E "Răduleasca" şi îi place. E un brand, o spune chiar ea. E Mihaela Rădulescu SRL. E divă "la cererea clientului". Altfel, şifonierul ei se împarte în mod egal între "uniforma de divă" şi echipamentele sportive. Între noul sezon al emisiunii, lansarea celei de-a doua cărţi şi campania antifumat s-a strecurat ştirea despre divorţ. Paparazzii s-au mutat pe străduţa strâmtă din faţa casei ei din Ciolpani. Ea îi salută dimineaţa, în timp ce-şi pune casca şi se urcă pe motor, în blugi şi bo-canci. Aşa a venit şi la interviu, sâmbătă după-amiază. Ne-a întâmpinat cu o ironie legată de noul ei statut şi ne-a pus clar în vedere că nu are de gând să joace rolul părăsitei ca într-o telenovelă. Filmele de acţiune sunt genul ei. Sau de dragoste.
Când am întâlnit-o, sâmbătă după-amiază, ne-a întâmpinat cu o ironie legată de ultima ştire marca Mihaela Rădulescu: divorţul. "Ce vreţi, să joc într-o telenovelă? Nu vreau! Vreau să joc într-un film de acţiune. Sau de dragoste." Aceasta avea să fie nota interviului.
■ Marius Tucă: Mihaela, ce ai cu noi?
■ Mihaela Rădulescu: Voiam să-mi vorbeşti despre ploaie. Ştii, e un film celebru lansat acum la Paris care are o secvenţă absolut demenţială în care el ajunge la concluzia că ei doi nu pot vorbi despre nimic pentru că e atâta lume în jur – ei se iubeau foarte tare, dar nu trebuia să se vadă lucru acesta –, şi atunci îi spune foarte senin: "Vorbeşte-mi despre ploaie!". Şi ea începe să-i vorbească despre ploaie, dar într-o expunere atât de banală şi de plictisitoare, încât, de fapt, e foarte erotică şi foarte romantică.
■ Vorbeşte-mi despre ploaie!
■ Noi doi nu ne iubim. Scena era între doi oameni care se iubesc. Vrei şi tu să intri pe lista nenumăraţilor iubiţi cu care sunt cuplată în acest moment?
■ Te-ai văzut vreodată prezentatoare meteo?
■ (râde) Am şi făcut o dată chestia asta, ca probă. Prima probă pe care am dat-o în Pro TV, acum o sută de ani, a fost la meteo.
■ Câte grade erau în sufletul tău?
■ Nu mai ştiu şi nici nu contează. Nu mă uit în urmă foarte tare.
■ Te văd că arzi foarte tare, intens, cel puţin în ultimii doi-trei ani: carieră, familie, copil, campanii, reclame. Arzi, arzi, arzi, parcă nu ai ars niciodată aşa.
■ Poate că acum sunt doar mai vizibile, pentru că sunt mai mulţi ochi pe mine, dar muncesc – asta e o formulă foarte comunistă –, deci fac foarte multe lucruri care îmi plac, am intrat în nişte sisteme din care mi-e foarte greu să mai ies, cum e, să-i spunem, sistemul umanitar, pentru că dacă ai început să dai o mână de ajutor, e greu să mai spui nu după aceea. Practic funcţionez mult şi din inerţie, nu doar din convingeri. E o inerţie bună, pe care o folosesc şi în favoarea mea. Fac televiziune pentru că asta ştiu să fac cel mai bine până acum, cel puţin profesional vorbind. În familie mă străduiesc şi eu cât pot, dar uite că sunt lucruri care îmi ies şi lucruri care nu-mi ies. În rest, îmi fac foarte multe damblale – să le spunem aşa pasiunilor mele –, asta am făcut dintotdeauna, acum mai mult ca niciodată, pentru că am mai mult timp pentru ele: sar cu paraşuta, mă dau cu motocicletele, mă duc la motocros, la antrenamente...
■ Am văzut, ai venit cu o cască...
■ Nu, am venit cu o motocicletă, casca nu puteam să o las afară, că mi-o fură careva!
■ Ca să înţelegem mai bine ce se întâmplă cu tine, care a fost gândul cu care ai plecat de acasă să vii să cucereşti lumea?
■ A, vorbim de plecarea aceea de acasă... Acum probabil voi avea o formulă mult mai deşteaptă decât atunci, pentru că atunci nu gândeam decât că vreau să ies din oraşul mic şi strâmt numit Piatra-Neamţ şi să vin la Bucureşti. Dintr-o plictiseală maximă şi din senzaţia – destul de matură la vârsta aceea – că n-o să mi se întâmple nimic bun la Piatra-Neamţ. Cred că o formulez mult prea inteligent, atunci am vrut să plec pur şi simplu.
■ Ţi se părea un loc mult prea strâmt pentru tine!
■ Îmi place să cred despre mine că am plecat să cuceresc lumea şi că, iată, am fost acest Don Quijote – că tot e personajul meu preferat – şi că am reuşit să cuceresc câte ceva.
■ De ce Don Quijote? De ce nu Cenuşăreasa? Sau Albă-ca-Zăpada?
■ Nu-mi place povestea. Mi se pare o perversă nenorocită care s-a prefăcut că a murit, când ea n-avea nici pe naiba – asta să nu spuneţi copiilor! Iar Cenuşăreasa nu e tocmai genul meu, în sensul că eu nu aş fi aşteptat atâta să vină cineva să-mi pună pantoful, ci m-aş fi dus frumos şi m-aş fi prezentat: "Domnu’ prinţ, pantoful e al meu! Doreşti ceva de la mine?". Nu-mi place să stau şi să aştept să mi se întâmple, îmi place să provoc lucrurile.
■ Îţi place să cucereşti sau să fii cucerită?
■ Nu am reguli. Nu suport generalizările. Poate să mi se întâmple o dată aşa, o dată invers.
■ Când ai fost ultima dată cucerită? Şi de ce? Şi de cine?
■ Mă feresc de formulări clasice de mamă – "De copilul meu care îmi zâmbeşte" –, deşi, clar, tot ce aş putea să îţi spun acum foarte frumos despre mine şi foarte coerent – pentru că sunt foarte multe incerte în viaţa mea în acest moment – e legat de copil. Care mă cucereşte în fiecare zi cu lucruri absolut banale, dar minunate. Despre alte cuceriri? Am fost cucerită de bărbaţi, de pasiuni – mă refer la acelea de timp liber – de un film grozav...
