Marius Tucă: Vreţi să stăm de vorbă sau de taină, domnule Tudor Gheorghe?
Tudor Gheorghe: Am o emisiune radio la Craiova, care se cheamă „La taifas cu Tudor Gheorghe”. Şi prefer să tăifăsuim. E o stare mai specială.
Cu cine staţi la taifas?
Cu directorul, cu Mircea Postaiu. E foarte interesant, pentru că trec prin viaţa mea şi mă descopăr. E un lucru extraordinar: să povesteşti despre tine şi să te descoperi pe tine tot tăifăsuind, aşa. De pildă, mi-am adus aminte de o clanţă la o uşă, de când eram mic. Atât de mult m-am întors în timp încât mi-am amintit cum mă urcam pe un scăunel să ajung la clanţa de la uşă. Şi l-am întrebat pe tata: „Aveam o uşă aşa şi aşa, un scăunel vopsit în verde?”. Zice: „Da, eşti nebun”. Aveam aproape doi ani atunci. Culmea care e? Mi-am adus aminte prima dată la Niagara şi a doua oară la Muzeul „Leonardo da Vinci”.
De ce la Niagara?
Pentru că acolo am înţeles liniştea aia, în faţa forţei absolut fantastice a naturii, iar la muzeu în faţa forţei creaţiei umane. Am reacţionat astfel, simţind nevoia de a mă întoarce în mine.
Apropo de amintiri, îmi aduc aminte că eram cu tata la Muzeul Satului şi a descoperit o casă a unui vecin de unde copilărise el în Oltenia. În momentul acela m-am speriat că a păţit ceva, dar el stătea aşa şi nu îi venea să creadă, se întorsese în timp, nu înţelegea cum i-au luat casa vecinului şi i-au adus-o la Bucureşti.
Tot în legătură cu asta, am găsit o casă la Teregova, de pe la o mie şapte sute şi ceva. Omul nu cere nici un ban. A cumpărat casa din cauza terenului care este în spate şi nu îi vine să o demoleze, vrea să o dea. Am vorbit la Muzeul Satului să trimită nişte oameni să facă o expertiză şi să o ia de acolo, aşa cum e.
Întrebam dacă de vorbă sau de taină pentru că îmi aduc aminte din copilărie că nu spuneam „hai să stăm de vorbă”, ci „hai să stăm de taină”, să tăinuim ceva. Ca şi când vorba ar fi o taină, nu ceva firesc... Sunteţi foarte greu de adus la interviu: am aşteptat vreo patru săptămâni până aţi venit.
La emisiunile tale am venit cu mare plăcere mereu...
E adevărat, nu că m-aţi fi refuzat...
Nu, să ştii că nu mă duc peste tot şi nu stau de vorbă cu toată lumea. Am constatat ba că mi se răstălmăcesc cuvintele, ba că se scot din context anumite lucruri şi se pune ceea ce dă spectaculos într-un articol, şi nu esenţa.
Despre posturi
Noi nu răstălmăcim, noi tălmăcim, asta e diferenţa. Ultima dată când am vorbit mi-aţi spus că pregătiţi un peşte extraordinar.
Da, am fost la Constanţa şi, fiind în post în perioada asta, că ţin toate posturile, prietenii mei de acolo mi-au dat numai peşte. Am mâncat un fel de şalău foarte bun şi am întrebat o distinsă prietenă şi cucoană, profesionistă în arta culinară, în pregătirea peştelui. Mi-a spus că se dă fileul de şalău prin maşina de tocat, se pun oarece condimente, se fac un fel de chifteluţe şi un sos cu bere. Adică făină cu bere până capătă o consistenţă de smântână.
Nu-mi stricaţi ziua, că şi azi, sâmbătă, e dezlegare la peşte şi am acasă nişte icre de ştiucă. Dar postul Crăciunului vi se pare mai uşor decât cel al Paştelui?
Mult.
De ce e diferenţa aceasta atât de mare?
Pentru că, Paştele căzând în primăvară, atunci ies legumele, iese prospătura, iese verdeaţa, ies trufandalele. Atunci, ba o urzică, ba o ceapă verde, ba un spanac... Pe timp de iarnă e mai dificil.
