Copiii îi calcă pe urme, şi ăsta e un semn al norocului pentru Horaţiu Mălăele, care e mândru de meseria lui de actor oltean, cum îi place să o descrie. Iar când citeşte bucuria în ochii spectatorilor e fericit, pentru că atunci ştie că i-a ieşit bine rolul şi că a adus lumină în sufletele celor munciţi de gânduri sumbre.
■ Marius Tucă:Şi care a fost cel bun şi cel rău dintre voi doi?
■ Horaţiu Mălăele: "Vino şi bate copilul!", venea dinspre soţie, înspre mine.
■ Şi la mine se strigă să vin să fac ordine, dar eu sunt ultimul care face ordine.
■ Glumim. Apropo de asta, pot să spun, că odată, la şcoală, cel mare, când era mic, Bogdan îl cheamă, era la o oră de nu mai ştiu ce, limba română sau fizică, şi profesoara i-a pus să scrie. Ea dicta şi copiii scriau. Bogdan era în perioada în care învăţa proverbe, învăţa cu mine. El nu scria, se uita pe pereţi, după gâze... Profesoara l-a întrebat de ce nu scrie, iar el i-a spus: "Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia!"... Atunci, profesoara, într-o criză de vanitate, a ieşit din clasă, s-a dus la cancelarie, a făcut scandal, a dat un telefon acasă, a vorbit cu nevastă-mea, iar nevastă-mea mi-a dat telefon mie şi mi-a spus: "Vino să batem copilul!"... I-am zis: "Bine, dar eu nu pot să cert copilul pentru un lucru atât de inteligent"... oricât de obraznic ar fi fost.
■ Deci, ai reuşit să fii şi părinte, nu? Eşti mulţumit de felul în care ai fost părinte?
■ Nu ştiu dacă sunt mulţumit... Eu cred că majoritatea părinţilor se consideră a fi mari eşecuri în raport direct cu propriii lor copii, pentru că vor să-i înveţe, în special, lucrurile pe care le ştiu ei. Ar trebui să-i înveţe pe copii lucrurile pe care ar trebui să le ştie copilul. Tu-l obişnuieşti să facă ce faci tu, cum să mănânce, să nu pună coatele pe masă, să nu fie obraznic, să se ducă la culcare la ora 9 seara, că se trezeşte la 6 dimineaţa ca să meargă la şcoală... Şi-atunci, cum îl ajuţi tu să înveţe lucrurile pe care le ştii tu? Poate că lumea adevărată e adevărata lui lume sau oamenii mileniului opt nu vor arăta ca noi şi, din perspectiva lor, noi vom fi puţin caraghioşi... Dar noi facem ce-am învăţat.
■ Ce meserii şi-au ales copiii?
■ Cel mare tocmai a terminat regia de film, iar cel mic tocmai a început regia de film.
■ E "nenorocire în familia asta"...
■ Nu e nenorocire. E "norocire!".
■ La un moment dat, o să fii ultimul om din casa aia.
■ Probabil, da, cu timpul... Cum vii dinspre stradă.
■ Care sunt nostalgiile legate de Târgu-Jiu? Cele legate de familie, în primul rând, despre care povesteai, şi altele?
■ Tot cele legate de şcolile mele de-acolo, de primele mele iubiri, de liceul meu, de extemporalele mele din tinereţe în raport cu desenul şi chiar cu teatrul.
■ Cum arătau iubirile tale?
■ Arătau superb.
■ Înalte, păr lung?
■ Înalte nu prea erau, vorbim de copilărie.
■ Cum era imaginea lor? Le mai ai în minte în vreun fel şi cum? Diafane, blonde, ochi albaştri, verzi? Sau, mă rog, ca fantomele, ca păsări, ca îngeri?
■ Ale mele n-arătau ca fantomele. Ale tale poate că arătau ca fantomele. Eu le-am mai şi împopoţonat, le-am adaugat... Ştii, e o vorbă. Marquez are vorbe aproape dureros de frumoase despre femeie. Spunea despre o fată, foarte tânără... Zicea că era atât de tânără, inocentă şi transparentă, încât când eram cu toţii cu ea, când împlinea 15 ani, era cu o zi înainte şi se mirau: Cum adică, asta e o măsură pentru frumuseţe şi viaţă?
