"Să faci film e cum ai face copii cu femei gonflabile"

Horaţiu Mălăele caută să se descopere ca regizor de film. "Nunta mută", a cărei premieră oficială are loc astăzi, stă mărturie. Dar mărturie pentru personalitatea sa de excepţie stau rolurile, spectacolele, filmele şi toate apariţiile de până acum. Interviul care începe să fie publicat de astăzi e o altă mărturie a unui personaj adevărat, personajul Horaţiu Mălăele, "jucat" cu aceeaşi dăruire, farmec şi frumuseţe cu care îşi joacă toate personajele. Cu diferenţa că rolul ăsta în care se joacă pe el însuşi e rolul vieţii lui.

Chiar dacă teatrul domină cariera lui Horaţiu Mălăele, artistul şi-o completează acum şi cu regia de film. "Nunta mută", cu care debutează în domeniu, a fost o experienţă dură, dar artistul aşteaptă de la publicul său să se "căsătorească" cu spectacolul filmului, inspirat de o poveste reală, dramatică, din istoria noastră.

■ Marius Tucă: Povesteşte-ne despre premieră.
■ Horaţiu Mălăele: Lasă-i să vină acolo, să fie bătălie! Ţi-am mai povestit odată, când îi mergea bine Teatrului Mic – la conducere era Dinu Săraru – asta-i bună şi pentru tine, că şi tu eşti comandant de unitate – l-am întrebat: "Dom'le, care este cheia acestui succes?". Mi-a răspuns: "Curăţenia relaţiilor şi zgomotul muncii". Adică, să ai nişte relaţii clare şi curate şi când ai făcut ceva, vreo prostie, să nu o amplifici.

■ E un început bun de interviu. Munca este dominantă în viaţa lui Horaţiu Mălăele? Munca sau poezia?
■ Păi, cred că munca, da, poezia muncii…

■ Şi când mai trăieşti?
■ Mi-am făcut o bucurie să trăiesc din muncă. Parcă sună ca dracu, e o sintagmă tâmpită: "Un om care trăieşte din muncă". Dar, chiar aşa e.

■ Şi eu trăiesc tot din muncă, dar mă întreb dacă ăsta e cel mai frumos mod de-a trăi, până la urmă.
■ Nu am muncit inutil şi nu m-am băgat în lucruri care nu mi-au făcut plăcere. Până la urmă, mi-am făcut un drag din a merge la munca pe care o fac, respectiv, la teatru. M-a chinuit tare mult faptul că aş putea rămâne blocat pe culoarul regiei de film sau că nu aş mai putea desena niciodată. În orice caz, asta e ca o învăţătură pentru cei care vor să se apuce de muncă: de câte ori am schimbat dominanta sau am stat mult într-un proiect, evident că m-am plictisit şi munca a devenit o corvoadă. Dar dacă seara am avut posibilitatea să fac altceva, muncind în zona picturii sau a graficii, mi-a făcut mare plăcere.

■ Dar ce e mai important: curăţenia relaţiilor sau zgomotul muncii, că tot veni vorba?
■ Prima e mai morală. A doua mi se pare mai făţarnică, mai ipocrită. S-ar putea ca gonflarea asta a micului pe care îl faci, gonflarea asta artificială să nu ducă la nimic bun, pentru că, până la urmă, lumea se prinde şi s-ar putea să fii lapidat de chestia asta, deşi unora le-a mers foarte bine aşa.

■ Apropo de munca asta: are Horaţiu Mălăele, dimineaţa, după ce s-a trezit, un minut, două sau cinci când se gândeşte ce are de făcut, încotro o ia, unde se duce? Are timp de introspecţia aia, pe care apuci să o faci doar de Crăciun sau de Anul Nou ori duminicile?
■ Da, am timp s-o fac. De foarte mult timp sunt propriul meu comandant… terestru. Pentru că aşa, într-o relaţie metafizică, sunt totuşi ocupat de Dumnezeu. Dar, de foarte multe ori, eu zic că am avut totuşi autoritatea să fac ce-mi place. Aşa că eşecurile şi lucrurile bune pe care le-am făcut mi le datorez sută la sută.

■ Deci, ocupaţia lui Horaţiu Mălăele este teatrul?
■ Este şi teatrul.

