● Marius Tucă: Domnule Esterházy, citind cartea "O femeie" am putea trage concluzia - literară şi nu numai - că v-au trecut toate unguroaicele prin pat. Să nu îmi spuneţi că nu e adevărat!
● Péter Esterházy: Fireşte că aşa este. Următoarea întrebare!
● Un revoluţionar român a spus într-un moment de sinceritate şi uluială că viaţa lui s-a desfăşurat între metafizică şi clitoris. Să nu-mi spuneţi că aţi fost colegi de revoluţie!
● Péter Esterházy: Problema este că la această întrebare nu pot răspunde ca la prima. Sunt întrebări care nu impun neapărat răspuns. Nu pot să adaug foarte mult la arcul dintre clitoris şi metafizică, dar astfel de afirmaţii fac parte mai ales din limbajul anilor '60. Simbolistica şi puterea sexualităţii parcă nu prea mai funcţionează acum, în zilele noastre.
● Îţi poţi regăsi libertatea într-o femeie?
● Péter Esterházy: Problema este că mie nu prea îmi place când bărbaţii se apucă să vorbească despre femei ca atare. Nu îmi place când bărbaţii din Europa de Est se apucă să laude şi să preamărească femeia ca atare. În general nu îmi plac conversaţiile dintre bărbaţi care au acest conţinut. Dacă ne-am abţigui puţin, am ajunge la următorul răspuns: "Ce frumoasă ar fi lumea dacă ar fi condusă de femei". Dar, în timp ce un bărbat face această afirmaţie, o plăteşte pe secretara lui cu mai puţin decât ar plăti unui bărbat pe acelaşi post. Aceste discuţii dintre bărbaţi au loc întotdeauna într-o anumită dualitate. De exemplu, bărbatul ungur spune despre sine că îi este fidel soţiei lui, dar se culcă cu câte femei poate. Mie nu îmi plac bla-bla-bla-urile astea, flecărelile astea.
● Jurnalistul din mine trebuie să pună toate întrebările, aşa că vi le pun acum pe toate şi îmi răspundeţi dacă şi la care doriţi. Femeile au suflet? Au inimă? Ce nu dau niciodată femeile? Ce dau întotdeauna femeile? Cum se calculează procentele feminine dintr-un bărbat? Care este cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care aţi făcut-o unei femei şi care este cea mai frumoasă declaraţie care vi s-a făcut?
● Péter Esterházy: Aş face afirmaţia destul de ciudată că nu fac o împărţire între bărbaţi şi femei. Recunosc că, din anumite puncte de vedere, este necesar să se facă această separare. Eu, de exemplu, nu mă gândesc la mine ca la un bărbat. E adevărat că nu mă gândesc la mine nici ca la o femeie. În schimb, scriitorul are obligaţia de serviciu să fie şi femeie. Cât despre declaraţiile de dragoste, cele mai frumoase nu constau din cuvinte.
● Care este cea mai frumoasă femeie pe care a descoperit-o în sine scriitorul Péter Esterházy?
● Péter Esterházy: Parcă aş fi întrebat cine sunt eu, iar la această întrebare încerc să răspund în cărţile mele. De fapt, acest lucru nu este adevărat. Pe mine mă lasă rece întrebarea "Cine sunt eu?". Nu îmi consider cărţile ca un drum spre autocunoaştere. Nu vreau să ştiu mai mult despre mine, nu vreau să aflu mai mult despre femeia care se ascunde în mine. Doar îmi folosesc această capacitate. Faţă de propria viaţă, relaţia este mai glacială decât în general. Nu îmi consider viaţa ca fiind ceva pe care lucrez, ci ca pe o materie din care se structurează apoi cărţi. Ştiu, nu sună simpatic.
● Am vrut să scriu o istorie a muzelor literaturii române. Se poate scrie o carte despre muzele literaturii maghiare? Sau aţi putea dumneavoastră scrie o istorie a muzelor autorului Péter Esterházy?