■ Uneori, mă gândesc şi eu la iubirile mele din copilărie, din şcoala generală şi sunt cumva îmbrăcate în ceaţă. Mi-aş dori foarte mult să mă întorc în timp şi să le descopăr cu ochii de acum. Probabil că ar fi cea mai mare greşeală şi aş strica totul.
■ Da. Mi-aduc aminte că pe una dintre ele am văzut-o acum, "post factum" aş putea spune. Era destul de grasă...
■ Mi-a mai zis cineva că s-a întâlnit cu o fostă colegă, după care toată clasa era înnebunită, toţi băieţii o visau zi şi noapte, pentru ei, cel mai important lucru era să ajungă cumva la ea. Acel cineva s-a întâlnit cu ea într-un tren, prin anii comunismului, într-un tren personal, unde era semiîntuneric, frig şi-a avut impresia că s-a întâlnit cu o fantomă, cu cea mai urâtă femeie din lume. Şi aceea fusese femeia pe care o iubiseră toţi.
■ Da, el o compara cu imaginea care-i rămăsese în minte de-atunci. Mi s-a întâmplat şi mie ceva asemănător. M-am întâlnit şi eu cu o fostă colegă de liceu. Să-i dau un nume, să-i zicem Mariana Popescu. La petrecerea de 30 de ani de la absolvire am întrebat-o pe una de-acolo: "Da' Mariana Popescu unde e?". Şi ea mi-a zis: "Eu sunt Mariana Popescu!".
■ Crâncen! Dar uneori nu trăim cu proiecţiile astea şi ne amăgim că lucrurile aşa sunt cu adevărat?
■ Cred că nu. Nu suntem chiar atât de lucizi şi de... motorizaţi, să spunem, dar cred că lucrurile astea ţi-au creat o sensibilitate şi te-au reformat, într-un fel, în ceea ce eşti. Ceea ce eşti tu, Tucă, ceea ce eşti tu, Mălăele.
■ Spune-mi, te rog, ai o definiţie, o caracterizare pentru a fi oltean? Eu m-am trezit de multe ori judecat din perspectiva asta şi uneori mi-a plăcut, iar alteori aş putea spune că m-a enervat. Ştii că se spune "olteanu' naibii"!?
■ Eu cred că este o prostie. Există un spirit dominator în zona asta. E imposibil pentru un om care vine din Banat, să spunem, să nu-l detecteze din prima, să nu-şi dea seama că există o iuţeală şi o asprime şi o agitaţie specială în zona asta a Olteniei şi Gorjului, în special. Banatul e mult mai liniştit, mai calm, e altfel. Dar să creezi un resentiment faţă de Oltenia sau să îi impuţi unuia, cum ar fi "dă-mă dracu’ de oltean!", este cam ce mi se întâmplă mie acum, în film. Există două coperţi în stilistica filmului, prima, care aparţine realităţii şi se joacă într-un anume fel şi există această măduvă a demonstraţiei, care este mijlocul filmului, care e jucată puţin mai gros...
■ Tuşe mai puternice.
■ Exact. E o chestie programată. Unii au văzut-o şi-au spus că e cam teatrală, pentru că veneam din teatru. Dacă aş fi venit din siderurgie, ar fi spus că e puţin metalică, rece. Dacă aş fi lucrat pe o vidanjă, probabil că era...
■ I-am dat cuiva să vadă filmul şi, culmea, mi-a zis că se vede că e făcut de un regizor de teatru. Dar cu olteanul cum rămâne? Ştii că eşti cam atipic din punctul meu de vedere, care vin din zona aia. Eşti atipic ca oltean, ca exprimare. Dar când omul te cunoaşte mai bine, eşti atât de oltean... ca atitudine, ca iuţime a gândului. Şi ca exprimare, uneori, dar aşa, ca apariţie, eşti mai degrabă bănăţean, că tot vorbeai despre ei. Ce-a spus olteanul din tine când a ajuns prima dată la Bucureşti?
■ Nu mai ştiu ce-am spus, pentru că eu am ajuns când eram copil, prima dată, în Bucureşti. Şi asta, pentru că trebuia să port ochelari şi mama a zis că la Bucureşti sunt cei mai buni, adevăraţii ochelari.
■ Ce-a mai rămas din olteanul Horaţiu Mălăele, după 30 de ani sau mai mulţi de stat în Bucureşti?
■ Am venit în '71, deci sunt aproape 40 de ani. Nu ştiu ce-a mai rămas... A rămas o nostalgie mare pentru zona Olteniei ... cam atât.
■ Ai devenit bucureştean?