■ Care ar fi ordinea? Teatrul, filmul, desenul sau, cel mai pu­ţin vizibil, desenul este important într-o ordine interioară, să spunem?
■ A fost un lucru binecuvântat că am intrat la teatru, deşi eu pornisem cu dorinţa programată să dau la arte plastice. Faptul că am intrat la teatru mi-a creat bună dispoziţie şi timpul să desenez, altfel nu puteam s-o fac niciodată, pentru că eram venetic, ca să spun aşa, în meseria asta de actor. Eu cam ştiu cum este lumea asta şi ştiu că, automat, nu puteai fi primit. Aşa că, repet, a fost binecuvântare să lucrez în teatru şi să am şi timpii aştia, să nu le zic morţi…

■ Dar există. Asta sună extraordinar: să creezi în timpii morţi sau creaţia ta să vină din timpii morţi sau o parte din creaţia ta să vină din timpii morţi!
■ Da, există. Dar ţi-i ocupi cu altă meserie.

■ Dar cum e lumea asta, a teatrului, care nu acceptă venetici?
■ E o lume ciudată. E o lume bizară. Pentru "civili" e o lume şocantă. Dar eu care sunt "inside" pot să spun că e o lume fabuloasă. E o lume specială, o lume…

■ Crâncenă?
■ Nu.

■ Încrâncenată?
■ Nu. E o lume specială, pentru că sunt oameni speciali. Sunt oameni bântuiţi de creaţie, de inteligenţă şi de creativitate. Sunt oameni extraordinar de citiţi. Sunt oameni extraordinar de sensibili. Sunt oameni care se ocupă de personalitatea altora, mai mult decât de personalitatea lor. Este un sacrificiu de om.

■ Spune-ne ceva despre Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele!
■ E o nuntă la care m-aş duce.

■ E un bun răspuns. De ce? Pentru că nu e nici zgomot, nici... Trebuie să spunem că nunta asta a fost în vremea lui Stalin şi că nu trebuia făcut prea mult zgomot.
■ Da, pentru că se decretase doliu internaţional şi atunci au avut interdicţie de a face nunţi.

■ De ce să meargă spectatorii tăi la film?
■ Să meargă, pentru că este, în primul rând, un document şi, la urma urmei, un documentar. Este un film documentar amestecat cu o poveste, pe care am inventat-o şi e o poveste foarte frumoasă, e un scenariu interesant, un document, aşa cum spu­neam, pentru că s-a întâmplat. Nu s-a întâmplat numai undeva, în Moldova, aşa cum auzisem eu de la Octavian Cotescu, s-a în­tâmplat în întreaga ţară şi nu numai. S-a întâmplat în tot lagărul de Est. Chiar la filmare, a venit un actor şi mi-a spus o chestie extraordinar de dramatică. Mi-a părut rău, pentru că, dacă o aflam cu o lună mai înainte, puteam s-o includem în scenariu. Au venit să filmeze copii trişti, învăţând în clasele lor, impresionaţi de această moarte fabuloasă a lui Stalin. Dar ei nu erau atât de impresionaţi, pentru că erau copii şi atunci, învăţătorii au început să-i izbească cu palmele şi copiii nu ştiau de ce o fac. Începuseră să plângă. Extraordinară che­stie... Pe urmă, lucrurile au fost simptomatice, adică au fost ase­mă­nătoare chiar şi după moartea lui Tito, când s-au decretat trei zile de doliu internaţional – "mai puţin internaţional" decât fusese la Stalin – dar tot aşa, unul avea nuntă atunci şi a năvălit Se­cu­ritatea peste nuntaşi şi i-a pus să facă linişte, ameninţându-i.

■ Premiera are loc astăzi, 17 noiembrie, în ziua în care apare interviul.
■ Da, la Teatrul Naţional, la ora 19:00 începem să oficiem această premieră şi, dacă tot am fost acuzaţi de o oarecare teatralitate şi în zona filmului, iată, o s-o facem şi la Naţional, ca să fie tacâmul complet. Eu zic că e foarte bine. O să vină şi o echipă de nemţi, care a făcut odată infrastructura asta a unui act cinematografic şi cred că lucrurile vor evolua spre bine.

■ Dar ştiu că a fost o problemă cu filmul la Cannes, parcă, nu?
■ A fost în stand by până în ziua dinaintea festivalului. La un moment dat, autorităţile de-acolo au decis în favoarea a două filme franţuzeşti şi-l dăduseră de-o parte pe al nostru. Probabil că bine au făcut, pentru că unul dintre aceste filme a şi luat premiu.

