Motto: “Mi-e de-ajuns să ştiu că pot” (Dostoievski)
Raskolnikov e un nevrotic care-mi place foarte mult. Cînd se duce la babă s-o omoare crede că e invizibil, că nu-l vede nimeni, dar o remarcă a unui bețiv îl aduce, pentru puțină vreme, cu picioarele pe pămînt: „Hei, tu, pălărier neamț!”, făcînd aluzie la pălăria lui, Zimmerman, uzată rău, „acum roșcovană, numai găuri și pete, fără boruri și cu un colț turtit într-o manieră îngrozitoare”.
Tulburat, transpirat, extrem de prost îmbrăcat, nervos, emoționat, se ceartă de unul singur:
„Mărunțișurile, mărunțișurile sînt importante!.... Uite, mărunțișurile astea te distrug de fiecare dată”.
Nevroticii sînt atenți la detalii dar la propriile lor detalii.
Așa e și Raskolnikov. Nu bagă în seamă o pălărie uzată care ar putea să iasă în evidență prin simplul fapt că e uzată și de nemaipurtat dar în schimb știe cîți pași sînt de făcut de la poarta casei lui pînă la babă: șapte sute treizeci.
Atenția lor se concentrează pe alt tip de detalii. Cînd a intrat în casa babei, a observat cum bătea soarele în cameră, iar gîndurile lui au fost întrerupte de „Și atunci probabil va lumina la fel soarele!”.
Îl iubesc mult pe Raskolnikov. Pe el și pe prințul Mîșkin. Raskolnikov e un tip complicat, genul despre care scriitorul spunea că pe el cade toată greutatea mizeriei societății, pentru că el, dintre cei mulți, e capabil s-o observe: „Boala și starea de spirit bolnăvicioasă se află în însuși miezul societății noastre, dar nemulțumirea generală se îndreaptă împotriva celui care poate s-o observe”.
„Am ucis pentru mine. Voiam să știu dacă sînt un păduche ca toți ceilalți sau un om în toată puterea cuvîntului”.
Unii nevrotici sînt luați de ciudați. Lumea se așteaptă de la ei să facă numai lucruri ieșite din comun. Raskolnikov e ciudatul prin excelență.
Are și dramatismul spiritului rusesc, nu poate să fie amuzant, nu e ironic, cu atît mai puțin autoironic.
Pentru Raskolnikov mai greu cîntărește drumul către mîntuirea personală decît mîntuirea în sine. Dostoievski scria undeva: „mi-e de ajuns să știu că pot”, vorbind despre mîntuirea personală.
Drumul către mîntuire, efortul spiritual sfîșietor, marile dileme ale sufletului, dublate de tragismul rusesc, toate aceste stări îţi captează toată fiinţa şi ‚i-o aruncă într-un nor de neputinţe cosmice. Te simţi mic şi insignifiant, ceea ce, cu siguranţă, şi eşti dar, în egală măsură (şi aici e frumuseţea creştinismului) pe cel mai mic dintre muritori, Domnul îl preamăreşte.
Abandonat în ideile lui criminale care l-ar fi absolvit de vina de fi un simplu „păduche”, Raskolnikov descoperă că e încă şi mai mic, şi mai neputincios, că doar spovedania personală şi mărturisirea onestă a crimei îl poate reda lui însuşi.
Aşa cum însuşi Dostoievski însuşi conchidea, privindu-şi personajul executîndu-şi penitenţa, „în locul dialecticii, venise viaţa”.
Citez încă puţin, doar că să subliniez că acest „mi-e de ajuns să ştiu că pot”, la care mă gîndesc mereu atunci cînd citesc un text de-al lui Dostoievski: „Ȋşi impuseră să aştepte şi să rabde. Le mai rămăseseră numai şapte ani iar pînă atunci, atîtea chinuri insuportabile şi atîta fericire infinită! Dar el învie şi ştia asta, îl simţea pe deplin cu întreaga sa nouă fiinţă, iar ea, ea trăia numai prin viaţa lui!”.
Odată recuperat, un nevrotic încetează să mai fie nevrotic.
Gata.