■ Ţi se pare că aloci atât timpului liber şi tu, de fapt, nu ai deloc timp liber.
■ E o tâmpenie asta! Când aud de oameni care nu au timp liber, mi se pare că sunt atât de prost organizaţi şi-şi manageriază viaţa atât de rău... Eu am timp pentru tot ce vreau eu să fac. Nu am timp de pierdut. Uite, nu ies la restaurant decât o dată, de două ori pe an. Nu suport statul în cârciumă, nu am prietene cu care ies la cafea, nu suport statul prin cafenele, nu mă vezi niciodată la un eveniment monden – şi asta de zece ani, de când sunt persoană publică – pentru că nu-mi place. Mă duc la astfel de evenimente doar dacă am treabă: prezint, dau un premiu sau iau un premiu. Am venit la restaurant acum să mă întâlnesc cu tine şi cu o prietenă de-a mea cu treabă, eu neavând birou. Am renunţat la el pentru că nu-mi plăcea să petrec ore într-un loc inutil, când s-au inventat BlackBerry-ul şi alte instrumente.
■ Ultima dată când am vorbit cu tine la telefon erai la Cap d’Antibes.
■ Da, acolo-mi făceam vacanţa, cu familia.
■ Nu era nimic care să anunţe că viaţa ta...
■ Ba da. Dar noi avem o relaţie foarte înţeleaptă, matură, în care, indiferent ce se întâmplă în vieţile noastre, măcar de două ori pe an vom avea o vacanţă cu familia. Copilul are dreptul la acest lucru. Iar acea vacanţă era din această serie, era prima noastră vacanţă în formula asta.
■ Ţi-a fost greu să anunţi?
■ Nu. A fost o întâmplare că s-a aflat. Pentru noi e o veste de demult, ca să spun aşa. Noi nu am vrut să anunţăm, aşteptând să vină de la sine la un moment dat. Cineva probabil că a pus cap la cap nişte lucruri şi au început întrebările. Au început când eu mă aflam la Paris, la raliu, în maşină cu Sebastien Loeb, campionul mondial. Şi pentru că nu am răspuns o zi întreagă la telefon, când am ajuns, după raliu, la hotel şi am văzut 120 de mesaje de la tot felul de oameni din presă care mă întrebau dacă e adevărat că divorţez, după care treceau la "A, nu vrei să ne răspunzi, lasă că scriem ce vrem noi!", mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva, mi-am sunat soţul, care între timp luase decizia să dea totuşi o declaraţie, deoarece l-au înnebunit de cap, şi asta a fost tot. Nu a fost ceva premeditat.
■ Spuneai că e o veste de demult. Cât e de veche?
■ Are câteva luni. Dar nu am vrut să se ştie şi am făcut tot ce e omeneşte posibil ca un copil de patru ani să fie cât mai puţin afectat, să audă cât mai puţin despre asta.
■ În ce măsură îţi afectează statutul de persoană publică divorţul acesta?
■ Nu ştiu. Nu vreau să anticipez, să mă gândesc, nu vreau să-mi pun problema impactului social. Unica problemă a vieţii mele e ce simte copilul meu. Poate de asta e şi neverosimul pentru paparazzii care stau după noi, pentru că eu încă mai ies cu soţul meu, încă mai împărţim aceeaşi casă sau încă ne mai ducem împreună să ne luăm copilul. Probabil că pentru unii e de neînţeles ca nişte oameni divortaţi să aibă totuşi o relaţie civilizată. Ce crede lumea? Am trecut deja de mulţi ani peste etapa asta ca să mă mai intereseze. Ca profesionist de televiziune mă interesează însă ce zice publicul meu, mă interesează să nu-l dezamăgesc. Dar nici nu pot să-mi coordonez viaţa, să nu divorţez şi să nu mă mărit sau să mă mărit în raport cu felul în care vede asta publicul meu.
■ Deja te gândeşti să te măriţi? Lasă-ne puţin să ne obişnuim cu ideea că ai divorţat!
■ Dar dacă vine mâine, să îi zic nu?
■ Pe la ce oră?
■ (râde)
■ Bravezi?
■ Sigur că nu e o plăcere, nu e o veste bună, sigur că nu dai o petrecere de bucurie că ai divorţat! Deşi nu e departe de felul meu de a privi lucrurile şi i-am şi spus soţului la un moment dat că aş fi dat o petrecere să anunţăm, să creadă toată lumea că ne mai căsătorim o dată sau că sărbătorim ceva, şi noi să le spunem că divorţăm. Ne reprezenta mult mai bine. Pot să-ţi spun despre mine că nu ştiu să cad pradă depresiilor. Mă feresc de ele ca de dracu, pentru că e posibil să mi se întâmple dacă stau mult să mă gândesc! Şi atunci prefer să am o mie de ocupaţii care să mă facă să merg înainte fără să mă uit înapoi. Nu văd ce aş face bun dacă mi-aş tăia şi împleti venele. Fac mult mai multe lucruri aşa. Muncesc, mă trezesc dimineaţa, duc copilul, viaţa mea e mult mai plină aşa, am mai puţin timp pentru mine. Pentru mine însemnând eu cu mine. Nu ştiu dacă e bravadă. E autoapărare.
■ Şi-ţi umpli viaţa cât mai mult ca să nu aluneci spre suferinţa pe care nu o vrei?
■ Ştii de ce? Pentru că am văzut foarte multe femei în situaţia asta şi nu-mi place deloc ce am văzut! Nu vreau să fiu ca ele! Vreau să fiu ca mine. Sunt paranoică puţin în ceea ce mă priveşte, în sensul că am foarte multă încredere în mine. Nu mi se pare nici că-s bătrână, nici că-s urâtă... Nu mă văd într-o depresie totală, că am pierdut o familie... chiar şi cu un copil la mijloc. Mă văd construind de aici ceva. Orice! Deşi poate e o dramă, poate copilul meu va avea de suferit. Încerc să-l protejez, dar cred că-l protejez mai bine dacă eu sunt bine. Dacă aş fi o mamă în depresie, copilul nu ar avea nimic bun de câştigat. Mă condamnă mulţi că sunt veselă. Dar ce să fac, să joc într-o telenovelă? Nu vreau! Vreau să joc într-un film de acţiune! Sau de dragoste...