● Péter Esterházy: Da, în literatură se cunosc asemenea mari figuri de femei despre care se ştie că au fost muze. În cazul meu, situaţia este un pic diferită. Nu se poate scrie altfel decât cu pasiune, iar pasiunea este generată de multe lucruri. Cel mai simplu este dacă ne gândim la o femeie, dar ar fi fals dacă aş încerca să descriu o femeie în felul aceasta, pentru că nu aş descrie în mod real pasiunile mele. Trăiesc cu aceeaşi femeie de aproape 40 de ani şi nu am o revelaţie mai mare decât asta. E foarte complicat să tăieşti 40 de ani împreună cu cineva. Nu aş spune că e firesc. Dar nu mi s-a întâmplat un lucru mai mare şi mai plăcut decât acesta.
● Mama dumneavoastră poate fi considerată o muză? Dar tatăl?
● Péter Esterházy: Obişnuiesc să cred şi să spun că am avut cu tata o relaţie cât se poate de normală, din care aş fi putut scrie o nuvelă de patru pagini. Faptul că am scris 1.000 de pagini înseamnă că pasiunea mea, pornită din punctul acesta, provine totuşi din altă parte. Pentru că trebuie să aibă loc o revelaţie: ce înseamnă să fii tată, ce înseamnă să fii fiu, relaţia tată-fiu, conflictul necesar care provine din relaţia asta. Despre toate aceste aspecte ştiu foarte multe, atât în calitate de tată, cât şi în calitate de fiu. Nu aş putea spune atât de simplu că tata mi-a fost o muză. Sunt absolut sigur că n-aş fi putut scrie "Verbele auxiliare ale inimii" fără ajutorul mamei mele. Ajutorul a constat din faptul că a murit. Cu toate acestea, nu e vorba despre o prelucrare a tristeţii şi a durerii, ci despre faptul că a făcut să apară suferinţa şi durerea. Pentru asta m-am folosit de faptul că mama a murit. De obicei refuz destul de iritat punerea în discuţie a faptului că am prelucrat frumos moartea mamei.
● Aşa cum v-aţi folosit de faptul că tatăl s-a dovedit a fi fost colaborator al poliţiei secrete comuniste.
● Péter Esterházy: Este altceva acolo.
● Ce anume? Dincolo, în "Verbele auxiliare", era vorba despre suferinţă şi durere.
● Péter Esterházy: În afară de ediţia revăzută, toate celelalte cărţi ale mele sunt romane, adică ficţiune. Este ficţiune chiar şi atunci când mama într-adevăr a murit, iar eu scriu despre moartea mamei. În cazul ediţiei revăzute a fost vorba despre faptul că am aflat ceva, am ajuns într-o situaţie anume şi nu am avut ce să fac, nu am ştiut ce să fac altceva decât ce face un scriitor când încearcă să pună pe hârtie toată situaţia. Pe măsură ce trece timpul, şi statutul acestei cărţi se schimbă şi ea începe să fie puţin ficţiune. Dar poziţia mea faţă de cartea asta e fundamental alta decât în celelalte cărţi. Eu obişnuiesc să spun că realitatea nu înseamnă nimic. Că doar cuvintele înseamnă ceva. Această carte a fost un mare pumn în gura mea, ca să nu mai fiu aşa înfumurat, pentru că, iată, şi realitatea înseamnă ceva.
● Spuneţi că scrisul e multă trudă. Dar însufleţirea lui, a scrisului, ce este? Ce înseamnă, de unde vine, cum vine, cine scrie în locul nostru cu mâna noastră, cu mintea noastră şi poate cu sufletul nostru?
● Péter Esterházy: Cred că nu este foarte interesant cine scrie cu mâna noastră. Dar aşa este, dacă un text iese bine, conţine mult mai mult decât a scris omul respectiv. Când spun că e vorba despre trudă nu accentuez lipsa de bucurie, ci caracteristica acestei activităţi. Scrisul prozei nu poate fi fără multă muncă. Eşti ca un birocrat, trebuie să stai la masa de scris. Aşa au scris şi Balzac, şi Thomas Mann, şi toată lumea.
