Acum vreo trei ani făcuse megaaudienţă cazul unei bătrînele care nu se mai oprea din cîntat.
Ce vreau eu să spun cu asta.
Vreau să spun că nici eu nu mă opresc din cîntat. Doar că la mine-n cap.
Merg pe stradă şi cînt în cap. Stau şi cînt în cap. Vorbesc cu oamenii şi cînt în cap. Chiar şi acum scriu şi cînt în cap.
Problema mea e că m-am săturat de cîntatul ăsta.
E Reqviemul lui Mozart, pe care, ce-i drept, l-am ascultat obsesiv în ultimele cîteva luni.
Ceea ce e bizar, pentru că, în momentele de depresie, în alte vremuri, preferam a IX-a lui Beethoven. E mai nevrozată, aşa, ca mine.
Revin.
Dezvoltasem o adevărată patologie pentru Reqviemul lui Mozart.
Pentru că sînt schizofrenică şi pot, ca să scot nisipul tot, m-am urmărit din afară cum fac.
Am adevărate ritualuri pe care nu mi le conştientizasem, pînă cînd mi le-am.
Intru pe you-tube şi tastez mecanic Reqviemul lui Mozart lui Karajan.
Şi pe urmă se termină totul. Nu mai există nimic.
Sînt eu şi corul. Dacă mai e şi noapte, am pus-o original.
Reqviemul lui Mozart ascultat noaptea e criminal. Mai bine nu. Mai bine pe lumina zilei.
(“Băi, da mai taci odată! Mai pune-te pe pauză, mai fă ceva!” – nu, că nu vorbeam cu tine, vorbeam cu Reqviemul din capul meu care s-a zgîriat şi acuma se repetă obsesiv ca la discurile alea din vinil. Stai, să-mi dau una, poate sare acul!... n-a sărit. Tot acolo e.)
Fac apel la tine. Există o patologie Indusă de Reqviemul lui Mozart?
Pentru că nu mă pot opri din asta.
Trebuie să mă las de Reqviemul lui Mozart. Trebuie să mă duc la o dezintoxicare.
Cred c-o dau pe manele. Chiar. Cum ar suna o manea – reqviem?
(Eu şi glumele mele de prost-gust!)