■ Când ai simţit prima dată că eşti vedetă?
■ Când am făcut primele audienţe-record. Acela e momentul când te bagă toată lumea în seamă.
■ Statutul de vedetă ţine de audienţă?
■ Da. Dacă mai aud un singur om de televiziune că nu vrea să fie vedetă, iartă-mă, l-aş călca în picioare. Ori e mediocru, ori e tâmpit, n-a înţeles nimic din meseria asta! Trebuie să fii vedetă dacă vrei să fii om de televiziune. Atenţie însă cum traducem fiecare cuvântul: unul şi-o ia în cap şi nu mai cunoaşte pe nimeni, altul e vedetă pentru că îl cunoaşte lumea. Nu sunt ipocrită să zic "Mie nu-mi spuneţi vedetă, spuneţi-mi persoană publică!".
■ Când ai făcut pasul de la vedetă la divă?
■ Eu nu l-am făcut, e încă o etichetă pe care ţi-o pune presa când se referă la tine ca şi Răduleasca.
■ Ce etichetă te enervează cel mai tare?
■ Nici una. Sunt persoană publică, sunt la ghişeul public la cheremul tuturor. Pot să mă numească oricum. Sigur, ideal ar fi să păstreze nişte limite de bun simţ. Practic, însă, toţi suntem supuşi admiraţiei sau oprobriului. Nu pot să mă supăr pe vânt că-mi încâlceşte părul, cum să mă supăr pe ziarişti?
■ Dar eticheta care îţi place?
■ Răduleasca. Sunt un brand! (Râde)
■ Ce vrei să scrie pe cartea ta de vizită?
■ Nu am. Tocmai, nu am aflat ce aş vrea să scrie pe ele. Să nu scrie nimic, doar numele.
■ Acesta este şi motivul pentru care firma ta se numeşte Mihaela Rădulescu SRL?
■ Da, eu sunt Mihaela Rădulescu SRL, eu sunt Răduleasca, sunt o fiinţă, o femeie...
■ Mihaela Rădulescu SA cum îţi sună?
■ La fel. Sunt şi o instituţie, dacă vrei. Plătesc taxe la stat...
■ Divă eşti?
■ Sunt! La cerere! Când mi se cere să fiu master of ceremony la un eveniment şi mi se trece în contract să vin cu o rochie roşie, decoltată. Practic sunt divă la cerere, la cererea clientului. La fel şi la televizor: nu pot să mă duc cu geaca de motor, blugi şi bocanci. Pentru că oamenii vor să fii ca ei, dar nu foarte tare. Vor să facă diferenţa.
■ Câte dive sunt în România?
■ Câte se cred ele!
■ Cam câte aşa?
■ Multe. Toate. Toate câte apar la televizor se cred dive.
■ Câte pe cap de locuitor?
■ E o aglomeraţie cam mare. Ar trebui să fim mai puţine. În meseria asta, toată lumea crede că e simplu să ajungi să fii divă, vedetă: ce e greu să ţii un microfon, să ai o rochiţă şi nişte farduri şi să faci televiziune? Întreabă-le tu pe fetele alea despre puţinii termeni de televiziune cu care ar trebui să opereze măcar, de jurnalism, de informaţie, numele oamenilor din echipa cu care lucrează. O să vezi că nu ştiu ce fac acolo, nu ştiu despre meseria lor nimic, nu ştiu ce înseamnă responsabilitatea faţă de public – ce scoţi pe gură, ce pui pe ecran, ce material transmiţi...
■ Cu cine eşti în concurenţă?
■ Cu mine. De când mă ştiu. Nu vreau să fiu mai bună decât altul, ci mai bună decât mine. Să văd cât de bună pot fi eu. A, sigur, din exterior sunt în concurenţă cu toţi cei care au emisiune pe spaţiul meu, cu toţi cei care vând coperţi ca şi mine, scriu cărţi...
■ De ce nu ai ales calea cealaltă, în care să apari foarte-foarte puţin?
■ Nu mai am încotro, Marius.
■ Dar ţi-ar fi plăcut?
■ Mi-ar fi plăcut altceva: să fi făcut lucrurile mai profesionist, cum abia de acum încolo va face carieră o femeie în televiziune. Să am un agent, un serviciu bun de PR, mi-ar fi plăcut să ascult de alţii...
■ Practic, pe toate le faci tu.
■ Le-am descoperit greşind.
■ Nu ai nici un sfătuitor?
■ Nu prea am avut cu cine, decât foarte rar, pentru că, ştii, e ca la fotbal, toată lumea se pricepe să dea sfaturi. L-am avut ani de zile pe Elan, căruia i-am acordat o maximă încredere măcar din perspectiva faptului că e un foarte bun om de afaceri şi e deştept. În general, îmi place să cred că mi-am ales bărbaţii după nişte calităţi. Aveau şi defecte, sigur, dar mi-a plăcut să trăiesc cu calităţile lor. Elan are o minte mult mai analitică decât a mea şi vede lucrurile mult mai aşezat decât aşa boem ca mine. L-am ascultat în multe privinţe şi bine am făcut!
■ De ce ţi-ai mărit sânii?
■ Nu pot să-ţi răspund despre ceva ce nu e un bun public. Nu mi-am pus sânii pe tarabă, nu am apărut în nici un Playboy. Eu nu te întreb ce ai în pantaloni. E o întrebare intimă.
■ Dar îţi reproşezi că ai spus la un moment dat prea mult despre viaţa ta?
■ Sunt de o nesimţire maximă: nu-mi reproşez nimic! Sunt paranoică în ceea ce mă priveşte: sunt frumoasă, deşteaptă şi devreme acasă. Nu am probleme de astea cu mine, pentru că ar însemna să mă subestimez.
■ Asta înseamnă că tu nu greşeşti?
■ Ba greşesc, dar nu mă ocup cu regretatul. Învăţ, îmi spun să nu mai fac, dar nu trebuie să şi subliniez în public. Gândeşte-te că m-am construit singură în meseria asta, câte greşeli am făcut!