■ Da. Adică sunt un iubitor al acestui oraş.
■ Îţi place oraşul?
■ Îmi place, da. Atât de infect cum este uneori...
■ Culmea, şi mie îmi place foarte mult. I-am descoperit părţile frumoase, însă când vine cineva din afară, din alte părţi ale ţării, îl urăşte. Se plânge de aglomeraţie şi căldură.
■ Dacă mai cunoşti şi puţină istorie, pe unde s-a preumblat Eminescu în oraşul acesta, de pildă... Mergeam odată pe o stradă, pe unde a fost hotelul Concordia, unde s-a semnat actul Unirii. Un loc legat de ţara asta, de istorie, e imposibil să nu-ţi stârnească o bucurie, o emoţie.
■ În afară de istorie, eu spun că există locuri pur şi simplu frumoase.
■ Nu există toamnă şi primăvară mai frumoase ca la Bucureşti.
■ Primăvara şi toamna sunt superbe. În primăvara asta am descoperit un cartier cu magnolii şi cu pisici la ferestre. N-am văzut un cartier mai frumos ca acela.
■ Eu stau într-o parte a Bucureştiului...
■ Nu-mi da adresa exactă, că n-am chef să-ţi spargă cineva casa după interviul ăsta!
■ Nu, nu, tocmai de-asta spun că nu stau în partea Bucureştiului unde trăiesc "grofii" aceia, cum se mai numesc?
■ Pipera?
■ Da, Pipera. Nu locuiesc în Pipera.
■ Îmi spunea un prieten care locuieşte acolo că schimbi programele la televizorul vecinului cu telecomanda ta, din casă...
■ Locuiesc în zona străzilor pe unde a copilărit Mircea Eliade, pe-acolo, pe Mântuleasa, Strada Parfumului. Acolo a murit şi Eminescu, într-o casă a lui Şuţu.
■ Parfumului? Nu sunt şi romi în zonă?
■ Ba da, sunt. E o zonă mai colorată, dar...
■ Deci, olteanul din tine s-a transformat într-un iubitor al oraşului în care locuieşte?
■ Sunt şi un iubitor al oraşului Bucureşti, dar şi un iubitor al oraşului Târgu-Jiu, atât cât a mai rămas din Târgu-Jiul copilăriei mele, pentru că l-au spart odată comuniştii şi l-au aranjat nişte buni gospodari, care conduc acum oraşul.
■ E un oraş special. Eu am făcut cândva transmisii de-acolo, chiar aproape de parcul unde se află operele lui Brâncuşi şi pot să spun că e un oraş special, într-adevăr.
■ Este special şi va fi şi mai special, în momentul când şi locuitorii lui, şi Ministerul Culturii şi nu mai ştiu cine îşi vor da seama că, totuşi, că e un bulgăre de aur acolo. Vorbim de Brâncuşi şi de opera lui de-acolo.
■ Ar trebui să fie, de fapt, şi un loc de pelerinaj.
■ Am fost la Auvers-sur-Oise, unde a murit Van Gogh şi orice loc de-acolo este amprentat de Van Gogh. Toţi vând nimicuri, fetişiuri, fotografii cu Van Gogh. Toţi trăiesc numai din chestia asta, toţi. Nu merge nici unul dintre ei la baza tubulară cum merg cei din Târgu-Jiu, să muncească pe rupte, ca să aducă bani acasă. Acolo, toţi au pus bariere, l-au declarat oraş istoric şi cu asta, basta!
■ Noi suntem departe de a face aşa ceva... Îţi dai seama că şi Hobiţa ar trebui să fie un loc de pelerinaj. Din păcate, aici stăm atât de rău!
■ Până la urmă tot acolo se va ajunge. Nenorocirea este că se va ajunge, poate, în urma trecerii noastre.
■ Spune-mi, a fi oltean ţine mai degrabă de inimă, suflet sau minte?
■ Cred că mai mult de minte. Deşi meseria mea, de actor oltean, ţine şi de minte şi de suflet.
■ Ce citeşti pe feţele oamenilor cu care te întâlneşti, atunci când nu joci, pe stradă, la restaurant, la tenis? Apropo de tenis, fac o paranteză. Eu am descoperit olteanul din tine mai ales la tenis, când e vorba de competiţie şi vrei să baţi cu orice preţ. Victoria, şi într-un joc în care mai degrabă te relaxezi, faci mişcare, pentru tine poate să însemne totul.
