Ați auzit vreodată despre Elisabeth Kubler-Ross și despre cartea sa, “On Death and Dying”? Dacă nu, atunci ar fi bine să o căutați. Pentru că veți descoperi cât de comună este durerea în viețile noastre și cum reacționează oamenii când se confruntă cu ea.
Fiecare reacționează diferit atunci când se confruntă cu o despărțire, însă atunci când sentimentele au fost autentice, un singur lucru ne unește pe toți: DUREREA.
Durerea nu iartă pe nimeni și în anumite circumstanțe ale vieții noastre devenim sclavii ei. Travaliul de doliu în iubire și “jelirea” sunt însă fireșți în momentul în care o persoană a ieșit din viață noastră.
După ‘doliu’, vine și momentul în care devenim noi stăpânii durerii. În acel moment învățăm cum să supraviețuim durerii pentru că apoi să o luăm din nou de la capăt. Iubind.
Cele cinci etape ale durerii au fost aduse inițial în centrul atenției de Elisabeth Kubler-Ross, în cartea să “On Death and Dying”.
Cele cinci etape sunt generale și chiar dacă în cartea să psihologul făcea referire la durerea cauzată de pierderea fizică a unei persoane dragi, ele pot fi aplicabile și durerii cauzate de o despărțire (divorț, ruperea unei relații, părăsirea de către persoană iubită etc).
Deces, despărțire, divorț sau orice altă pierdere… cele cinci etape ale suferinței rămân aceleași… Cunoscând cele cinci etape, poți învața cum să supraviețuieșți durerii cauzate de despărțirea de persoana iubită:
1. NEGAREA – Stadiul “Nu, nu mie...”
Negarea este primul val care însoțește durerea unei despărțiri. În acest stadiu, lumea devine imensă, grea, copleșitoare, mai mult decât putem duce. Viața devine înăbușitoare, fără logică și rost. Viitorul pare difuz, acoperit total de trecut. În afară de durere nu mai simțim nimic. Sau simțim. O amorțire. O amorțire plăcută în care, din când în când, aruncăm unele întrebări: cum de putem respira… cum de ne putem trăi viața fără persoana respectivă… cum și de ce am vrea să mergem mai departe…
Fiecare zi este o bătălie cu noi înșine, o bătălie în care marea faptă pe care o facem este aceea de a supraviețui. Negând, încercăm să ținem pasul cu durerea și să încercăm să nu o lăsăm să ne copleșească: “nu mi se întâmplă tocmai mie acest lucru”… Negând, încercăm să rămânem unde eram înainte de durere.
Negând, ne apărăm de durere. Negarea este mecanismul natural de apărare împotriva durerii copleșitoare sau a șocului despărțirii. Este primul pas înspre acceptarea despărțirii. Negând, refuzăm conștient sau inconștient să acceptăm ceea ce ni se întâmplă/ ni s-a întâmplat.
2. FURIA – Stadiul “De ce tocmai mie?”
După “nu eu” va urma “de ce eu?”, “de ce tocmai mie”?. După negare, va urma furia. Va urma învinovățirea persoanei de care te-ai despărțit, dorința de fi chit față de ea, dorința de a o trage la răspundere pentru faptul că a ieșit din viața ta, cauzându-ți durere.
Mania este doar o altă etapă care te conduce către acceptare și vindecare. Nu-ți nega furia. Și nu fi mânios pe tine pentru că simți furie și nici nu te simți vinovat pentru mania ta. Este un sentiment absolut firesc și natural care însoțește depășirea durerii cauzate de despărțire. Cu cât conștientizezi mai mult existența acestui sentiment și nu încerci să îl suprimi sau să îl negi, cu atât mai repede îl vei depăși.
3. NEGOCIEREA – Stadiul “Eu o să fac asta, tu o să faci asta”
Negocierea este cea de-a treia etapă a pierderii. De multe ori după o despărțire, mulți dintre noi adresează fostului partener întrebarea “putem rămâne prieteni?” Negocierea este o formă de a compensa durerea, de a căuta compromisuri care pot ușura această pierdere sau pot schimba cursul actual al lucrurilor.
Este o reacție absolut firească la sentimentele de neputință și deznădejde, este o încercare de a păcăli durerea. Atunci când realitatea doare, negocierea devine doar o încercare de a recâștiga controlul asupra situației și de a căpăta iluzia unei speranțe. Ne dorim să credem că nu totul este pierdut, că încă stă în puterea noastră de a mai schimba ceva…
În negociere “ne pierdem în labirintul afirmațiilor de genul “ cum ar fi fost dacă”, “doar dacă”. Ne dorim ca viață noastră să se întoarcă la ceea ce a fost și vrem ca cel care a plecat din viață noastră să revină în locul pe care l-a lăsat gol. Vrem de asemenea să ne întoarcem în timp și să schimbăm lucruri care ar fi putut fi schimbate astfel încât să nu ajungem în această situație.
Vinovăția este adesea companionul negocierii. Aceste "doar dacă” ne determină să nu ne învinovățim pe noi înșine. Negociem cu durerea însăși pentru că am face orice să nu simțim durerea pierderii. Rămânem de aceea uneori prinși în trecut, încercând să negociem scăparea noastră din această durere”.
4. DEPRESIA – Stadiul “S-a întâmplat cu adevărat!”
Depresia este covârșitoare după o despărțire, mai ales dacă au existat sentimente reale investite în acea relație. Dacă este temporară și este învinsă, depresia este o reacție absolut firească cauzată de ieșirea cuiva din viață ta.
Sunt mii de visuri, planuri, speranțe, proiecte, care se fac praf peste noapte… nu te aștepta să te ridici imediat cu fruntea sus de la locul bătăliei. Avalanșă de tristețe, regret, incertitudine, frustrare, tendința de a-ți plânge de milă, sentimentul de a fi pierdut, gustul amar.. toate acestea sunt normale.
În acest stadiu, suferință devine familiară, tolerabilă. Ești atât de amorțit încât te obișnuiești cu durerea și ea cu tine și ajungi să crezi că face parte din nouă ta viață. Depresia este însă pasul care precede acceptarea.
5. ACCEPTAREA – Stadiul “Asta este ceea ce s-a întâmplat”
Acceptarea este ultimul pas spre vindecare. Dar nici acceptarea nu este ușoară. Durerea nu este nici ea absentă în totalitate. Nici acum. Acum însă, spre deosebire de celelalte etape, persoana în cauza își poate privi cu o oarecare detașare și luciditate situația. Poate întrezări un soi de speranță, poate căuta din nou gustul vieții în alte lucruri, poate percepe această despărțire ca pe o etapă a vieții sale din care a avut ceva de învățat.
Poate păstra în mintea și sufletul sau amintirile frumoase cu persoana respectivă, nu doar pe cele negative. Fără să doară…
Zbuciumul și autotortura interioară își pierd din intensitate, depresia dispare și în locul ei se instalează calmul. Fericirea adevărată nu este însă posibilă. Nu acum. Dar în curând.
Acceptarea înseamnă vindecare și ea lasă loc bucuriei și mulțumirii viitoare. “Există o diferență între resemnare și acceptare. Trebuie să accepți pierderea, nu doar să o suporți în mod tăcut, liniștit”, se arată pe site-ul essortment.com
Sursa foto: Marek Studzinski / Unsplash