■ Te-ai bazat pe instinct?
■ Normal, sunt femeie! O femeie care nu se bazează pe intuiţie e proastă, nu înţelege ce capital extraordinar e intuiţia feminină.
■ Unde te simţi mai bine: la Ciolpani sau pe Coasta de Azur?
■ Nu are nici o legătură locul. La mine e o poveste despre oameni asta. Eu mă simt bine dacă lângă mine e un om cu care mă simt bine.
■ Îţi mai plac oamenii?
■ Întotdeauna mi-au plăcut! Dar îmi place să mi-i aleg eu.
■ Ai prieteni mulţi?
■ Nu. Sunt o sălbatică social.
■ Ai un prieten?
■ Am. Dar nu am prietene cu care să ies la cafea, să le povestesc viaţa mea, să mă sfătuiesc dacă să divorţez sau nu, dacă să mă îndrăgostesc sau nu... Şedinţele despre viaţa mea au loc strict cu mine!
■ Ai prieteni din copilărie?
■ Trebuie să admit că am cunoştinţe foarte multe. Am o meserie în care foarte mulţi sunt prieteni cu mine pentru că dă bine să fii prieten cu Răduleasca, aceiaşi oameni care mă bârfesc copios şi foarte nutritiv după aceea... Am puţini oameni la care ţin cu adevărat tocmai pentru că trebuie să am şi acest scut de protecţie, pentru că tu ştii bine că oamenii din jurul nostru nu sunt cei mai sinceri. Noi suntem idioţii care îşi pun sufletele pe masă, şi nu întotdeauna e bine.
■ Ţi-ai pierdut încrederea în prieteni...
■ Da, de multe ori. Dar mă simt bine neavându-i. Nu-mi trebuie o cohortă de prieteni ca să mă simt bine. Mi-ajung cei cu care sar cu paraşuta, mă dau cu motorul, plec în vacanţă... Am nişte găşti pe specialităţi aşa...
■ Care e fericirea Mihaelei Rădulescu?
■ O să trec peste copil, deşi acolo se cam întâmplă tot. Starea asta mai apare aşa, din când în când, când sunt foarte îndrăgostită.
■ Şi nefericirea?
■ O evit. O ignor. Uite acum o să bravez puţin...
■ Bravezi de la început...
■ Uite, vezi, ţi-ar fi plăcut să plâng şi să-ţi spun că sufăr? Îţi dai seama ce interviu prost ar fi ieşit? Am plâns de foarte puţine ori în viaţă.
■ Când ai plâns ultima dată?
■ Când m-am îndrăgostit foarte tare de un băiat. De bucurie. Deşi sunt doctor docent în reţinerea emoţiilor, pentru că nu poţi să te duci la televizor şi să arăţi că ai avut o ceartă copioasă cu soţul. A, dacă mă emoţionează Gheorghe Dinică, să nu crezi că nu arăt.
■ Nu simţi nevoia să faci ceva nou?
■ Ba da, dar nu a venit momentul. Nu e de ajuns să vreau numai eu, trebuie să vrea şi instituţia. Ori toată instituţia vrea să fac "Duminica în familie". În paralel îmi construiesc şi alte drumuri, fac mult în zona regizorală, îmi place la nebunie să regizez.
■ Îţi place să întrebi sau să răspunzi?
■ Am învăţat să ascult.
■ Te-ai gândit vreodată să faci o televiziune a ta?
■ Nu. Nu sunt un bun om de afaceri. Să ştii că nu mi-ar plăcea. Ar fi ca şi cum îmi place mult să mă dau pe tobogan, încât vreau neapărat să am locul meu de joacă să mă dau numai eu pe tobogan. Nu, nu mi-am făcut un scop din asta. Trei sferturi din oamenii de televiziune visează să aibă televiziunea lor. Mie mi se pare o tâmpenie. E ca şi cum ai jucat toată viaţa fotbal şi acum eşti antrenor sau conduci un club de fotbal şi constaţi că nu e vorba de aceleaşi calităţi şi performanţe cu care operezi. Nu mi-aş dori să fac televiziunea mea, mi-aş dori să mai fac televiziune o vreme, să probez mult mai mult din ce-mi place mie să fac – regie de televiziune, de film, de spectacole... Şi cam asta am făcut în ultimul an.
■ Crezi că poţi să regizezi singură un film?
■ Nu ştiu. Mi-ar plăcea al naibii de tare.
■ Ţi-e teamă?
■ Normal că mi-e teamă! E complex faţă de ce am făcut până acum, e o responsabilitate mult mai mare. Mi-e frică, dar frica asta mă face să citesc foarte mult, să mă duc la o facultate de film, să învăţ, să asimilez meseria asta şi într-o zi să spun: "Sunt pregătită!". Nu mă simt în secunda asta pregătită, de aceea fac exerciţii: regie de videoclipuri, de documentare, de spectacole...
■ Şi să joci, am văzut că ai cochetat cu câteva roluri.
■ Nu, asta a fost o întâmplare. Nu am nicio intenţie în cariera de actriţă. În schimb mi-a plăcut să văd ce experienţe poţi să ai ca regizor de film din perspectiva actorului. Când am jucat în America a fost cea mai bună şcoală de film pe care puteam să o fac. Am acceptat nişte roluri simpatice, pentru că mi s-a părut amuzant, interesant să fac rolul acela, dar nu, nu, nu. Sunt realistă.
■ Să înţeleg că îţi pregăteşti retragerea la un moment dat din televiziune?
■ Am o luciditate acută: mă gândesc că-n România o femeie peste 30 de ani deja are nişte probleme cu vârsta din punctul de vedere al percepţiei. Nu suntem atât de civilizaţi, încât să credem că o femeie peste vârsta asta mai poate avea succes, frumuseţe, o viaţă sexuală sau sentimentală. Suntem foarte răi la capitolul acesta. Uită-te cât misoginism, câtă bătaie de joc faţă de femeile care au o anumită vârstă. Şi pentru că ştiu asta şi nu pot schimba minţile oamenilor, deşi îmi place mult să mă joc cu ele, atunci sigur că-mi doresc să am şi o altă carieră. Sunt o carieristă de când mă ştiu! Mi-am făcut viaţa singură de la zero şi aici nu accept să mă contrazică cineva!