Da, dar acum un meniu de post costă mai mult decât unul obişnuit.
Da, şi decât să cumpăr spanac din Turcia, mai bine îl aştept pe cel autohton la primăvară.
Despre vară
Trecem la tălmăciri. Stagiunea 2003 a cuprins: „Diligenţa cu păpuşi”, „Petrecerea cu taraf”, „Primăvara Simfonic”, „Toamna Simfonic”, acum a început „Iarna Simfonic”. Să înţelegem de aici că nu vă place deloc vara?
Ba da. Dar m-am speriat de anotimpul numit vară pentru că am considerat că muza nu a fost foarte darnică, vara, cu poeţii. Nu prea i-a vizitat, sau poate ei n-au căutat-o. E cald, e vreme de şpriţ, nu au ei vreme să scrie poezii, să fie romantici, să fie exuberanţi, să fie meditativi. O seamă de prieteni de-ai mei, oameni de cultură, s-au enervat şi mi-au găsit totuşi poezii scrise vara, şi au găsit peste 100, dintre care voi găsi 40 care să-mi convină mie, dintre care voi cânta 15. Şi aşa va apărea şi „Vara Simfonic”.
Şi dumneavoastră sunteţi poet. Vara creaţi?
Nu, nu prea...
Şpriţul şi gheaţa ţin mai degrabă loc versului vara.
Asta întrebaţi-l pe Fănuş.
Despre frica de propria poezie
De ce vă este frică de poezia dumneavoastră?
Poezia mea o citesc ca şi cum n-aş fi scris-o eu şi o analizez. De aceea nici nu public, decât din când în când, şi public poezii scrise cu mai multă vreme în urmă. Las timp ca să mă pot detaşa. Fac pasul înapoi şi apoi, cu lejeritate, tai fără reţineri. Când citeşti ce au scris Blaga sau Arghezi despre iubire, parcă nu-ţi mai vine să mai scrii tu despre iubire. Da, şi eu cred că mi-e teamă de poezia mea, şi ştii de ce? Am fost întrebat de ce nu cânt poeziile mele. Mi-am înfrânt orgoliul meu de posibil poet preferând, deocamdată, să cânt poeziile altora.
Asta e foarte frumos, dar, după o astfel de logică nu ar mai trebui să rămână decât un singur mare poet.
Nu, eu mă raportez la spectacolele mele, la a pune pe muzică poezia. Menirea mea în această perioadă, în faţa acestei generaţii debusolate şi debusolante, este să pun în valoare poezia română cu ce are ea mai frumos. După ce voi termina acest gând, că mă calcă pe nervi să spun „proiect”, atunci probabil că mă voi aşeza liniştit la masă şi mă voi apuca să scriu poeziile mele. Şi o să le adun, şi o să le public.
M-am uitat pe CV-ul dumneavoastră.
Am şi CV?
Aveţi, şi este foarte interesant. La 21 de ani eraţi actor la Teatrul Naţional din Craiova. Era în 1966.
Aveam 21 de ani neîmpliniţi.
Mai jucaţi teatru?
Deocamdată nu, dar mă întorc în scenă. De cântat, poţi să cânţi până la 65 de ani. Dovadă: Pavarotti e în plină forţă. Teatru poţi să joci până la 80, vezi Beligan. De cântat, mai mult de cinci ani nu mai vreau să cânt pentru că am alte lucruri de făcut pentru cultura naţională. Voi face pe urmă câteva spectacole la mine acasă, unde să vină 15 prieteni, spectacole restrânse.
Despre primul spectacol
Vă aduceţi aminte ce aţi cântat la primul dumneavoastră spectacol?
Primul spectacol s-a numit „Menestrel la curţile dorului”, 1969, premiu pentru cel mai bun recital la Festivalul Naţional de Teatru.
Tot aşa, dumneavoastră şi o chitară.
Eu, o chitară şi trei poeţi: Arghezi, Blaga, Barbu. Şi câteva trimiteri în folclor.
Îl aveţi înregistrat undeva?