■ Da şi nu. Sunt ambiţionat să joc şi să câştig. Dar nu tot timpul. Uneori, ar trebui să fiu nebun să încerc să câştig în faţa unora care cu asta se ocupă.
■ Ce citeşti pe feţele oamenilor cu care te întâlneşti?
■ Şi asta a fost o binecuvântare, pentru că, de multe ori, văd nişte oameni posomorâţi şi chinuiţi, care chinuie, la rândul lor, alţi oameni posomorâţi şi chinuiţi şi o fac cu răutate, până când apar eu şi atunci sunt zguduiţi puţin de memorie, pentru că mă ţin minte din recreaţiile mele pe la televizor sau mă ştiu din mica mea glorificare şi, dintr-o dată, devin alţii şi e o iradiere pozitivă. Mă simt bine de multe ori că reuşesc să creez această bucurie într-un om chinuit de-ale lui.
■ Îţi spun ceva ochii spectatorilor în timpul unui spectacol? Le vezi ochii, îi simţi? Sau doar îi simţi fără să-i vezi?
■ Nu prea. Îi simţi ca un spectator. Un spectator pe care îl măsori imediat, datorită unor replici bune. Şi-atunci, ştii cam cum joci. Şi jocul tău se transformă în funcţie de cât de inteligent e spectatorul.
■ Acum înţeleg de ce ai jucat atât de prost când am fost eu în sală: te-ai uitat în ochii mei!
■ Am jucat foarte bine, să ştii. Retrage ce-ai spus!
■ Deci, vezi asta, simţi publicul?
■ Da, reperezi la un singur spectator şi, în mod normal, joci în funcţie de lumea asta.
■ Spune-mi, când ai fost ultima dată la o nuntă?
■ Nu ştiu, merg de vreo două ori pe an.
■ Îţi plac nunţile de astăzi?
■ Nu!
■ Nici mie. De ce nu-ţi plac?
■ Nu-mi plac pentru că este o ceremonie artificială, e o îmbuibare inutilă, sunt nişte cutume...
■ Prima dată te uiţi şi pe meniu, să vezi câte feluri de mâncare se dau?
■ E o prostie, e ca la Revelion. Te bucuri, zici să facem cu toţii un Revelion frumos, după care, mănânci enorm de mult, dimineaţa ţi-e rău şi... ai început un an extrem de nefast.
■ Nici revelioanele nu-ţi plac?
■ Ba da, îmi plac când se trece dintr-un an într-altul, dar ideea asta de a sta la masă, de a petrece ţintuit într-un scaun, 4-5 ore şi a socializa şi a face conversaţie, asta nu-mi place.
■ Cum ar fi Revelionul ideal pentru Horaţiu Mălăele?
■ Am făcut vreo câteva. Nu ideale, dar frumoase. La Paris, la Barcelona şi la Bucureşti, când am stat pe stradă, am participat şi m-am bucucrat de bucuria oamenilor şi lucrurile au căpătat sens.
■ Care-i diferenţa dintre nunţile de altădată şi cele de azi?
■ S-ar putea ca nenorocirea să constea în faptul că nu e nici o diferenţă. Au rămas cam la fel. Aceeaşi muzică, aceeaşi chicoteală...
■ Au venit manelele acum, sunt la modă.
■ N-am participat la nunţi cu manele.
■ Eu am participat. O singură dată, dar am plecat după două minute.
■ Asta ar fi interesant.
■ Ar fi interesant. Să te uiţi la oameni, să-i vezi cum dansează. Acum sunt tocmiţi cântăreţii cum erau tocmiţi înainte lăutarii. Şi sunt tocmiţi, în primul rând, la nunţile "populare" în funcţie de câte manele şi, mai ales, de ce repertoriu au.
■ E o nenorocire. Şi, pe urmă, toate obiceiurile astea, cu bani... deja nunta nu mai e o bucurie, e o afacere.
■ Dacă ai pune faţă-n faţă cele două Românii, cea din '89 şi cea după 20 de ani, ce-ai vedea? Ce le desparte şi ce le apropie, ce găseşti într-una şi ce nu găseşti în cealaltă? Care ar fi lucrurile comune?