■ Dar nu ai vizat cariera cu tot dinadinsul! Când spui că eşti o carieristă nu ţi-ai propus din prima secundă asta.
■ Mi-am propus o independenţă financiară şi o stabilitate, pentru că vin dintr-o familie care nu a avut aşa ceva. Şi m-am prins că nu le poţi avea fără o meserie, fără o carieră. Eu îi spun mai degrabă meserie.
■ Ţii un jurnal?
■ Nu şi îmi pare rău. Sunt perioade din viaţa mea pe care îmi pare rău că le-am uitat. Mi-ar fi plăcut să ţin un jurnal şi să le dezvolt exact ca pe poveşti de cinema. Îmi place să scriu poveşti, să ascult poveşti.
■ Cei care citesc revista Elle ar spune cu siguranţă că ai talent.
■ Să ştii că o spun mult mai mulţi. Cei care au citit cartea. Este cea mai vândută carte din România după ’90.
■ Cu toate acestea nu te-ai luat în serios cu scrisul.
■ Nu mă uit la mine ca la o scriitoare, ci ca la fata de la televizor, care, datorită notorietăţii, vinde atât de bine o carte. Ruşinos de bine. M-am luat în serios doar în sensul că am mai scris o carte care apare în curând.
■ Marele roman te-ai gândit să-l scrii?
■ Asta şi este, un roman. Prima mea încercare.
■ Când l-ai scris, Mihaela?
■ Când aveam timp, când eram singură, noaptea...
■ Şi el moare la final?
■ Nu... Îmi plac happy-end-urile.
■ Eu pot să intuiesc despre ce e vorba...
■ Hai încearcă!
■ E o poveste de dragoste, în mod firesc.
■ Asta putea să o spună oricine.
■ Putea să fie orice. Deci, e o poveste de dragoste, e un joc în mai mulţi, nu doar în doi, e vorba de iubire şi suferinţă în egală măsură...
■ Asta cu suferinţa... Nu la mine în roman, crede-mă! Nu, nu e telenovelă. O să râzi, e mai mult o poveste comercială. Nu mi-am dorit să fac literatură rusă. Mi-am dorit să scriu un roman cât mai comercial cu putinţă.
■ Personajele sunt adevărate?
■ Nu, dar evident m-am inspirat foarte mult din viaţă, nu am cum să inventez atât de multe...
■ Personajul principal eşti tu?
■ Nu. Aici va fi o problemă să explic tot timpul că e un roman şi că accentele biografice, fragmentele din viaţa mea sunt rescrise, astfel încât să pară mult mai grozavă fata aia care joacă rolul principal.
■ Pun pariu că se despart la sfârşitul cărţii!
■ Uite, deşi nu eşti în targetul meu pentru cartea asta, o să te invit să o citeşti şi...
■ Dar care e targetul tău? De ce trebuie să scrii o carte pentru un target?
■ Dacă nu te gândeşti dinainte cui te adresezi sau pentru cine eşti tu popular, dacă nu te gândeşti şi la finalitate şi nu ştii să răspunzi de ce şi pentru cine, atunci s-ar putea să scrii degeaba, să nu vinzi nimic. Ori eu nu fac lucruri de mântuială.
■ Deci vrei să vinzi! Şi care e ţinta?
■ E un public pentru care eu reprezint nu ştiu dacă un model, dar o persoană pe care o ascultă, o citesc cu plăcere.
■ Şi eu de ce nu aş fi în targetul tău?
■ Pentru că tu iei lucrurile astea foarte în râs. Oamenii aceia mă iau în serios! E o diferenţă!
■ Dar tu te iei în serios, prea în serios?
■ Eu mă iau în serios în anumite privinţe. Din afară se vede altfel!
■ Revin: de ce nu aş fi eu în publicul tău ţintă?
■ Repet, pentru că tu nu iei în serios nişte poveşti care pentru mine sau pentru personajul din cartea mea sunt foarte serioase.
■ Te fereşti de etichete şi mie mi-ai pus deja una, asta vreau să-ţi arăt!
■ Tu ai o doză foarte mare de misoginism în tine, ca foarte mulţi bărbaţi.
■ Dă-mi un argument!
■ Foarte multe. Faci miştourile astea despre foarte multe femei.
■ (Râde) Nu e adevărat!
■ Şi, cu tot romantismul tău afişat, cred că ai totuşi o doză de misoginism care nu se potriveşte cu personajul meu din carte. Şi nu cred că pentru tine va fi o carte aşa cum a fost "Despre lucrurile simple" pentru nişte cititoare care mi-au scris sfâşietor de frumos despre această carte şi despre cum le-a schimbat viaţa. Ele sunt publicul meu, cu ele vorbesc... Trebuie să fii cretin ca om de televiziune să nu ştii cine e publicul tău.
■ Dar de ce trebuie toată viaţa să te adresezi fanilor tăi? De ce nu poţi scrie o carte pentru duşmanii tăi?
■ O să scriu la bătrâneţe. Duşmanii mei au citit-o şi pe asta, sunt convinsă! Trebuia, pentru că am scris şi despre ei acolo şi vreau să se regăsească!
■ Câte pagini are?
■ Nu ştiu. E în tipografie, la Polirom. Multe. Exact atâtea de câte am avut nevoie ca să spun o poveste cap coadă.
■ Ce înseamnă pentru tine România?
■ O ţară în care se întâmplă să trăiesc!
■ Când te-ai întors ultima dată în camera în care ai copilărit?
■ Niciodată, practic, din momentul în care am plecat de acolo.
■ Te-ai mai întoarce?
■ Nu.
■ De ce?
■ Nu toată lumea are madlenele lui Proust la îndemână. Perioadele în care nu am fost foarte fericită, în care mi-a fost greu le-am adus în faţa ochilor doar când a trebuit să compar ce am azi cu ce am avut odată.
■ Secretele tale au rămas acolo sau le-ai luat cu tine?
■ Depinde ce numim secrete. Am avut secretele mele din adolescenţă, am secretele mele de femeie, am minciuni...
■ Când o să-mi spui cel mai mare secret al tău?
■ Niciodată! Tu nu eşti o persoană intimă, nu eşti atât de important în viaţa mea.