● Spuneaţi că singura libertate pe care nu v-aţi pierdut-o este libertatea de a fi sclav. Dar, când o spuneţi, o spuneţi ca un stăpân.
● Péter Esterházy: Da, o spun ca un stăpân de sclavi care este sclav în acelaşi timp. E ca şi cum m-aş autocompătimi şi nu vreau asta. Aş spune o banalitate afirmând că scrisul e creaţia. De fapt, în momentul în care scriu se naşte şi libertatea.
● Care este diferenţa între sufletul unui scriitor şi cel al unui muritor de rând?
● Péter Esterházy: Citez un coleg mai în vârstă care spune că un scriitor are 1.000 de suflete.
● Ce s-ar întâmpla dacă părinţii noştri nu ar muri niciodată?
● Péter Esterházy: Eu am trecut deja peste asta. Nu ar fi bine. Este totuşi un lucru liniştitor că părinţii noştri mor. E ca şi cum am trecut peste ceva, ne-am finalizat o muncă. Este ceva frumos în faptul că un om îmbătrâneşte împreună cu părinţii lui. În volumul "Nicio Artă", care sper să apară nu peste foarte mult timp tot la Curtea Veche Publishing, despre asta este vorba. Punctul principal este că neg "Verbele auxiliare": mama nu a murit, are 90 de ani şi mă întâlnesc în fiecare zi cu ea. Dar ideea pe care mi-aţi dat-o... am s-o duc mai departe. Vă mulţumesc, mi-aţi dat o idee de roman.
● Ce s-ar întâmpla dacă bunicii noştri nu ar muri?
● Péter Esterházy: Ar fi foarte interesant, pentru că ar exista şi castelele mele.
● Dar dacă n-ar fi murit comunismul?
● Péter Esterházy: Ne-ar fi futut una bună! Ar fi fost foarte rău. Mulţi cred acum că n-ar fi fost rău, dar ar fi fost foarte rău. Omul se tâmpea încetul cu încetul şi nu îşi dădea seama. Definiţia dictaturii este că îl umileşte tot timpul pe om. Or, nu se poate să trăieşti tot timpul în umilinţă. De aceea, omul se minte pe sine că nu ar fi umilitor. Şi din această încrengătură de minciuni şi autominciuni, el nu se mai recunoaşte. În fiecare secundă sunt recunoscător că s-a terminat cu comunismul. Din păcate, sunt cam singurul în societate care gândeşte astfel.
● Ce s-ar fi întâmplat cu literatura?
● Péter Esterházy: Literatura a fost într-o situaţie interesantă într-o dictatură ca a noastră. Dictatura lui János Kádár (conducătorul comunist al Ungariei în perioada 1956-1988 - n.r.) a fost una foarte blândă. Un soft-porn. Literatura a existat, de fapt. Într-o dictatură, ea va fi mereu foarte importantă. Dictatura nu ne dă voie să vorbim despre libertate, dar literatura are calitatea că ştie să tacă despre libertate. De aceea, rolul ei este foarte important. E o importanţă atât de mare, dar care nu va exista niciodată într-o democraţie. Motiv pentru care colegii din Vest erau un pic invidioşi pe noi. Dar este un triumf puţin fals, pentru că literatura nu va fi importantă ca literatură, ci ca un gest în societate. Acum ne-am întors la situaţia normală, când literatura nu e importantă.
● Haideţi să vorbim puţind espre noi şi Europa.
● Péter Esterházy: E aproape la fel de rău ca şi cum am vorbi despre femei. O să îmi pară rău că nu am vorbit despre clitoris când am avut ocazia. Recent am auzit o glumă cu un copil care merge la învăţătoare şi îi spune: "Doamna învăţătoare, István m-a trimis în pizda mamei mele!". "Dragul meu, e ora de matematică, nimeni nu merge nicăieri!".
● De multe ori, noi îi privim pe cei din vestul Europei cu superioritatea celor care au avut de suferit pe vremea comunismului. Aţi spus-o chiar dumneavoastră.
