Florin Piersic va rămâne în istoria teatrului și filmului românesc ca unul dintre cei mai mari actori pe care i-a oferit această țară. Chiar dacă este renumit pentru stilul glumet, pentru bancurile perfecte pe care le relatează impecabil, Florin Piersic a trecut prin momentele grele. Cea mai mare dramă a actorului este reprezentată de moartea surorii sale, pe care nu o va uita niciodată. Lucica a murit înecată.
Pe când Florin Piersic avea 7 ani, Lucica a murit înecată, la vârsta de 15 ani, în Prut. Sora actorului încerca să salveze o altă colegă de la înec, însă nu a reușit să supraviețuiască. Tânăra a fost găsită fără suflare de către familie.
Florin Piersic crede că înmormântarea surorii sale mai mari este prima amintire concretă pe care o are. De asemenea, actorul spune că, la ceremonia de înmormântare, au luat parte foarte mulți oamnei pentru că familia lui avea o bună reputație și era cunoscută, tatăl lui Florin Piersic fiind medic.
„Îmi amintesc de ziua cea mai tristă a vieţii mele, când mama, smulgându-se de la brațul tatălui meu, s-a repezit la sicriul în care era Lucica noastră, găsită după patru zile de niște pescari, plutind pe apele nemiloase ale Prutului. Încercarea ei de a o îmbrățişa mi-a rămas întipărită pe retină, într-un fel pe care nu-l pot povesti.
Apoi, îmi amintesc de ziua în care, printr-un geam pe care curgeau lacrimile ploii de sfârșit de octombrie, am văzut-o pe Mama, în negru, coborând alături de tata dintr-o birjă. În disperarea lor de a obține alinarea spirituală după pierderea Lucicăi, fuseseră plecați ceva vreme la București, timp în care eu rămăsesem în grija familiei Puha. «A venit mama, au venit!», am strigat. Era 1942, toamna. Pe scări, mama m-a luat în brațe și, cu lacrimi în ochi, mi-a spus: «Florinel, Lucica, nu mai vine“. De atunci, de la şase ani și câteva suspine, o țin minte parcă mereu la fel, ca pe o fetiță. Iertați-mă, dragilor, dar așa am văzut-o eu întotdeauna: o fetiţă tristă… bună, blândă, înţelegătoare, obosită, uneori veselă, cu haz, generoasă, vorbăreaţă, cu nişte ochi adânci.
În doliu mi-a apărut atunci și așa o am în fața ochilor, până în ianuarie 1957, când a venit la piesa «Peer Gynt», cu care îmi dădeam examenul de absolvire a Institutului. A fost felul ei de a sărbători reușita mea, înlocuind doliul cu o bluziță colorată“.