■ Dar dacă ai ştii că nu l-aş spune nimănui, niciodată?
■ Nu. Am această inteligenţă totuşi.
■ Dar îl vei spune cuiva vreodată?
■ Ar înseamna să-l şi am. Nu ştiu ce înseamnă pentru fiecare cel mai mare secret. În momentul ăsta, cel mai mare secret văd că e "Who’s next?", cine e următorul boyfriend din viaţa mea, iubit, soţ.
■ Mihaela, vrei să-mi spui că vom avea în curând un boyfriend?
■ Normal că vom avea! Uită-te la mine cum arăt! Nu ar fi păcat să trăiesc singură?
■ Există?
■ Secretul? Evident!
■ Dar de ce nu ne-ai lăsat să ne tragem un pic sufletul, să ne rămână un dram de speranţă...
■ De ce mi-ar păsa de voi mai mult decât de mine?
■ De ce ai vrut să faci o campanie antifumat?
■ Nu am vrut eu. Au făcut-o Ministerul Sănătăţii şi Institutul de Pneumologie "Marius Nasta". Eu am fost cea propusă ca imagine pentru această campanie. Nu e campania mea.
■ Când ai fumat ultima dată?
■ M-am lăsat în urmă cu un an. Deşi nu am fost niciodată fumătoare înrăită.
■ Când ai făcut campania legată de formularul E 112 erai în conflict cu Ministerul Sănătăţii. Te-ai gândit cum va părea acum campania ta antifumat plătită de Ministerul Sănătăţii?
■ Pe mine nu mă poate plăti nimeni, Oana! Nu pot fi coruptă! Ar însemna că mi-a luat Dumnezeu minţile şi că vreau să renunţ şi la carieră, şi la statutul de om public, la tot. Nu pot vreodată să iau vreo şpagă. Nu pot face astfel de greşeli nici dacă aş muri de foame. Şi asta trebuie să înţeleagă măcar oamenii întregi la minte!
■ Dar de ce ai mai vrut să ai de-a face cu un minister cu care te luptasei?
■ Pentru că e o campanie socială, în primul rând. Doi, pe mine m-au contactat Institutul "Marius Nasta" şi cele două companii care au participat la licitaţie. Campania e a lor şi se desfăşoară sub auspiciile ministerului. Intersecţia mea cu ministerul nu a existat practic decât sub formă de scandal. Inclusiv după ce firmele cu pricina, din care una a soţului meu, au câştigat licitaţia. Soţul meu e acţionar minoritar în această companie, fără vreun rol de management.
■ Dar compania te-a vândut pe tine ca imagine.
■ Au procedat logic. Doar nu era s-o ia pe Andreea Marin ca imagine, când soţul meu era în firma aceea.
■ De ce să n-o ia pe Andreea Marin? Ai ceva împotriva ei?
■ Nu, dar era nefiresc. Tu, dacă ai fi în locul lor, nu ai lua pe cineva apropiat? Eu sunt încă o imagine foarte puternică, dovadă că s-a şi câştigat licitaţia cu numele meu acolo, dar, atenţie, nu a fost o licitaţie pe imagine, ci pe preţul spaţiilor de publicitate oferite de firma cu pricina. Mă cert cu Ministerul Sănătăţii pe ce teme vrei tu, inclusiv pe asta, pentru că această campanie a fost blocată o săptămână din cauză că Mihaela Rădulescu e imaginea ei.
■ Care ar fi definiţia ta pentru căsătorie?
■ Doamne, Marius! Hai să nu-ţi răspund acum la întrebarea asta, pentru că nu am nici un răspuns inteligent. Îţi voi răspunde când o să-mi dau seama ce Dumnezeu înseamnă căsătoria.
■ Nu-mi place să intru în viaţa ta, dar ai spus că ai un prieten...
■ Nu am spus aşa ceva. M-ai întrebat de secrete. Şi prietenul meu cel mai bun rămâne soţul meu.
■ Îmi spuneai că eşti vânată. Şi acum sunt paparazzi după noi, ne fotografiază şi, în sfârşit, o să apar şi eu în ziar! Cum vezi viaţa ta de acum înainte din acest punct de vedere?
■ Şi asta e o prostie. Ce înseamnă să fiu vânată? Câtă vreme oamenii ăştia îşi păstrează decenţa şi îmi respectă calitatea de mamă, câtă vreme există acest bun-simţ mediatic, nu am o problemă. E normal să fie aşa. Eu îmi duc viaţa normal. Ştii cum mă port cu paparazii mei? Îi iau din faţa casei, pleacă o dată cu mine, îi salut, pe DN 1 îi aştept...
■ De ce?
■ Nu vreau să creadă că am ceva de ascuns. Dacă din întâmplare mă duc mai repede pe o stradă, cred că am ceva de ascuns şi nu vreau. Apoi mai e ceva: nu vreau să se întâmple vreo tragedie nici în circulaţie, nici în general, din cauza asta. Prefer să stea liniştiţi după mine. Dacă o să am un iubit, o să am un iubit. Sunt femeie. Poate o să am o iubită (râde).
■ Sună-mă, te rog, înainte de a avea o iubită. Nu vreau să trăiesc senzaţii atât de tari. Bun, vei ieşi cu iubitul în oraş, pur şi simplu, nu te vei ascunde?
■ Totuşi, am de respectat un bărbat cu care am trăit zece ani şi un copil. Nu sunt în postura în care de mâine să ies cu cineva de gât sau de mână cu o nonşalanţă vecină cu nesimţirea, pentru că sunt afectaţi mai mulţi oameni din jurul meu. Sigur că, dacă nu exista Ayan, aş fi procedat destul de muiereşte şi aş fi zis uite, am un iubit. Dar nu simt nevoia nici unei demonstraţii de forţă, cât de femeie sunt şi ce relaţie am. Sigur că or să mă găsească cu unul sau cu altul la masă şi vor încerca – au făcut asta deja – să mă cupleze cu unul sau altul. Nu am ce să fac! O să am grijă să nu mă vadă pupându-mă, făcând sex pe gaura cheii...
■ Pentru căsătorie nu mi-ai dat o definiţie. Dar pentru divorţ?
■ Hahaha. Punctul în care se opreşte o relaţie care nu mai funcţionează.