Nu. S-a dus. Mai spun şi altceva: până de curând, practic eu nu am fost niciodată invitat în studiourile de radio ale României să fac o imprimare. De când mă ştiu. Niciodată.
De ce?
Nu ştiu. Nu m-au considerat... nu ştiu. Acum, tehnica modernă îmi dă posibilitatea să fac lucruri extraordinare şi să nu am nevoie de imprimări la radio.
Chiar m-aţi lăsat mască.
Aşa am rămas şi eu. Nu am realizat atunci. Acum am constatat, cu multă tristeţe, că nu m-a invitat nimeni: „Neică Tudore, ia intră în studioul ăsta şi cântă, că glasul pe care îl ai la 23 de ani nu îl vei mai avea la 55”. Nu a mai rămas nimic din puritatea lui Tudor Gheorghe din 1969. Acum a devenit un profesionist. Atunci avea candoare, inconştienţă şi talent, poate.
Despre cenzură
Citesc aici în CV-ul de care vorbeam că vi s-a interzis apariţia în public timp de 10 ani, până la Revoluţia din 1989, şi v-au fost cenzurate spectacolele. Iar în 1979, spectacolul „Pe-un franc poet” pe versuri de Caragiale a fost oprit imediat după premieră.
Practic, în 1979 a fost prima oprire, dar a fost una elegantă şi frumoasă. Am încercat să-i păcălesc şi să le spun că e, de fapt, o restituire a valorilor fundamentale, dar mi-au spus: „Alo, tovarăşu’, lăsaţi asta, cu restituiri”. Dar l-am refăcut, l-am scos pe un CD cu o carte, o splendoare de carte, în anul când a fost centenarul Caragiale. Spectacolul se chema „Pe-un franc poet”, dar era în două părţi. Prima parte era „Atotcuvântul” şi erau poezii despre domnul Eminescu. Iar partea a doua erau poezii de Caragiale. Am pus pe acelaşi afiş, deloc întâmplător, două nume: Eminescu şi Caragiale.
Cât reprezintă acum copilul din Tudor Gheorghe?
Pe măsură ce înaintez în vârstă, se întoarce copilul. Şi asta nu e rău. Am început să pun în valoare poezia pentru copii şi, făcând spectacol cu copii, am dat în mintea lor la modul cel mai direct. Dar conştient, bineînţeles.
În 1991, Marin Sorescu spunea despre dumneavoastră: „De fiecare dată când îl ascult, şi asta se întâmplă des, Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească, populară şi cultă, poate mişca munţii. Problema mea, inhalând prin toţi porii melodia fiinţei sale, este cum să îmi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admiraţie şi mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, mi-e mai uşor să-l pup”.
Eram într-o seară la un prieten, într-o companie de senzaţie: cu Grigore Vieru, cu Ioan Alexandru, cu D.R. Popescu, cu Marin Sorescu. Redescopeream poezia lui Grigore Vieru şi, cântând, spunând versuri şi dialogând, se crease o minune. Atunci, Ioan Alexandru a spus: „Fraţilor, suntem într-un moment dumnezeiesc! Dumnezeu e aici, cu noi! Să nu pierdem acest moment pentru istoria literaturii române! Câte o coală de hârtie, extemporal! Scrieţi, în clipa asta, despre Tudor Gheorghe, fiecare”. Şi au scris. Atunci a scris Marin Sorescu chestia asta. A fost o seară senzaţională.
Da. Între timp, v-a sunat telefonul şi melodia era „M-a făcut mama oltean”.
Păi, sângele apă nu se face, nu?
Despre femeia olteancă
O să citesc câteva versuri dintr-o poezie a lui Sorescu, pe care o şi recitaţi pe albumul „Petrecere cu taraf”, şi vreau să vă pun o întrebare legată de asta. „La noi, muierea pupa mâna bărbatului/ Până mai adineauri, zicea Mărin a lui Pătru/ Şi din «dumneata» nu-l scotea niciodată/ Îi făcea...”
„...trei-patru copii/ Dar nu-ndrăznea să-i zică «tu»/ Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum...”
„Femeia are socotelile ei/ Să ţină de coada cârpătorului...”
„...Să stea ciucită la vatră/ Să lase politica.” Nu?