● Péter Esterházy: Vă ascult câte o întrebare şi îmi spun: "Ce bine a formulat-o!".
● Pe de altă parte, occidentalii, cei din "lumea liberă", ne privesc ca pe nişte ciumaţi, ca pe nişte oameni care au trecut printr-un episod de ciumă. E ca în dragoste, ca să revenim la femeie, când cel care suferă este neînţeles şi privit ca un ciumat. Cum putem ieşi din paradoxul acesta, noi şi Europa?
● Péter Esterházy: Nouă ne place să ne mândrim cu suferinţele noastre, iar occidentalii neagă suferinţa. Nu ştiu în România cum este, dar, în Ungaria la întrebarea "Ce faci, cum eşti?", este o impoliteţe să răspunzi că eşti bine. Înseamnă că nu eşti în stare să observi că el, interlocutorul tău, suferă, cu toate că tu ar trebui să ştii că el suferă. Tocmai din această cauză, eu răspund aşa: "Nu te supăra, bine". La "How are you", occidentalul nu poate răspunde decât "Fine", chiar dacă îşi târâie maţele după el. El nu îngreunează viaţa celorlalţi cu problemele sale personale. Este o diferenţă de concepţie. Este o diferenţă la nivelul concepţiei despre concepţia asupra vieţii.
● Spuneaţi că, în anii '60, lumea aştepta multe de la ea însăşi. Acum nu este aşa. Ce aştepta lumea atunci şi ce nu mai aşteaptă astăzi?
● Péter Esterházy: Aşteptam atunci "Love, not war". Credeam că dragostea, sexul vor schimba lumea, că inclusiv instituţiile vor fi schimbate prin asta. Janis Joplin şi ce cânta ea erau însăşi speranţa. Această atmosferă a dispărut foarte repede când a apărut punk-ul, care a însemnat deja deznădejde, abandonarea speranţei. Una dintre marile probleme ale democraţiei este faptul că luăm libertatea ca pe un dat, ca pe ceva ce vine de la sine. Din cauza asta nici nu o respectăm atât de tare. Într-o dictatură, ea era un obiect lipsă şi era foarte apreciată. Cu toate că libertatea se evaporă foarte repede. Nu trebuie interzisă, nu trebuie omorâtă. Ea e ca o apă, se scurge şi rămâne doar praful.
● Ce credeţi că mai aşteaptă oamnii în ziua de azi?
● Péter Esterházy: Treaba asta se schimbă de la ţară la ţară. Din acest punct de vedere, e o mare diferenţă între Europa de Est şi cea de Vest. Un element comun este că ambele vor să supravieţuiască, să se salveze.
● Ne vom muta cu toţii pe internet şi vom trăi doar online?
● Péter Esterházy: În anii '90, lumea credea că e-mailul ţine de decizia omului. A reieşit că nu e aşa. Nu poţi să îl eludezi. Din acest punct de vedere, sunt un bătrân conservator. Viaţa mea nu va fi schimbată foarte tare, pentru că nu pot să urmez în mod firesc evenimentele. Dar nu poate fi prevăzut ce consecinţe spirituale are dezvoltarea asta a tehnicii. Sunt convins că pe net nu poţi să faci lectură, poţi doar să te informezi. Te informezi şi când citeşti un text de Thomas Mann. Un e-book se poate citi, da, se poate face lectură. Cred că se vor structura şi aici modalităţi de apărare. Adevărul este că nu prea îmi bat capul. O să fie ce o să fie.
● Ce s-ar întâmpla dacă lumea ar citi şi ar scrie numai SMS-uri?
● Péter Esterházy: Nu pot să îmi imaginez. Eu nici măcar nu am telefon mobil. Nu pot să îmi imaginez o lume fără cărţi, iar story-ul ar fi despre faptul că există o lume fără cărţi şi totuşi ar exista cărţi.
● Cât va mai dura dictatura audienţei, a ratingu-lui? Când se va termina şi, mai ales, cum? Ar putea fi un fel de sfârşitul lumii transmis în direct, cu audienţă generală?