■ Ce aşteaptă Horaţiu Mălăele de la cei care vor vedea filmul Nunta mută?
■ Mi-aş dori să se căsătorească cu spectacolul filmului şi cu povestea asta, pentru că e primul meu film. Dar, mai presus de orice, aş dori să şi placă. Nu este un lucru de plăcut, e o poveste dramatică din istoria acestei ţări, dar este îmbrăcată în foarte mult umor. Este, după părerea mea, în sensul abstracţiunii cinematografice, aşa cum am dorit să iasă. E un lucru aparţinător nu numai pământului românesc, ci umanităţii, pentru că, deşi se petrece în zona rurală, nu am căutat să fie un idiom anume sau să impunem o religie anume, nu am căutat să localizăm, într-un fel, povestea undeva, pentru că ea aparţine umanităţii. S-a întâmplat într-un loc acolo unde nu a mai existat raţiune şi această iraţionalitate a născut o situaţie monstruoasă – această nuntă mută. Dincolo de dramatismul cu care povestesc şi de patetismul meu, filmul şi povestea sunt pline de umor.

■ Nu ţi se pare un subiect prea înalt, acum, după ce ai făcut filmul?
■ Nu.

■ Nu ţi-a deschis apetitul pentru a regiza şi alte filme?
■ Nu prea. Eu m-am apucat de regie de teatru, de pildă, mult mai târziu, pentru că nu am simţit nevoia s-o fac. Şi de câte ori am făcut-o, am făcut-o dacă am citit un text în care am văzut lumina unui spectacol. Aşa că şi acum, când sunt în preajma unui alt scenariu şi a unor propuneri de a mai face film, am acceptat până la urmă propunerea unui mare regizor de a prelua un scenariu de film şi de a-l regiza, pentru că găsesc că e foarte bun.

■ Despre ce film este vorba?
■ Să păstrăm curiozitatea...

■ Cum a fost experienţa acestui film?
■ Extraordinar de violentă şi de dură. Extraordinar. Pentru că a fost enorm de multă muncă, pentru că am rămas în proiect mai mult decât mi-am propus vreodată, a trebuit să mă ocup numai de lucrul acesta şi, aşa cum îi spuneam şi unui bun prieten, pe care mi l-am făcut peste timpuri şi sunt bucuros de această relaţie pe care mi-a dat-o Dumnezeu cu unul dintre cei mai mari regizori pe care îi are lumea, şi anume Costa Gavras, şi cu el corespondam, şi mi-a spus o vorbă care mi-a plăcut foarte mult, că a face un film, nu neapărat în România, dar şi în România, este ca şi cum ai face un copil cu o femeie gonflabilă... Şi-aşa este, un chin extraordinar, adică mai raţional şi mai intelectual, Felini spunea că, dacă 60% din himerele sale sunt acoperite de film, e superb, e ideal.

■ Lucrul cu actorii?
■ A fost o situaţie extraordinar de emoţionantă, pentru că, evident, lucrând în preajma oricărui film, singurul lucru care te chinuie în fiecare clipă este lipsa de bani. Lucru pe care l-am simţit cu obstinaţie în fiecare secundă. Iar aceşti actori, pe care i-am pomenit, şi nu sunt puţini, sunt foarte mulţi şi nu sunt foarte mulţi, sunt cei mai importanţi actori ai ţării şi au venit să joace pe gratis. Când au venit, aproape pe gratis, a fost tot o problemă financiară, contractul pe care îl avuseseră până atunci li s-a înjumătăţit şi normal ar fi fost să nu mai vină. Dar ei au venit cu toţii, iar pe mine lucrul ăsta m-a emoţionat dincolo de lacrimi.

■ Te-ai trezit vreodată că nu mai eşti om?
■ Te mai trezeşti.

■ Care e sentimentul când te trezeşti că nu mai eşti tu, că nu mai eşti acela pe care îl ştiai tu cu o zi, o săptămână sau cu un an în urmă şi că eşti altul?
■ N-ai un sentiment ad-hoc. Ai un sentiment analitic după, când îţi dai seama că s-ar putea să-ţi scapi de sub control. Am trăit momente de-astea în pielea unui personaj, cum ar fi Poţekalnikov, din "Sinucigaşul" sau în "Îngerii trişti". La un moment dat, îmi pierdeam controlul. Şi atunci este o barieră, o graniţă foarte subţire între personaj şi personalitatea ta. Dacă o depăşeşti, s-ar putea s-o iei razna şi să-ţi sară ţigla de pe acoperiş, iar atunci te trezeşti prin alte locuri. E bine să fii extrem de lucid.