Se mai întâmplă asta cu femeia olteancă?
Da. Unul dintre motivele care au dus la cenzurarea mea în 1987 a fost şi această poezie a lui Marin Sorescu. Un prieten a dus o casetă dintr-un spectacol pe care îl făceam la Sala Palatului cu ansamblul UTC, asta e nebunia. S-a dus caseta la Cabinetul 2. Tovarăşul mă iubea pe mine, dar Tovarăşa, când a auzit „...Să lase politica”, a zis: „Cine e, mă, ăsta care să-mi spună mie ce să fac?”. Şi mai era în spectacolul ăla o poezie a lui Dinescu.
Ce poezie?
„Avalanşa”, care era foarte frumoasă. Eu îl iubeam pe Dinescu poetul. A dispărut.
S-au emancipat oltenii?
S-au emancipat, şi femeile, şi bărbaţii. Tot ceea ce a scris Marin Sorescu în La lilieci, ceea ce am încercat şi eu să fac cu „Petrecere cu taraf” este să reconstituim acel univers al satului românesc, în care bunul-simţ exista. Ce a făcut el în La lilieci mi se pare a fi ce a făcut Creangă în Amintiri din copilărie. Mi se pare un gest extraordinar de punere în valoare a unei lumi care a dispărut. Mă uit acum cu multă bucurie că vin tineri la spectacolele în care eu cânt folclor, muzica populară a anilor de atunci, presărată cu versurile lui Marin Sorescu.
Folclorul ăsta nu mai există?
Ce se cântă acum sunt făcături.
Atunci, ce facem?
Eu, dacă aş fi diriguitor într-ale muzicii populare, pe toţi cântăreţii ăştia mici care se lansează, tineri şi talentaţi, i-aş obliga să aibă în repertoriu cel puţin 10 cântece din cele care se cântau în acea perioadă, de fiecare dată când apar pe scenă. Televiziunea şi radiourile au zăpăcit lumea de cap. Cei care organizează spectacolele de folclor probabil că au o doză de inconştienţă cumplită, criminală aş spune, pentru că promovează nonvalori, iar bietul ţăran se uită şi crede că, dacă asta dau domnii de la televiziune, aşa trebuie să cânte. Am fost la Vulpeni, într-un sat, în urmă cu mulţi ani de zile. Am cântat cele mai frumoase cântece din repertoriul meu de folclor. Muzică populară veche, bijuterii poetice şi muzicale. Ţăranii au avut o reacţie genială la poeziile lui Sorescu: nu a aplaudat nici unul. Dădeau din cap şi ziceau: „Da, da. Aşa e”. M-au primit frumos, cu scuzele superbe ale oamenilor de la ţară. Aduceau nişte pâini calde, făcute în ţest, o minune, nişte pui senzaţionali, brânză proaspătă, şi spuneau: „Ne iertaţi, ştiţi, ca la ţară”. Un ţăran mi-a spus ceva de genul: „Auzi, bădică, dumneata cânţi frumos, da’ d-astea d-ale noastre, populare, nu ştii?”. Adică ce cântasem eu... Zic: „Care sunt ale noastre, populare?”. „Păi, d-astea, cu «M-am născut lângă Carpaaaaaaaaţi...».” Asta auzeau ei şi asta voiau. Este cutremurător ce se întâmplă. O să ajungem şi noi să ne bucurăm cum se bucură nemţii când îşi mai descoperă câte un ciob din Evul Mediu. Ei, care au scormonit tot pământul ăla... bine, şi cu ajutorul altora.
Despre tradiţii
Cât de mult s-a schimbat viaţa ţăranului român după decembrie 1989?
E mai sărăc.
Obiceiuri, tradiţii? Mai merg la horă?
Discotecile au luat locul horelor de pe livadă. La mine în sat, de sărbători se făceau hore pe iarbă, era frumos. Acum se duc acolo, la înghesuială.
Mai stau oamenii la porţi, la şosea?