● Péter Esterházy: Asta s-a întâmplat odată, că eu la televizor am văzut Revoluţia română. Ba chiar într-o atmosferă foarte mondenă! Primisem un premiu literar pentru opera mea culinară, iar premiul consta într-o cină de zece feluri la etajul zece al Intercontinentalului din Budapesta. A venit primul aperitiv, apoi a venit al doilea aperitiv... şi m-am dus într-o cameră învecinată, unde auzisem că ospătarii se uită la televizor. M-am dus, l-am văzut pe Mircea Dinescu urlând, m-am întors la aperitivul de peşte, am băut vin, iar m-am dus la ospătari, atunci, încetul cu încetul a murit şi Ceauşescu... A fost foarte interesant. În acelaşi timp m-am simţit ruşinat, dar a fost şi palpitant. Am văzut nu doar nişte oameni care luptau pentru ceva, ci un popor întreg care lupta pentru ceva. Un popor cu care eu sunt solidar. Dar trebuie să mă duc înapoi în sala de mese, pentru că vine muşchiul Wellington.
● A fost ceva între agonie, beef-steak şi extaz!
● Péter Esterházy: Întrebarea conţinea şi când se va termina teroarea audienţei. Cred că nu se va termina. Este un trend foarte periculos. Este atinsă şi literatura. Pentru că nu e vorba despre o situaţie în care este literatura, iar de afară vine puterea financiară şi se lipeşte de ea. E vorba şi despre faptul că literatura, prin valorificarea ei, acceptă, îşi însuşeşte aceste criterii. Sunt foarte puţine cărţile despre care putem spune că sunt bune, dar nu au succes. Invers, se poate spune despre o carte că are succes, dar e proastă. Identificăm calitatea şi succesul.
● Calitatea începe să fie lipită automat de succes. Să aveţi mare grijă cu cărţile de gastronomie, pentru că intră în concurenţă cu Jamie Oliver! Cum ar arăta televiziunea ideală? Ce ar avea în program?
● Péter Esterházy: Ar fi nişte meciuri cu FC Barcelona, foarte puţine emisiuni culturale... S-ar putea face o selecţie de la câteva canale: Mezzo, Discovery, Arte... Ar avea 0,01 audienţă.
● Cum credeţi că vor arăta copiii ai căror părinţi vor fi Google, Yahoo sau Facebook?
● Péter Esterházy: Nu cunosc Facebook, ar fi fost prea mult să intru şi pe Facebook. Însă este o întrebare reală ce se va întâmpla cu copiii care de la 5-6 ani navighează pe internet. Oare asta chiar le schimbă gândirea? Ce aptitudini logice dezvoltă şi ce alte aptitudini li se distrug? Este interesant să ne gândim ce îl impresiona pe copilul de acum cincizeci de ani şi ce îl impresionează acum. Dar când citim o tragedie greacă realizăm că omenirea nu s-a schimbat prea mult şi că un Facebook în plus sau în minus s-ar putea să nu facă nici o diferenţă.
● Există un loc unde singurătatea şi libertatea se întâlnesc?
● Péter Esterházy: Numai aşa ceva este. Ele merg mână în mână, ca Stan şi Bran, Goethe şi Schiller.
● Unde se termină tinereţea şi unde începe bătrâneţea? Există o graniţă care le uneşte sau le separă? Care ar fi aceea?
● Péter Esterházy: La 34 de ani şi jumătate, când omul deja devine rezervă într-o echipă de fotbal. Fotbalul ajută la găsirea exprienţei privind îmbătrânirea. Un fotbalist la 30 de ani e un fotbalist bătrân. Societatea îl vede tânăr, tatăl îl consideră un puştan necopt, dar pe el deja îl dor toate şi îl şi vede pe juniorul care o să îi ia locul şi despre care ştie sigur că e mai bun. Însă cu intrigi inteligente îşi mai poată păstra locul încă un an. Cam atât aş putea spune despre tinereţe.
● Pentru un scriitor, criza mondială este doar financiară sau este şi una morală?
