să tragă cu ghiulele împotriva Franței, o țară a cărei cultură și filozofie a iubit-o cu drag. Compromisul lui a fost să se ofere voluntar pentru a merge pe front ca infirmier. Îngrijind răniți și muribunzi pe câmpurile de luptă, a prins simultan dizenterie și difterie și a fost invalidat.
În timpul recuperării, a fost invitat să petreacă Crăciunul cu Richard și Cosima Wagner în conacul lor elaborat de pe lacul Lucerna. Nietzsche era îndrăgostit de Cosima, care se căsătorise cu Wagner în timp ce Nietzsche era în război. Fiica lui Franz Liszt, Cosima a fost terifiant de eficientă; capabilă chiar să-l domine pe notoriul Wagner. Când Nietzsche se oferise voluntar pentru război, severa Cosima îi spusese că „un cadou de o sută de trabucuri ar fi mai folositor armatei decât prezența unui diletant”, remarcă care îl făcea să o adore cu atât mai mult.
Acum, la întoarcerea lui de pe câmpul de luptă, Nietzsche se transformase în ochii gazdelor sale în eroul filozof-războinic. Le-a acceptat invitația fără să-și dea seama că experiența lui din timpul războiului deschisese, de fapt, o prăpastie între ei, care s-a lărgit în cele din urmă într-o ruptură totală. Războiul l-a lăsat pe Nietzsche angajat în cooperarea europeană, în timp ce a alimentat naționalismul aprins, răzbunător și al lui Wagner și Cosima. Wagner – care vorbea foarte bine franceza – refuza chiar să citească scrisorile trimise lui scrise în franceză.
În dimineața de Crăciun, sunete încântătoare au pulsat prin aerul parfumat al casei. Wagner îl adusese în secret pe Hans Richter și o orchestră de 15 piese pe scară, unde au cântat o piesă muzicală glorioasă pentru prima dată. A fost Idila Siegfried, sublimul poem simfonic al lui Wagner compus pentru a celebra pe Cosima și nașterea singurului său fiu, Siegfried, numit după eroul din ciclul Epic Ring al lui Wagner.
Cosima scrie în jurnalul ei că auzind muzica plutind pe scări, ea a exclamat; „Acum lasă-mă să mor.” „Ar fi mai ușor”, a răspuns Wagner, „să mori pentru mine decât să trăiești pentru mine”.
Schimbul era tipic pentru planul înălțat în care conversațiile se desfășurau în mod obositor și necruțător în gospodăria Wagner, adesea punctate de suspine, lacrimi și una sau alta căzând în genunchi. Idila lui Siegfried, a scris Cosima, a transportat-o într-un „vis treaz, o topire euforică a granițelor, o neconștientizare a existenței trupești, fericirea supremă și cea mai înaltă beatitudine”. Se simțea ca și cum a atins în sfârșit scopul schopenhauerian de a dizolva granițele dintre voință și reprezentare, dintre lumea materială și ideal.
Wagner și Cosima nu făceau cadouri de Crăciun. Gestul a fost un omagiu adus celor care încă se confruntă cu greutățile războiului. Nietzsche nu fusese prevenit de această sensibilitate. A sosit încărcat cu cadouri. Pentru Wagner, el alesese cu grijă o copie a marii gravuri a lui Dürer Cavalerul, moartea și diavolul, o imagine care, de la crearea sa în 1513, fusese considerată un punct de raliune naționalist, un simbol semnificativ al credinței germane și al curajului german în adversitate. Wagner a acceptat-o cu mare plăcere. Niciodată străin de vanitate, el a văzut-o ca pe o imagine a lui însuși: compozitorul călăreț spre salvarea culturii germane pure, montat pe „Muzica viitorului”, Zukunftsmusik, adevărata muzică a națiunii sale care, el simțea, a fost deraiată de compozitori străini precum Offenbach (francez) și Meyerbeer (evreu). Ambii compozitori — în mod nebunitor — mult mai populari decât el. Nietzsche își alesese bine cadoul. A alimentat ideea lui Wagner despre el însuși ca cavalerul a cărui lance ar ucide dragonul multiculturalismului.
Cosima a fost, de asemenea, încântată de cadoul ei de Crăciun de la Nietzsche: manuscrisul Nașterii conceptului tragic, o schiță timpurie a Nașterii tragediei propriu-zise a filozofului. Seara, Wagner citea pasaje cu voce tare. Wagner și Cosima l-au lăudat ca fiind „de cea mai mare valoare și excelență”.
Nietzsche a fost singurul invitat. A stat opt zile. După diverse peregrinări, după încercări care mai de care mai exaltate – căci Nietzsche şi-a trăit şi iubirile, şi ura la cote ameţitoare –, după momentele de admiraţie pătimaşă pentru Wagner, după amoruri ratate cu Lou Salomé, care i-a refuzat cererea în căsătorie, sau cu Paul Rée, care se pare că ar fi exercitat asupra lui o putere pe care i-o dădea o relaţie ce nu se baza doar pe amiciţie, Nietzsche dă la iveală o pasiune cu mult mai puternică în aşa-numitele „scrisori ale nebuniei” din ultimii ani. Analizată în cartea lui Joachim Köhler, relaţia dintre Cosima Wagner şi Friedrich Nietzsche, care n-a existat niciodată decât în visul-delir al lui Nietzsche-Dionysos, care o identifica pe Cosima cu Ariadna, lasă să se întrevadă o întreagă plasă de relaţii ţesută încet de creierul tânărului care intrase timid, cu ani în urmă, în universul lui Wagner şi al soţiei lui.Fără să-l fi luat niciodată în seamă mai mult decât ca pe novicele fascinat de soţul ei, legătura dintre Friedrich şi Cosima s-a ivit şi s-a consolidat tocmai pe baza adoraţiei nelimitate pe care amândoi o simţeau atunci pentru Richard Wagner. Cosima îşi iubea soţul – povestea lor de dragoste lăsând în urmă două căsnicii destrămate, căci şi ea, şi Richard erau căsătoriţi la momentul când au început să se iubească – şi, mai mult, iubirea ei se transforma încet şi sigur într-un cult.