Mai stau. Acum şi la sate au apărut firme mititele care au pus cablu. Dar oamenii s-au cam săturat, e un lucru extraordinar. Am stat de vorbă cu ei şi i-am întrebat de ce nu stau la televizor. Şi mi-au spus: „Păi, da’ tot pe alea le spun”. Atunci ies ei la dialoguri şi mai spun şi aud şi alte chestii.
Se mai păstrează tradiţia legată de raportul dintre bărbat şi femeie din lumea oltenească? Îmi aduc aminte de o poveste cu Eugen Ionescu, la Paris, unde el merge cu câţiva metri înaintea soţiei. Asta măcar a rămas, ca bărbatul să meargă înaintea femeii?
Marius, vreau să-ţi spun că am fost acum două săptămâni la Paris cu nevastă-mea şi am mers tot timpul înaintea ei. Dacă eu mă duc la mine în sat şi vine o femeie cu o găleată cu apă pe cap, nu traversează şoseaua până nu trec eu. Şi stă cu greutatea aia pe cap, aşteaptă să treacă bărbatul, care este cruce de om. Şi e vorba aia frumoasă la noi: „Merge pe drum un om şi o femeie”.
Ce semnificaţie mai are versul „Muică, suntem neam de piatră”?
Fac o paranteză. Am fost undeva în Sicilia unde primarul era un jurnalist, absolvent de Conservator, istoric... un nebun! Am cântat acolo în cadrul unui festival de folclor „Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie”. Siciliana seamănă foarte mult cu limba noastră. Are ă-uri, are î-uri. Eu le-am spus: „Bună seara, mă cheamă Tudor, voi cânta în această seară pentru voi” şi înţelegeau tot. Au fost fascinaţi de cum sună. După ce am băut o sticlă de Chianti cu primarul, l-am întrebat: „Dar mafia?”. Adică o întrebare absolut idioată. Mi-a spus: „E peste tot, căutaţi-o şi la voi în ţară. Aici, la noi, bate soarele mai tare, ne înfierbântă creierii mai mult decât la alţii şi de-asta suntem un pic altfel”. Asta spun şi eu despre olteni. Soarele e mai puternic: polul căldurii e la Băileşti. Verdele e mai verde în Oltenia. Nu întâmplător suntem mai iuţi. Eu am spus că ţara asta va merge mai bine când va avea un Guvern făcut din olteni.
Bine, am avut doi prim-miniştri olteni. Spuneaţi că omul care cântă nu mai are timp să înjure. Dacă nu aţi cânta, ce sau pe cine aţi înjura?
Pentru mine nu e important, eu spuneam asta într-o sală, când îi rugam pe spectatori să cânte un cântec, şi ei cântau. Ăsta a fost argumentul meu.
Când au înnebunit salcâmii pentru prima dată pentru Tudor Gheorghe?
Ei înnebunesc în fiecare an, dar, legat de subtilitatea întrebării tale, se întâmpla când eram student şi m-am îndrăgostit de actuala doamnă Tudor, care era mai mare, în anul IV. Eu eram în anul I. Mă uitam la ea şi mi se părea cea mai frumoasă femeie din lume. Îmi spuneam: „Auuuu, n-ajunge olteanu’ la gagica asta!”. Iar când m-am dus la Craiova, am găsit-o actriţă acolo. Şi am zis: „Hopa! De data asta, fetiţo, nu scapi”. Sunt 30 şi ceva de ani de căsnicie fericită. Pentru mine, nevasta a fost un factor de sprijin şi cenzura cea mai sfântă, cenzorul-şef. Mama ei e din Corabia, iar tatăl, neamţ, încurcătura de pe lume, îmbârligarea care nu există. Iar soacră-mea spunea cu mare mândrie: „Eu nu sunt olteancă, eu sunt dunăreancă!”.
Ce legătură face artistul Tudor Gheorghe între Dunăre, Jiu şi Olt?
Iar mă trimiţi la Sorescu, el are o poezie extraordinară în care întreabă un ţăran ce e viaţa, şi ăsta zice: „Vezi tu căcăreaza asta?”. Şi dă cu băţul într-o căcărează de iepure. „Vezi, dacă dai cu ea aici în Olteţ, o duce până în Olt. Din Olt o duce în Dunăre, din Dunăre în mare şi se pierde. Vezi, aşa e şi viaţa. Cum e căcăreaza asta.” Cam asta ar fi relaţia.
