În imaginarul popular, Sfânta Varvara, prăznuită în calendarul ortodox la 4 decembrie, este întâlnită în două ipostaze. Pe de o parte este patroană a minerilor, pe de alta, este responsabilă de bubat şi de alte boli ale copilăriei.
Minerii au ales-o patroană spirituală pe Varvara descrisă de numeroase legend, între care una spune astfel: “Minerii, pe aici, lucrau aşa cum au apucat, toată săptămâna şi se odihneau doar duminica. Nu ştiau şi nu le era frică de sărbătorile şi duhul minei.
Până într-o zi, într-un prag de iarnă, când toţi minerii erau în mină. Şi, cum lucrau ei acolo, s-a auzit un glas care se văita: «Nu mai daţi că mă doare, nu mai daţi!» Când începeau lucrul, văicăreala le lua puterea din braţe şi rămâneau cu uneltele în aer.
Prin oase li se scurgea un fel de răceală. Deodată, din grămada de cărbuni o ieşit o fată frumoasă şi i-a întrebat aspru: «– De ce lucraţi azi, în ziua mea de cinstire? Nu ştiţi că am puterea să vă surp mina şi să vă apăr de nenorociri? Eu sunt Varvara, vă apăr clipă de clipă viaţa şi voi nu-mi cinstiţi ziua!»
Cărbunele s-a deschis şi-a cuprins-o din nou. N-a mai lucrat nici un miner în ziua aceea. Era 4 decembrie. Şi data asta a trecut din tată în fiu ca zi a Varvarei. Un miner, când moare, primul lucru pe care-l aminteşte urmaşilor este cinstirea acestei sărbători.
În ziua aceasta nu intră nimeni în mină, e veselie mare. Varvarei îi plac petrecerile, glumele şi cântecul. Un blestem o ţine închisă în cărbune şi numai o zi pe an răsuflă şi se bucură şi ea”.
Sărbătorii i se spune şi Barbura, Barvura, Sărbătoarea bubatului sau Savele Bubatului şi, în funcţie de obiceiul locului, este ţinută de către femei, fie între 3 şi 5 decembrie, fie între 4 şi 6 decembrie, fie două zile, la 4 şi 5 decembrie, pentru protecţia copiilor de vărsatul de vânt şi de alte boli contagioase.
Întrega familie are grijă ca în aceste zile să nu consume fasole, linte, mazăre, seminţe de dovleac, boabe de porumb fierte sau coapte, să nu le iasă copiilor bube cât boabele. “(…) pentru paza copiilor, prin unele părţi se fac turte cu nucă pisată, unsă cu miere sau cu apă zaharisită.
Ele se chiamă Turtele Barburii. Uneori se fac numai două turte, dintre cari una, unsă cu miere sau cu dulceaţă, se dă de pomană la copii, iar cealaltă se pune la streaşina casei.
Lângă casă se mai pune şi o cofă cu apă, cu credinţă că atunci când va trece bubatul pe lângă acea casă se va abate de la dânsa, să mănânce din turta pusă la streaşină, să bea apă din cofă şi să plece mai departe”(Tudor Pamfile).
Despre Sfânta Varvara se spune că ar fi “steaua care se vede lângă lună”, fiindu-le de ajutor femeilor care îi respectă sărbătoarea şi au parte de naşteri grele, dar şi sprijin celor care se roagă cu evlavie împotriva bolilor grele, păzind satele de intemperii.