● Péter Esterházy: Nici una. Crizele mondiale ameninţă cu adevărat, pentru că nu le înţelegem. Este ameninţător când nu înţelegem, când ceva ne depăşeşte şi nu ştim ce trebuie făcut. Oamenii competenţi spun lucruri atât de diferite chiar dacă presupunem că nu sunt oameni corupţi. Şi e foarte complicat. Iar faptul că funcţionarea lumii este atât de înspăimântătoare are tot felul de consecinţe. O consecinţă a globalizării este întărirea provincialismului. Dacă omului îi este teamă de lume, el se retrage acolo unde există ceva cunoscut. Provincialismul nu este grobianism. La bazele sale este această spaimă. Iar această spaimă generează agresivitatea şi atracţia pentru teoria conspiraţiei. Se pare că spiritul uman nu suportă foarte multe lucruri pe care nu le înţelege. Dacă nu există explicaţii, găsim false explicaţii, ceea ce e foarte periculos.
● Spuneţi-mi titlul unei cărţi din literatura universală pe care aţi fi vrut să o fi scris dumneavoastră.
● Péter Esterházy: La urma urmei, toate romanele mari cu mare plăcere le-aş fi scris eu. Dar nu am nici o invidie şi nici un complex. Nu sunt complexat. Un roman de Flaubert, da, cu mare plăcere aş fi scris. Voiam să spun tâmpenia că aş scrie cu mare plăcere un roman pe care ştiu sigur că nu aş fi în stare să îl scriu. Cred că toate marile romane aşa sunt. Aşa cărţi proaste cum sunt ale mele nu ar putea însă nimeni să scrie.
● Există vreo carte scrisă de dumneavoastră pe care nu o mai recunoaşteţi?
● Péter Esterházy: Nu.
● Mă întorc puţin la copii. Nu credeţi că ar fi bine ca la şcoală să le fie predate lecţii de gelozie, egoism, vanitate, trufie?
● Péter Esterházy: N-am nici o pasiune pentru pedagogie, cu toate că îşi are rolul ei. Şcoala actuală e o şcoală care, cred eu, se comportă prost. Eu am patru copii. Obiectiv, aş spune că unul e mai fantastic decât celălalt. Când au ajuns la şcoală au auzit doar cum să se apere de tancurile pedagogiei. Îţi vezi copiii inventând propriile strategii de apărare. Unul ghiceşte că, dacă va fi foarte bun la învăţătură, va fi lăsat în pace. Celălalt, sclipitor de inteligent, joacă rolul tâmpitului ca să fie lăsat în pace. Al treilea a inventat că el acum doarme. La 10 ani a închis ochii şi la 18 i-a deschis.
● Ce iubiţi cel mai mult la scriitorul Esterházy? Libertatea de a scrie, personajele, erotismul, limbajul, ludicul, umorul sau cuvintele, scrisul propriu-zis, scriitura?
● Péter Esterházy: Prima variantă de răspuns: nu pot să fac nici o declaraţie, pe scriitorul în discuţie nu l-am citit. Al doilea răspuns este o glumă în care omul e întrebat dacă vrea vin alb sau roşu. O glumă la care spui: "Da, în această ordine".
● Cine e vinul roşu, de unde vine, cum şi cu cine se bea?
● Péter Esterházy: Poate fi foarte bine băut singur. La vinul alb neapărat trebuie un tovarăş de conversaţie. La fel la rosé. Cu cel roşu poţi să te retragi în camera din fund şi să stai de vorbă cu el. Cel mai bun onorariu pe care l-am primit cândva a fost de 18 sticle de Chianti pentru jumătate de pagină.
● Aţi băut vreodată atât de mult vin roşu încât să nu mai ştiţi cine sunteţi şi să recunoaşteţi doar vinul?
● Péter Esterházy: Da. Cel mai rău a fost când am băut bere cu rom. Şi chiar şi atunci am recunoscut vinul roşu.
● Ce e de neîmpărtăşit pentru un scriitor?