A învins amatorismul?
Da, în general. În mai toate domeniile. În plan politic am pornit, cum era firesc, de la amatorism, pentru că nu aveam exerciţiul democraţiei, dar încet-încet se profesionalizează instituţia asta politică în ţară. Presa a pornit dintr-o criză totală de condeieri. Dar s-au format şi aici profesionişti.
Deci am mai progresat.
Din alte puncte de vedere ne întoarcem în urmă. Consider, de exemplu, măsurile astea din învăţământ cel puţin ciudate.
Cum adică?
Cu mintea mea de român care a făcut şcoală fără manuale alternative, zic că trecerea la un învăţământ după model american nu e bună. Comuniştii au preluat învăţământul interbelic şi nu l-au stricat, doar au umblat la ceva texte. Sistemul nu era de la ruşi, era unul gândit foarte bine în perioada interbelică de nişte somităţi ale învăţământului.
Dar amatorismul în muzică?
Aici suntem desăvârşiţi: în divertismentul de televiziune. Aici totul e amatorism, profesioniştii nu mai au loc, nu mai încap. Mi-e dor de un Amza Pellea, de Caragiu.
Erau mari actori.
Sunt şi acum actori extraordinari.
Cine s-a schimbat? Publicul sau cei care fac divertismentul?
Publicul creşte aşa cum îl educi.
Ascultaţi muzică?
Da, cu mare bucurie. Consider că această explozie de experimente muzicale nu are de ce să strice. Timpul cerne. Din 200 de cântece care se fac într-un sezon, vor rămâne trei. E bine să se cânte.
Muzică străină ascultaţi?
Eu sunt mai puţin cu rap şi treburi d-astea. Am rămas în zona Beatles şi Pink Floyd. E muzica generaţiei, muzica ce m-a marcat. În România, pentru mine rămâne Phoenix, perioada de început. Phoenix de acum, pe mine nu mă mai interesează. Dar iată dovada de profesionalism: acum apar şi cântă live. Glasurile sunt mai gâjâite, dar sunt profesionişti şi jos pălăria în faţa lor.
Există vreun poet pe care nu ştiţi să-l cântaţi?
Eminescu. E atât de perfectă muzicalitatea interioară a versului eminescian, încât orice muzică e pleonastică. Singura poemă cântată e „Sara pe deal”, îmi dă frisoane şi emoţii.
Când aţi fost ultima dată emoţionat în legătură cu un act artistic, altul decât al dumneavoastră?
Sunt un spectator absolut ideal. Când intru într-o sală de spectacol, uit cine sunt, uit ce pregătire am şi degust totul ca un copil care se bucură de orice. Sunt un excepţional spectator şi mă bucur pentru fiecare lucru de artă făcut bine. Nu sunt invidios, nu am de ce, sunt invidios pe mine, din când în când. Despre publicul meu, simt că am crescut o categorie de spectatori. Faptul că o sală de bucureşteni amărâţi, care dau din cap şi vorbesc singuri, vin şi se bulucesc la Sala Palatului şi ascultă într-o tăcere mormântală „Noapte de decemvrie” a lui Macedonski, o poezie dificil de rumegat din punct de vedere intelectual, e un lucru extraordinar.
Cum vi se pare Bucureştiul?
M-am obişnuit, dar nu-mi place. Nu e vina oamenilor. E vina aglomerării, a lipsei de spaţiu, lumea se înjură, se calcă în picioare, viteza, ritmul... Eu sunt mai de la ţară.
Faceţi sport?
Mai fac, altfel n-aş rezista fizic la spectacole.
Mai jucaţi ţurca?
Nu. Nu mai am cu cine.
Dar ce joc era?
Oina, ce mai, dar ăştia se omoară acum după ăsta american.
La televizor vă uitaţi?
