„Când simţi că ai prin trup un fel de înţepături dureroase, parc-ar fi muşcături de furnici, e bine să te duci la un muşuroi de furnici şi să iei într-un vas din muşuroi: furnici, paie, pământ, ouă de furnici, toate amestecate. Aducându-le acasă să le fierbi cu apă, şi apă de aceea să bei şi să te scalzi în ea, şi apoi îţi trece”. Aşa suna un remediu pentru furnicături acum câteva secole, când medicina ştiinţifică abia prindea contur. Dacă cei de atunci se vindecau sau nu, nu se ştie. Dar, dacă vă încumetaţi, încercaţi şi dumneavoastră!
„Pentru reumatism, se freacă la locul dureros cu spirt de furnici; sau se ia un furnicar, se opreşte într-o apă care a fiert în clocote, apoi se înfăşoară cu el partea bolnavă. Sau se face următoarea scăldătoare: se scoală baba la miezul nopţii, se duce în pădure şi ia un furnicar mare cu cuib cu tot; îl duce acasă, fără să vorbească, aduce apă tot fără să vorbească, fierbe furnicarul la foc, tot noaptea.
Aşa se face de trei ori în trei luni, şi, lucru curios, un om olog de reumatism şi cu mâinile sgârcite s-a vindecat cu acest leac. Acest leac, întrebuinţat aproape identic de mai toate popoarele din Europa, a fost adoptat şi de medicina ştiinţifică: acidul formic, extras din furnici, e recomandat ca leac contra reumatismelor. Buruiana „slăbănogul”, care prezintă un fel de noduri, „ce reamintesc închieturile umflate ale bolnavilor de reumatism, poporul o crede cea mai bună în contra acestei boli”.
Pe lângă diferite alte practici magice, descântece, etc., de guşă mai poţi scăpa şi aşa: „Iei burete de târg, faci o lulea de ciucălău, pui în ea burete şi cărbune şi fumezi buretele cu tutunul; fumul îl tragi în gât, iar scrumul, cenuşa, ce iese din arderea buretelui, se amestecă cu rachiu, se descântă şi se bea. Tratamentul acesta se face la sfârşitul lunii, în trei sfârşituri unul după altul, şi scapi de guşă”.
Pentru insomnie, când copilul nu poate dormi, se iau paie din bârlogul unde dorm purceii şi se pun în leagăn. Melcii de apă, a căror cochilie sucită aminteşte un copil înfăşat, se numesc în popor „melci înfăşaţi”. Ei se pun în leagănul sau în albiuţa copiilor în faşă, când n-au somn, ca să-i vindece de insomnie.
„Cel ce va mânca carne de privighetoare, acela-şi pierde somnul şi nu va putea dormi, ci numai priveghează, ca privighetoarea, cât e noaptea de mare (Bucovina). „Dacă vrei să nu te prindă somnul într-o noapte, să mănânci inimă de privighetoare, c-apoi nu ţi-e somn în noaptea aceea (judeţul Vaslui). E interesant că aceeaşi credinţă o aveau şi grecii cei vechi, după cum atestă Elian (sec. III d. Hr.)