● Péter Esterházy: Ceea ce chiar ar vrea să spună. Niciodată cartea nu spune ceea ce autorul ar fi vrut să spună. Noroc că niciodată nu renunţă la speranţa că asta se va întâmpla într-o zi. Din cauza asta, scriitorii slabi sunt eterni.
● O întrebare care putea să fie prima: cu ce ocazie pe la noi, domnule Esterházy? Ce caută ungurul în România? Că un scriitor român a fost întrebat odată ce caută neamţul în Bulgaria.
● Péter Esterházy: Chiar, ce-a căutat neamţul în Bulgaria?! Nu caut nimic şi găsesc una, alta... Este foarte interesant să vezi specificitatea reflexelor. Ieri, la festivitatea la care am participat a fost interpretată o bucată din Enescu şi a fost atât de mare deosebirea între raportarea la Enescu şi raportarea la Béla Bartók! Ascultând Enescu s-a născut o bucurie, o seninătate cum în altă parte nu mi s-a mai întâmplat. Omul, când iese din graniţele natale, e mereu foarte eficient şi folositor. Lăsând la o parte că nu îmi place să ies nu doar din ţară, ci nici măcar din camera mea. Mie îmi place când stau în camera mea, iar fiecare zi e la fel cu cea de dinainte şi cu următoarea.
● Iar seara ieşiţi cu prietenii la un vin.
● Péter Esterházy: Când se face seară vine vinul la mine, nu mă duc eu la el. Duc o viaţă de călugăr al voluptăţii.
● Care este în post doar când alege el. Apropo de muzică şi de Enescu. Un artist mare, Tudor Gheorghe, spune că a găsit inclusiv prin Africa unele cântece similare cu cele româneşti. Oameni la mii de kilometri distanţă care cântă acelaşi lucru. Cum se explică asta?
● Péter Esterházy: Dar asta-i nimic! Unii au descoperit în Africa de Sud triburi care vorbesc ungureşte. Poate că este teoria daco-romană? Dar e mai bine de ştiut că înaintea la tot şi la toate a fost ungurul. Şi japonezii sunt unguri. Poate fi verificat ştiinţific. (râde)
● Care sunt marile asemănări şi marile deosebiri dintre Ungaria şi România înainte de 1989?
● Péter Esterházy: Formele de dictatură pe care le-am exersat au fost diferite. Este interesant să vedem specificul fiecărui popor după tipul şi măsura în care dictatura s-a format după asemănarea sa. Este foarte adevărat că Ungaria acceptă şi se împacă cu consecinţele dictaturii. Dintre dictaturile din Europa de Est, cea maghiară a fost cea mai deschisă. Se presupunea, tocmai pe acest motiv, că, în Ungaria, tranziţia va fi cea mai simplă, dar nu este aşa. Tocmai pentru că această dictatură nu a avut un contur foarte exact, confruntarea cu ea este foarte dificilă. Încă nu am trecut peste perioada de tranziţie.
● Şi România?
● Péter Esterházy: Nu pot să spun, dar văd că reflexele de aici sunt cu totul altele. Au o bază mult mai puţin principială. Noi facem comparaţie cu Vestul şi în funcţie de asta cântărim şi vedem nemulţumirile noastre. Cred că românii privesc mai pragmatic lucrurile. Dar poate că este doar tâmpenia turistului.
● Noi nici acum nu am înţeles cine am fost şi cu atât mai puţin cine suntem.
● Péter Esterházy: Este o treabă est-europeană. Poate că fac excepţie polonezii.
● Vă place literatura română? Există un scriitor român despre care să puteţi spune că vă place?
● Péter Esterházy: Văd pe mine că încerc să fiu politicos. Asta-i una. Uit incredibil de repede nume. Am vrut să spun Caragiale, dar nu îmi venea în minte numele. Revelaţia mea a fost teatrul românesc. Îmi este atât de apropiat şi atât de radical diferit de cel unguresc! În ultimii ani sunt traduşi în maghiară tot mai mulţi scriitori români contemporani. Antologii de nuvele au fost traduse în maghiară...
● Herta Müller?
● Péter Esterházy: Herta Müller e scriitoare română?
● E din România.