■ Cât de mult înseamnă imaginea pentru tine?
■ Profesional înseamnă foarte mult. Mai ales când ai culoarul pe care alerg eu. Eu nu am culoarul Oanei, pe jurnalism, pe chestiuni politice, sociale. Eu am un culoar pe divertisment, care e mai frivol. Dar e foarte greu de făcut. E cel mai greu să ai succes în meseria mea. Pentru că sunt foarte mulţi care au umor, sunt foarte multe femei frumoase în jur... Imaginea aceasta nu trebuie să fie însă departe de realitate. Sunt foarte mulţi cei care pozează în îngeraşi şi ei îşi bagă şi-şi scot.
■ Te rog, vorbeşte frumos în timpul interviului!
■ Vorbesc foarte frumos. E o realitate. Sunt oameni care ascund lucruri oribile despre ei într-o imagine idilică.
■ Ipocrizie mai încape un pic?
■ Nu e genul meu.
■ Ce faci cu religia? Te mai întorci la ortodoxie?
■ Nu, nici nu mai încape vorbă.
■ Şi dacă ar fi să te căsătoreşti din nou?
■ Nu mai poate fi luat în calcul nimeni din acest punct de vedere. Eu am trecut foarte convinsă la această religie şi cu ea am să mor.
■ Deci nu va mai fi altă căsătorie?
■ Dacă va exista, va exista în aceste condiţii. Nu mă interesează o compatibilitate religioasă, ci aceea sufletească. Copilul meu va creşte în aceeaşi religie cu mine şi cu tatăl său.
■ Pe ce stradă ai vrea să te plimbi la nesfârşit?
■ Nu sunt fan betoane. M-aş plimba pe o plajă, într-o pădure, pe un câmp sau goală în camera unui bărbat iubit. Romantismul meu mă salvează de la multe zile proaste şi mă încurcă mereu în amor, dar nu pot fără el. Reuşesc să mă energizez de la gâze, flori, o privire numai pentru mine sau o stâncă din mare, dar numai departe de ochii lumii. Aş fi ridicolă dacă aş alerga prin ploaie prin Bucureşti. Tâmpiţii ar crede că e încă o schemă de imagine, în vreme ce sufletul meu ar tremura de vreo iubire sau vreun dor.
■ Când ţi-ai numărat ultima dată perechile de pantofi?
■ Nu mi le mai număr de mult!
■ Dar genţile?
■ Astea-s legende! Uite, au venit nişte jurnalişti la mine acasă şi au avut un şoc, pentru că realitatea despre mine e alta: jumătate din şifonierul meu e cu hainele de divă, jumătate cu echipament sportiv. Am mai multe perechi de bocanci, echipamente de motocicletă, de călărie... Sunt mult mai pasionată de ele decât de hainele de divă, care sunt uniforma mea. Viaţa mea este între tocuri şi bocanci. Exact aşa sunt şi eu ca fiinţă. Şi ştiu la fel de bine să calc pe cineva pe bombeu şi cu tocurile, şi cu bocancii.
■ Şi genţile?
■ Cu genţile stau exact cum se aşteaptă lumea de la mine să stau. Am reprezentarea socială foarte bine pusă la punct. Dacă mă chemi la o sindrofie unde trebuie să fiu la patru ace, sunt la patru ace, dar sunt la fel de bine potrivită pe plajă la Vama Veche, simplu îmbrăcată.
■ Dai 10.000 de euro pe o Hermes?
■ Am dat. Nu ştiu de ce, dar am dat la un moment dat. Nu suport să-mi scuz succesul sau banii pe care i-am câştigat. Dar nici nu înseamnă că e felul meu de-a fi. Am căutat mult mai mult echipamentul de motocros, două luni. M-am dus pe planetă după el ca să mă dau pe circuitul de la Ciolpani, unde nu mă vede nimeni.
■ Există genţi şi pentru înmormântare?
■ Nu mă duc la înmormântări. E ceva ipocrit acolo şi nu mă duc, oricât aş fi ţinut la omul respectiv.
■ Există genţi pentru orice ocazie?
■ Eu azi am venit cu rucsacul. Dacă mă chemai la nunta ta, probabil că mă străduiam să mă îmbrac frumos.
■ Hai, zi: cu ce geantă ai fi venit la nunta mea?
■ Cu o geantă potrivită cu ţinuta mea. Să ştii că sunt un cameleon social foarte bun. Mă adaptez la orice situaţie. Dar cea mai reală ipostază a mea e cea în bocanci.
■ Spune-mi zece legende despre tine!
■ E enorm!
■ Cinci.
■ Hai să simplificăm. M-am străduit ani în şir să vă arăt că eu nu sunt aşa cum credeţi voi.
■ Cum credem noi că eşti?
■ Mult mai superficială, mult mai proastă, mult mai urâtă îmi spun mulţi pe stradă că arăt mai bine decât la televizor – mult mai puţin sensibilă, mult mai incultă, mult mai jidancă... Citeşte forumurile: din jidancă împuţită nu mă scot.
■ Dar de ce le citeşti?
■ Le mai citesc câteodată. Trebuie să ştiu şi eu...
■ Ai blog?
■ Niciodată!
■ Te enervează ideea de blog, nu-i aşa? Şi pe mine! Şi bloggerii?
■ Majoritatea sunt nişte frustraţi, care nu pot să facă sex decât aşa. Există şi bloggeri inteligenţi, nefrustraţi, cu condei şi gânduri ascuţite, cu farmec, cu umor... Se amestecă, din păcate, cu scursorile care scriu cu tastatura plină de vomă şi prostie. Nu eşti nici mai bărbat şi nici mai deştept dacă înjuri femei cunoscute!
■ Am spus şi eu asta: sunt nişte onanişti cei mai mulţi dintre ei. Uită-te la chestia asta cu caseta porno pusă pe blogul unui băiat. Pe mine mă scoate din sărite că unul care a vrut să iasă şi el în evidenţă a pus o casetă porno pe blogul lui. Cu o presupusă persoană publică.
Nu ştiu nimic despre asta. Dar, Marius, poate suntem noi nişte idealişti. Poate ideea de blog înseamnă sordidul tuturor fiinţelor care nu au unde să se exprime.
