Un tânăr hunedorean a dat cărţile de filozofie pe ţarcul cu oi. A trecut pe la trei facultăţi, a început chiar şi un doctorat, dar a constatat apoi că mult mai împăcat cu sine ar fi dacă ar deveni cioban. Acum are o turmă de oi șip capre pe care le paşte zilnic, însă nu a renunţat însă la pasiunea lui pentru cunoaştere.S-a născut şi trăieşte în Ţara Momârlanilor, îl cheamă Marcu Dimitrie Jura, este căsătorit, are o fetiţă de şase ani şi locuieşte în satul Jieţ, lângă Petroşani. Are în proiect un muzeu tradiţional momârlănesc funcţional, un roman şi scrie deja de ani buni poezii pe care şi le publică pe blog, informează evz.ro.
La acestea se adaugă şi textele câtorva melodii scrise la cererea câtorva interpreţi de muzică populară. În paralel, pe blog mai ales, dezvoltă ideea de „decebăluire” (a te decebălui – o veche expresie folosită în Ţinutul Momârlanilor pentru a exprima ideea de întremare, refacere în urma unor afecţiuni la care tratamentele convenţionale nu dau rezultate). De toate acestea se ocupă în puţinul timp liber pe care îngrijirea unei turme de 130 de oi şi 40 de capre i-l mai lasă.
În urmă cu 12 ani, Marcu Dimitrie Jura, „Marc” cum îi spun prietenii, a terminat liceul şi s-a hotărât să dea admitere la Filozofie, în Bucureşti.
„Când am mers în vizită, apoi la examene, totul a fost în regulă. Când am început cursurile însă, lucrurile s-au schimbat. S-a produs o ruptură în mine. Simţeam că mi-am lăsat sufletul acasă. Seara stăteam ghemuit pe pat şi mai că-mi dădeau lacrimile. Când m-am întors acasă, în vacanţa de iarnă, am refuzat să plec iarăşi la Bucureşti. Primul „şoc” a fost momentul în care am realizat că, în Bucureşti, când mergi pe stradă, dacă nu te fereşti tu de cei care vin din sens opus, se izbesc toţi de tine. Mi s-a părut şi mi se pare şi acum ciudat acest lucru. Eu veneam dintr-un mediu total diferit. Încă din clasa întâi, când plecam de la şcoală, ocoleam un pic pe dealurile de la marginea satului, pe la marginea unei păduri: într-o parte aveam câinii care lătrau, iar în cealaltă, ceva mai departe, erau lupii care urlau. Mai apoi, îmi luam bicicleta şi-mi făceam temele sus, în munte”, povesteşte tânărul.
A renunţat la filozofie, deşi începuse să-i placă mult Nietzsche, pe care îşi aduce aminte că reuşise să-l interpreteze dintr-o perspectivă creştină. Chiar se gândise la o lucrare curajoasă: o paralelă între gândirea filozofului care susţinea că Dumnezeu este mort şi Evanghelie. S-a lăsat apoi descurajat de reacţiile colegilor. S-a întors acasă şi şi-a cumpărat 10 oi, pe care, în scurtă vreme le-a înmulţit, mica turmă ajungând la vreo 30. Deşi a trecut prin trei facultăţi nu a treminat decât una, facultatea de sociologie.
Şi despre creşterea oilor, Marcu Jura poate vorbi la nesfârşit. A crescut la sat şi are şi acum în minte imaginea unui vecin bătrân întorcându-se plângând acasă după ce şi-a vândut oile de care nu mai putea să se îngrijească. Blogul său este plin cu poveşti ciobăneşti, cu întâmplări cu lupi şi urşi trăite de el sau de alţii, cu dezbateri referitoare la probleme ciobăneşti actuale şi, mai ales, cu imagini.
Se enervează când aude „la noi nu se poate”. Ideea asta este cea care-l irită cel mai mult când vine vorba de spaţiul românesc actual şi un pic mai puţin „americanizarea”, stare din care crede el că începem să ne revenim încet-încet.
Dacă asculți istorisirea lui Dimitrie Jura despre neamul său (care, după cum zice internetul, s-ar putea trage tocmai din Franța) parcă ai citi o carte de aventuri. De la străbunicul care a fost maestru de vânătoare al unui nobil austriac, până la juniorul care a lăsat filosofia pentru ciobănit, bărbații acestui neam par a fi altfel alcătuiți. Gândiți-vă numai la destinul care i-a fost sortit lui Păun Jura Marcu, tatăl interlocutorului meu, un om care și azi e pomenit cu respect de jiețenii care l-au cunoscut. A fost un student eminent, din generația lui Eliade și Cioran, l-a însoțit pe Nicolae Iorga la prelegerile sale și a luat doctoratul la Strasbourg, pe vremea când un asemenea titlu însemna cu adevărat ceva, dar a revenit printre momârlani, cărora le-a fost părinte spiritual.
Îl ascultam pe Dimitrie Jura povestind despre tatăl său – care a luptat în al doilea război mondial, unde a fost căpitan de vânători de munte, și preot, și medic de ocazie – și l-aș fi ascultat o zi întreagă, dacă n-ar fi fost treburi de făcut și în gospodăria dumnealui, și în redacția mea, dar m-am bucurat sincer să aflu ce fel de oameni au trăit pe-aici. “Era și un pedagog extraordinar, știa să te-nvețe. Pe mine m-a învățat declinările la latină într-o singură seară, iar dacă nu-ți plăcea matematica și făceai câteva ore cu el, reușea să își deschidă interesul și să te facă să înveți cu plăcere. Pentru el nici un lucru n-a fost inutil: apicultură, piscicultură, horticultură, toate erau de folos. Nu vă mai spun că avea cărți despre orice și dacă aveai o nelămurire despre ceva, te trimitea la biblioteca lui, unde sigur găseai o carte despre subiectul respectiv. A fost un om de carte extraordinar: în noaptea în care a murit, a citit până în ceasul morții A și scris în permanență și avem mai multe manuscrise, dar văd că astăzi a scrie e ceva care nu mai interesează absolut pe nimeni.”, povestea Jura despre distinsul său părinte.