■ Un lucru comun ar fi oamenii. Sunt aceiaşi. Sunt puţin mai liberi, dar... Mi-a plăcut o vorbă a lui Sartre. Zicea: "Orice s-ar întâmpla, nu există decât două soluţii: ori o libertate controlată, cum e acuma, ori o dictatură liber consimţită" . Ce să zic, oamenii au rămas aceiaşi. S-a mai schimbat culoarea, adică, în formă, lucrurile s-au schimbat, în fond... şi-n fond.
■ Cum îl vede Horaţiu Mălăele de-acum pe Horaţiu Mălăele de-acum 20 de ani?... Ca să-ţi fie mai uşor.
■ Nu mi-e mai uşor. Până în '89, când eram chinuiţi de frig, de foame şi de mai puţină libertate, noi, atunci, actorii ne-am insularizat puţin şi am trecut în repertoriul internaţional, care era mai puţin cenzurat, ca să zic aşa. Jucam mai un Moliere, mai un Shakespeare, jucam mai mult teatru clasic.
■ Câţi ani are mama ta?
■ A împlinit 76 de ani.
■ Mulţi înainte! Ai adus-o la Bucureşti?
■ Nu, e la Târgu-Jiu.
■ Cum arată părinţii în mintea ta? Mama ta trăieşte şi-mi dau seama că ţi-ai iubit foarte mult părinţii.
■ Da, i-am iubit şi-i iubesc enorm. Părinţii sunt părinţi! Mama e mama şi tata e tata! Vezi, când a murit tata, n-am simţit-o ca pe-o mare durere, am simţit-o ca pe un gol, extraordinar de ciudat, ca pe o frustrare, ca pe un lucru pe care nu pot să mi-l explic. Mai ales că sunt un tip credincios... nu pot să spun multe lucruri despre asta.
■ Apropo de carte, când apare?
■ A apărut într-o ediţie limitată, în vreo 10.000 de exemplare şi au fost vândute numai prin teatre, prin Teatrul Bulandra şi prin Teatrul de Comedie. Ne-am hotărât să o scoatem pe piaţă. La Târgul Gaudeamus vom avea o ediţie de întâmpinare, de 2.000 de exemplare, apoi o s-o scoatem în toată ţara.
■ Mi s-a părut interesant, pentru că va fi o carte rescrisă permanent.
■ Pe măsură ce voi avea noi idei şi lucruri care să stârnească curiozitatea, o vom împlini cu acele lucruri, vom scoate altele şi o vom retipări.
■ Mai am câteva lucruri să-ţi spun şi te rog să-mi dai câte o definiţie la fiecare: Bunătate? Te caracterizează bunătatea? Îţi face bine bunătatea?
■ Da. Bunătatea mea?
■ În ambele sensuri. A ta şi cea pe care o primeşti.
■ Cred că da, îmi şi propun să fiu bun şi generos. Adică, numai faptul că am grijă să pun întotdeauna bani deoparte, ca să-i dau oamenilor mai necăjiţi decât mine.
■ Te emoţionează bunătatea? Mai emoţionează bunătatea în ziua de azi?
■ Cred că da, pe toată lumea. Unii sunt şocaţi. Chiar şi oamenii răi sunt şocaţi de gestul ăsta.
■ Automat sunt şocaţi, pentru că au uitat ce înseamnă gestul ăsta.
■ Aşa e.
■ Te văd cu un telefon dintr-ăsta, Iphone. A început să te cucerească tehnica la zi?
■ Sunt confiscat de tehnologia modernă, şi a telefoanelor, şi a calculatorului. Dar în special de cea a acestui telefon, pentru că mi se pare, de multe ori, un lucru extraterestru. Un fizician mi-a spus că ştiinţa nu ajunsese într-un asemenea stadiu ca să treci în mod logic la invenţia fibrei optice. Această descoperire a fost revelată de undeva. A fost o revelaţie din zona unei maşinării extraterestre. Cam acolo voia el să împingă lucrurile.
■ În mod normal, ar fi venit mult prea târziu descoperirea asta?
■ Da. Dacă ar fi venit mult mai târziu, poate că era logic, dar atunci când s-a inventat, a zis că era imposibil. Mă gândesc că şi telefonul ăsta, cu multe dintre aplicaţiile pe care le are, pare total...
■ Iartă-mă, mie mi s-a părut o mare tâmpenie toată lansarea noului Iphone, adică, într-un fel, mă simţeam străin în faţa unei astfel de tehnologii. Şi-acum îmi place cum suna telefonul meu de-acasă, din Caracal.
■ Mie-mi făcea plăcere şi când nu-mi suna nici un telefon, dar, asta este!...