Mă uit. Mi-a rămas de când am fost membru în CNA şi eram obligat să mă uit la televizor şi să vă monitorizez pe voi, posturile private, când călcaţi în străchini. Mă deranjează un singur lucru: eu am crezut că suntem un popor cu multă personalitate, dar nu am simţit această latură. Noi nu voiam să facem ca alţii, ci ca noi. Acum totul este copiat. Vorbeam cu nişte rapperi mai demult şi le spuneam: „Dacă Dumnezeu v-a făcut albi, de ce vreţi voi să fiţi negri?”. Să-i lăsăm pe ăia, ei au în sânge felul lor de a vorbi şi de a se mişca.
Deci muzica asta de cartier nu vă place.
Ba da! Are o anume candoare, o răutate, sigur, eliminate fiind vulgarităţile. Sunt câţiva chiar buni, sunt nişte vorbe acolo!
De ce nu mai există muzică de protest?
Muzica de protest e muzica pe care o fac băieţii ăştia de cartier.
Şi folk-ul?
Nu ştiu dacă a fost vreodată la noi muzică folk. Nu au avut cum să-i zică. Am fost întrebat ce muzică fac, prin anii ’70. „Cântăreţul de muzică folk Tudor Gheorghe...” Le-am spus: „Domn’e, dacă vreţi voi folk, măcar scrieţi-l cu c de la cartof, nu cu k”. Folk însemna o revoltă, Dylan, Joan Baez. Gândeşte-te că Joan Baez a fost expulzată din SUA pentru că îi blestema pe americani în cântecele ei. Sângele indienilor ei cere răzbunare. Dylan era supărat pe prostia cu Vietnamul, deci aveau de ce protesta. Pe când la mine, cum să fiu revoltat în perioada Ceauşescu, când totul era perfect, totul mergea foarte bine, când o ţară întreagă era fericită? Nu aveam motive să fiu revoltat, atâta mi-ar fi trebuit!
Cum petreceţi 1 decembrie?
De 27 de ani mă duc la Alba-Iulia. Uneori cânt, dar sunt mereu acolo. Aveam o mulţime de prieteni şi mi-era drag să mă duc.
Care este cel mai frumos colind românesc?
Ştiu o seamă de colinde care nu se cunosc, care dau o dimensiune necunoscută colindului. Poporul român a făcut dovada unei fantezii diabolice, senzaţionale. Sunt multe colinde care nu se cântă, nu se ştiu, dar care sunt documente istorice. De exemplu, e un colind de voinic, atât de vechi că nici nu se inventase banul în spaţiul românesc: „La stâlpul din grajd/ Stă murgul legat/ Legat şi înşeuat/ Şi ne-ncălecat/ Voinicel venea/ Cu murgul vorbea:/ Paşti, murgule, paşti/ Paşti să mi te-ngraşi,/ Că mi-am pus în gând/ Că vreau să te vând/ Pe care de grâu/ Şi pe buţi cu vin/ Curtea să-mi îmbrac/ Şi nuntă să-mi fac”. Cât de vechi este cântecul ăsta...?
Ce face familia?
Tata e bine, scrie, la 80 de ani, câţi are, e sănătos şi mă bucur din suflet. Doamna Tudor face emisiune la televiziune, dialoguri cu oameni despre copilăria lor, în zona Oltenia. Juniorul se ocupă de imaginea tatălui său, produce CD-uri.
Şi nu cântă?
I-a luat Dumnezeu asta. Îţi dai seama ce ar fi fost să ies cu el de mână şi să cântăm? Ceea ce îmi sună mie o poezie, când o citesc, el vede. Cred că va face film, mai târziu. Ar fi un bun regizor.
Cui lăsaţi moştenire averea dumneavoastră spirituală?
Celor care vor vrea să vină pe poarta pe care am deschis-o. Drumul este limpede, l-am arătat timp de 30 de ani, şi aşa ne vom duce până în buricul Europei, până în inima ei, având în spate adevărul, poezia naţională şi cântecul românesc încă tânăr, nealterat. Ei, nu, domnule Tucă, ei nu vin pe poarta deschisă de mine, ci sar gardul, o iau pe arătură. Eu le-am arătat unde sunt strugurii buni, poemele naţionale, gustaţi să vedeţi cum e! Dar ei, nu! Stau şi mănâncă acritură, mănâncă aguridă.