● Péter Esterházy: Scriitorul român e cel care scrie în româneşte. Este foarte interesant că un scriitor care pleacă îşi poate aminti ce îl leagă de România. Pe Herta Müller, toate pornirile ei o leagă de România. Eu despre Eugen Ionesco am crezut că e scriitor francez. Cioran este o prezenţă incredibilă şi poate fi citit cu mare drag. Acest gen de glacialitate şi deşteptăciune, speranţa găsită în toată deznădejdea nu au o pereche în Ungaria. Nu ştiu dacă în continuitatea lui ca scriitor nu are un rol faptul că a plecat de aici. Câtă frână pune asupra omului comunitatea în care trăieşte! James Joyce a putut scrie despre irlandezi doar după ce a plecat dintre ei.
● Este un paradox. O sămânţă născută din acest pământ, dar care nu poate încolţi decât pe un pământ străin.
● Péter Esterházy: Aşa este. Dictatura, din acest punct de vedere, limitează foarte mult omul.
● Anul acesta aţi împlinit 60 de ani. Care sunt evenimentele care au marcat lumea în timpul vieţii dumneavoastră?
● Péter Esterházy: Se poate face un inventar, este posibil acest lucru, dar cu mine nu s-au întâmplat multe. Iar cele care s-au întâmplat au fost doar datorită şi prin intermediul cărţilor. Nu obişnuiesc, pe de altă parte, să mă gândesc la cărţile pe care le-am scris deja. Răspunsul sincer este că nu mă interesează.
● Un mare actor român, Ştefan Iordache, spunea că atunci când o să vină la el "doamna cu coasa" nu o să se lase luat pur şi simplu. O să discute cu ea, o să negocieze. Cum vedeţi această întâlnire? O să negociaţi cu ea? "Voi ajunge un moşneag rămas virgin, pentru că nu am nici măcar atât curaj ca să iubesc moartea". Spuneaţi asta chiar dumenavoastră
(Nu îşi recunoaşte citatul şi, foarte neconvins, cere cartea în care acesta apare)
● Péter Esterházy: Am spus că nu mă interesează cărţile mele (râde)! Eu văd că toată lumea vrea să negocieze cu moartea. Cred că s-a spus bine că omul, spre sfârşit, oboseşte şi nu îi mai vine să lupte. Există o anecdotă despre care au fost ultimele cuvinte ale lui Goethe: "Mehr licht" (Mai multă lumină). De fapt, ar fi spus "Mehr nicht!" (Gata, ajunge!). Când omul ajunge la final, tot crede că încă nu a venit clipa. În ultima perioadă mi-am zis că ar fi bine să mă gândesc la viaţa mea de la sfârşit către început. M-am gândit cât ar fi optim de trăit. Cât timp de lucru mai am? Mă întreb. M-am gândit la vârsta de 70 de ani, plus/minus cinci ani, ca să am timp să scriu propoziţiile pe care vreau să le mai scriu. Dar cred că e adevărat că în final începe negocierea. În acelaşi timp, cred că sunt pe o poziţie de negociere proastă. Tata s-a culcat după-amiază să doarmă. A dormit o oră jumate, ca de obicei, s-a trezit şi a leşinat. Şi a murit. Niciodată nu a fost bolnav. E bine aşa.
● V-aţi vedea viaţa de la sfârşit la început? Ca în filmul "Strania poveste a lui Benjamin Button"?
● Péter Esterházy: Nu. Eu trăiesc liniar. Nu mă gândesc la aspectele astea. Mă gândesc nmai la cartea pe care urmează să o scriu.
● Pentru că tot aţi pomenit de lumină, ultima întrebare: de unde vine lumina?
● Péter Esterházy: Lumina? Problema nu se pune de unde vine, ci că vine. Că există lumină şi, dacă există, ea vine. Eu susţin că este lumină şi că ea vine. Dar recunosc aspectul ridicol al acestui lucru.
● Mulţumesc.
● Péter Esterházy: Din partea mea este o onoare.
Translatorul interviului : Anamaria Pop
