În această dimineață, fiul meu de 8 ani a făcut o criză și m-a amenințat că va suna la 112 pentru că nu-l las să meargă la școală în fustă și dat cu ojă.
Fiica mea, Iulia, în vârstă de 15 ani care se simte „non-binară”, m-a numit „boomer” pentru că am refuzat să-i spun „iel” când vorbeam despre ea și pentru că refuz să-i schimb prenumele la starea civilă. Ea vrea să se numească „Iul” pentru ca nimeni să nu-i cunoasca sexul. Și, de asemenea, pentru că Iul este cântăreața ei preferată.
Merg la serviciu cu bicicleta pentru că, mașina (chiar și electrică) este interzisă în toate marile orașe. Așa că fac 35 de km cu bicicleta în fiecare zi. Odată cu căldura acestei luni de iulie, ajung la serviciu transpirat și răvășit. Dar nu contează, asa sunt toți aici: nu se uită unul la altul și nimeni nu se judecă pentru că acum poți lua amendă și, eventual, poți merge la închisoare în funcție de gravitatea remarcii.
Șeful meu mă anunță că mi-a făcut o mustrare pentru că ieri am îndrăznit să scriu un e-mail în care am folosit genul și că un client s-a plâns de asta. Data viitoare când se va întâmpla mă va da afară asa că trebuie să fiu atent la ce scriu și cum o scriu. Si la tot ce spun...
Noua mea colegă cu care împart biroul nu este astăzi aici pentru că este săptămâna ei „concediu menstrual”. Este un concediu pentru a „permite persoanelor cu vagin” (fără distincție de gen, pentru a evita o eventuală stigmatizare) să rămână o săptămână pe lună acasă din cauza menstruațiilor dureroase.
Datorita absenței ei pot închide ușa biroului meu în mod excepțional. Într-adevăr, după mișcarea #MeToo, a fost impusa interzicerea „ușilor închise” atunci când angajații de diferite genuri lucrează împreună. Unele companii creează chiar „spații sigure”, adică birouri fără bărbați heterosexuali pentru a evita orice risc de agresiune sexuală.
La amiază, în pauza de prânz, nu mai aduc carne în sandviș pentru că m-am săturat să fiu numit în mod regulat „carnist”, „specist” sau de-a dreptul înapoiat de ceilalți colegi, în majoritate, deveniți vegani.
Mai mult, atunci când merg la cumpărături la supermarket și îndrăznesc să-mi cumpăr o bucată mică de pui la 45 de euro kilogramul, sunt privit sistematic cu dezgust de către alți clienți.
Seara, în timp ce îmi ronțăi castronul cu insecte însoțit de muguri de fasole (mult mai eco-responsabil decât friptura mea de altădată), ma pot distra în sfârșit în fața unui film Netflix.
Aceasta este povestea lui Napoleon, înterpretat aici de un actor negru, și a lui Josephine, soția sa, interpretată de o actriță mexicană. Paritatea în acest film este perfect respectată și aflăm, în plus, că Napoleon era bisexual, afro-american și musulman. Filmul a câștigat, de asemenea, 12 premii Oscar, depășind recordul anterior de 11 statuete câștigate de Titanic, un film învechit care spunea povestea grotescă a unui cuplu alb heterosexual privilegiat care a călătorit cu un transatlantic de lux la începutul secolului al XX-lea.
S-a terminat filmul, decid să mă strecor în pat pentru a-mi continua lectura momentului: Glorie parintelui n°1.
Pentru cei mai bătrâni ca mine, această carte se numea anterior Glorie Tatalui meu și făcea parte din seria „Amintiri din copilărie” de Marcel Pagnol.
Mai mult, voi citi în curând Castelul parintelui nr 2, care este continuarea primei carti.
Sursa: Boulevard Voltaire