■ Când – e o întrebare puţin obraznică, dar trebuie pusă – când şi-a dat seama Horaţiu Mălăele că e mai mult decât un actor şi că e un personaj important al Cetăţii? Când şi-a dat seama că este o personalitate şi că a ieşit cumva din, de multe ori, haina rolurilor, a actorului, a artistului, pentru că eu cred că Horaţiu Mălăele, astăzi, în România, este în primul rând o personalitate şi apoi putem vorbi despre actorul, regizorul de film sau de teatru, despre caricaturistul sau desenatorul Horaţiu Mălăele. Ţi-a fost greu să recunoşti asta?
■ E o întrebare ciudată, pentru că mi s-a mai pus. E un extemporal. Am să spun totuşi cu sinceritate, că mi-am dat seama că ceva se întâmplă cu mine în momentul în care m-am pregătit pentru un rol mai puţin şi totuşi am avut un mare succes. Şi-atunci m-am mirat. Şi mirarea mea mi-a dat un răspuns, că s-ar putea ca destinul meu să fie altul decât cel pe care mi-l doresc eu şi că s-ar putea să fiu urmărit. Şi-atunci m-am apucat serios de treabă.

■ Sentimentul acela a fost de infatuare sau de surprindere a propriei persoane?
■ De surprindere. Am fost surprins că muncind mai puţin în ra­port cu lucrul pe care voiam să-l fac, totuşi, am avut succes. Şi-atunci m-am gândit că totul s-ar putea să ţină de o altă chi­mie, pe care nu o înţelegeam atunci şi pe care mi-o explic acum.

■ Cât de mare e orgoliul lui Horaţiu Mălăele în tot ceea ce construieşte în fiecare zi şi în viaţa lui? Cât de mândru este Horaţiu Mălăele? Cât loc ocupă orgoliul, mândria şi dacă asta îl ajută sau poate să-l tragă înapoi pe Horaţiu Mălăele?
■ Nu ştiu dacă sunt un tip orgolios. N-aş vrea să întinăm noţiunile astea, să trecem din mândrie în infatuare.

■ Dar nici să rămânem la faza de modestie.
■ Nu, nu… Mi-a plăcut vorba unuia mai mare şi mai deştept decât noi: "Nu eşti atât de mare, încât să fii atât de modest". E o vorbă bună, o vorbă înţeleaptă. E exact cum spuneam în carte: am orgoliul modestiei mele. Nu sunt mândru, dar, evident, sunt bucuros şi lucrul ăsta vreau să se ştie.
Sunt un om care acţionează public, e greu de presupus că aş putea trăi în afara unei asistenţe, evident, contemporane.
Şi de-asta militez pentru actorii care calcă-n timpul lor, pentru că sunt foarte mulţi extravaganţi, care desenează sau joacă undeva, spun ei, la li­mitele futurismului. Înţeleg, dar unde sunt limitele alea şi de ce noi nu înţelegem nimic din ce vor ei? S-ar putea să nu fie chiar ceea ce îşi doresc ei, s-ar putea să fie o extravaganţă sau o abstracţiune la care se raportează numai ei.

■ Din punctul acesta de vedere, este Horaţiu Mălăele un actor al timpului său?
■ Eu cred că da. De vreme ce, iată, dau acest interviu, înseamnă că sunt băgat în seamă tocmai din acest punct de vedere.

■ Cum face atunci diferenţa Horaţiu Mălăele între succesul său, care a existat şi există, şi succesele facile, le-am putea spune, pe care le vedem în fiecare zi în jurul nostru?
■ Adică, la un moment dat, ratingul Magdei Ciumac, îmi pare rău că trebuie s-o spun, a fost mai mare decât al tău. Ca să vorbim şi de rating...
E foarte bine, e un lucru bun. Esenţele de astăzi se ţin în flacoane mici. Aşa că eu sunt mândru că cineva se realizează în spaţiul ăsta pseudocultural. Am încercat să mă feresc…
Evident că fiecare are un traseu moral, gândeşte într-un fel şi visele personale ţin de gradul de cultură, fiecare face ceea ce crede că e de făcut…

■ Petrache Lupu a avut cel mai frumos vis, având în vedere gradul lui de cultură.
■ N-a avut un vis, a avut o revelaţie. Fericiţi cei săraci cu duhul!…

■ Apropo de punctul de rating, eu am scris de curând, cu ghilimelele de rigoare un editorial cu titlu: Punctul de rating, ca o "curvă". Nu cumva trăim sub impresia asta, în care ratingul a ajuns să ne domine vieţile?
■ Păi ce să domine, că noi evităm un alt cuvânt. Noi evităm cuvântul sau noţiunea de bani. Evident că ratingul este adiacent.

■ Dar ratingul nu se face neapărat doar prin prostituţie.
■ Dacă am putea să evităm chestia asta, ar fi mult mai bine pentru toţi. Există, evident, o relaţie clară între cerere şi ofertă, dar asta-i oferta!