■ Ce crezi tu despre ce cred eu despre tine? Văd că ai problema asta de a te raporta la ce cred oamenii despre tine.
■ E pe dos, iar tu ai uitat să asculţi, Marius. Eu încercam să-ţi explic că, tocmai, am scăpat de meteahna asta! Nu mă mai străduiesc să schimb percepţia. E inutil.
■ Ce te-a făcut să suferi cel mai mult din ce s-a spus despre tine?
■ O să-ţi răspund cu o întrebare a lui Frederic Beigbeder, autorul "Egoistului romantic", care mie-mi place foarte mult: de la câţi bărbaţi în sus pe lună o femeie e curvă? În România, o femeie ca mine, cu parcursul meu profesional, care a făcut ce am eu azi, e considerată o curvă, care s-a cuplat la timp cu ăla care a ajutat-o să ajungă unde e. M-a durut foarte mult că m-au combinat sexual cu Dan Iosif, un om pe care l-am respectat enorm! M-au cuplat cu toţi şefii de televiziune cu care am lucrat. Slavă Domnului că acum e o femeie, Camelia Voiculescu! Asta e realitatea. Dacă mă deranjează ceva foarte mult este exact acest lucru: că oamenii în România, tinerii din România, ceea ce e şi mai grav, au senzaţia că o femeie nu poate reuşi decât sexual. Ei nu înţeleg că o poveste de succes se poate scrie cum am scris-o eu. Eu am o poveste de succes reală!
■ Asta nu e întâmplător. Sunt foarte multe dive, divuliţe, divuşoare care au ajuns în televiziune făcând acest lucru. Scena este compromisă de acest asalt incredibil din ultimii ani.
■ Marius, eu despart corect şi logic acţiunile: sex fac acasă sau unde ne vine şi acţiunea asta se petrece între mine şi bărbatul pe care-l iubesc. În meseria mea, sexul nu ar putea decât să mă încurce şi nu mi-ar aduce un dram de rating în plus sau vreun avantaj. Poţi obţine un privilegiu după o noapte de amor cu şeful dacă tu eşti o gâsculiţă şi el un mare labagiu. Nu poţi avea succesul meu, forţa pe care o are numele meu şi respectul pentru ceea ce sunt ca profesionist făcând sex la birou, să fim serioşi! Dar, pentru toţi cei care nu reuşesc practic nimic în viaţă, sigur, pare singura explicaţie pentru succesul unei femei frumoase.
■ Tu te autovictimizezi un pic şi te prinde, pentru că te face şi mai puternică. Tu ştii automat ce cred despre tine mulţi dintre cei care te privesc, faci la rândul tău ce fac mulţi: pui o etichetă. Nu întâmplător te-am întrebat ce crezi despre ceea ce cred eu despre tine.
■ Relaţia noastră a evoluat de-a lungul timpului. La început am crezut că ai o părere foarte proastă despre mine, apoi una mai bunicică. Acum cred că e mult mai obiectivă. Departe de a fi cea mai bună, dar şi departe de a fi cea mai proastă. Ai reuşit poate să mă respecţi ca om de televiziune.
■ Când ţi-am dat sentimentul că am avut o părere proastă despre tine?
■ E un sentiment real pe care l-am avut.
■ Pui etichete.
■ Pun. Pe borcane, când fac dulceaţă.
■ Urăşti?
■ Deloc.
■ Deteşti?
■ Da, cu detestatul mă ocup. Cu urâtul nu. Am succes, am cu ce să trăiesc, am ce să iubesc. Oamenii frustraţi, complexaţi urăsc. Cei care au un eşec în viaţă. Eu nu pot să urăsc, mi-e bine!
■ Uzezi de feminitate? Eşti genul care să spună: "Lasaţi-mă cinci minute cu un bărbat într-o încăpere şi închei orice afacere"? Atenţie, nu mă refer la sex!
■ Am altă teorie aici. Cred că sofisticarea e cea mai puternică armă a feminităţii. Îmi place să fiu sofisticată, să mă joc cu mintea unui bărbat dacă-mi propun acest lucru. Trebuie să fii fraieră să nu-ţi foloseşti argumentele feminităţii sau puterea ta de a subjuga măcar o mică parte din atenţia unui bărbat pentru a obţine ce ai tu nevoie. Oamenii deştepţi înţeleg că asta nu trebuie să ducă neapărat la sex. Mi s-a întâmplat să fac lucrul ăsta – să mă joc cu creierele bărbaţilor – e o distracţie. Cine nu admite e ipocrit!
■ Tu te joci pentru că eşti o cuceritoare prin definiţie. Îţi place să te joci cu sentimentele tale sau ale altora?
■ A te juca cu mintea cuiva este mai mult despre senzaţii decât despre sentimente.
■ Îţi plac senzaţiile tari?
■ O, da, la nebunie. Dacă vorbim de sport, da. Dar şi dacă vorbim de activităţi mai... casnice, tot da!
■ De când îţi plac senzaţiile tari?
■ Dintotdeauna! De când am înţeles ce înseamnă senzualitate, pentru că noi vorbim foarte mult de sexualitate...
■ Ce înseamnă senzualitate?
■ Arta de a gusta plăcerile simţurilor. Am scris un articol despre asta recent în Elle.
■ Care e simţul tău cel mai puternic?
■ De conservare, de autoapărare...
■ Acesta e instinct...
■ E un simţ şi acesta. Dar dacă vrei să mă duc în altă categorie, cele mai puternice senzaţii mi le trezeşte simţul olfactiv. Am o relaţie specială cu simţul olfactiv.
■ Miroase a...
■ Pepene galben cu scorţişoară şi mi-aduc aminte de dimineţile lângă un bărbat.
■ Unde e rochia ta de mireasă? Ultima ta rochie de mireasă?
■ Nu am avut aşa ceva, jur! M-am măritat o dată într-o rochie de la Doina Levintza şi i-am dat-o înapoi. Cum ai trecut de la pepene galben şi scorţişoară la rochia de mireasă?
■ Am vrut să rup vraja din mintea ta şi să văd de ce eşti în stare. Şi mie-mi place să mă joc cu mintea intervievatului. Am o liniuţă aici care nu are întrebare. Care e întrebarea, Mihaela Rădulescu?
■ Mai lasă-mă puţin şi neîntrebată!