■ Nu ştiu de ce, dar am sentimentul ăsta că, întotdeauna, telefonul care suna acasă, la Caracal, suna de bine. Prieteni, iubite, părinţi... toate telefoanele erau de bine. Cum stai cu blogurile, cu ideea de blog?
■ Nu am ştiinţa blogului sau nu am vrut, de fapt. Am ştiut despre ce e vorba.
■ Mă gândesc că artistul Horaţiu Mălăele ar fi predispus la un blog mai degrabă, decât la un Iphone.
■ Nu m-a preocupat. Am un site pe Internet, de care sunt mândru, pentru că are o grafică bună şi îmi este suficient. Interactivitatea asta de pe blog mi se pare o mocirlă neaparţinătoare.
■ Care ar fi definiţia emoţiei?
■ Ar fi uşor dacă s-ar şti exact care ar fi definiţia, pentru că, poate, din perspectiva unui actor ai avea şi capacitatea, şi uşurinţa să provoci acea emoţie. Nu prea ştiu, adică eu am participat la un moment dat la drama unui actor, nu vreau să-l numesc acum, deşi aş putea s-o fac, pentru că a fost un lucru cu totul şi cu totul deosebit. La Piatra Neamţ, un actor deschidea festivalul, în anturajul unor dictatori ai timpului şi emoţia actorului respectiv era foarte mare. Deschidea festivalul cu un sonet de Shakespeare şi a început să spună sonetul şi, după primele versuri, a făcut o pauză lungă, în care a încercat să-şi aducă aminte versurile. A încercat cu toată forţa lui să şi le aducă aminte. Era subţirel, marmorean, îşi mai dăduse şi cu fond de ten... După un minut a zis: "Am uitat..." Toată sala a încercat un moment de substituţie şi a început să plângă. A fost toată sala, nu doar doi oameni mai sensibili. Spun că sala a încercat un moment de substituţie, încercând să explic acea emoţie, dar nu prea-mi dau seama. Aşa că, eu care, să spun aşa, sunt un jongler în zona emoţiilor – nu-i dau nici o definiţie. Evident, e o stare în exces. E un tumult.
■ Ai uitat vreodată?
■ Foarte rar. Mă mai emoţionez.
■ Există un mecanism al memorării?
■ Nu. Nu cred că cineva ar putea să-l descifreze, dar există o ciudăţenie a memorării. La un moment dat, când eram într-o stagiune, am jucat 14 spectacole principale. Fiecare spectacol înseamnă cam 40-50 de foi de memorat. La 14 spectacole, de fiecare dată, intri pe culoarul acelui personaj şi pe textul acelui spectacol. Mai este o ciudăţenie. Tu dai "delete", că tot vorbeam despre computere, iar la un moment dat, spectacolul nu se mai joacă şi tu, atunci, a doua sau a treia zi, nu mai ţii minte textul. E formidabil, cum se protejează creierul! E o ciudăţenie.
■ Şi pentru că ai vorbit foarte frumos despre România, care ar fi pentru Horaţiu Mălăele definiţia României?
■ Am într-un monolog aceste câteva fraze: Eu m-am născut în România. De ce? Explicaţia e simplă, am vrut să fiu cât mai aproape de mama.
■ Pe site, am descoperit un decalog, Decalogul lui Horaţiu Mălăele. Am să mă opresc la unele dintre "porunci", pe care te rog să le detaliezi. Prima este "să-ţi distrugi duşmanul cu dragoste". Câţi aţi distrus până acum?
■ Decalogul ăsta a fost luat în braţe de foarte mulţi oameni, care l-au citit şi l-au iubit, iar alţii poate că, din contră, l-au detestat. Chiar într-un context mai ciudat, cineva îmi reproşa punctele acestui decalog, câteva dintre principiile lui. N-am distrus pe nimeni, a fost mai degrabă o joacă, o provocare a unui tip, care mi-a spus "Am scris decalogurile astea, dacă vrei să faci şi tu unul..." Şi l-am făcut pe acesta. Că tot vorbeam despre bunătate, cu Marius, m-am chinuit în viaţa asta de când m-am născut, ca om, m-am chinuit să nu fac rău nimănui şi aveţi garanţia cuvântului meu de onoare că am şi reuşit. Nu. N-am distrus cu bunătate. Adică, n-am încercat să distrug fiind bun, aşa cum scrie în Decalog. Dar am fost mult mai bun.
■ Ar mai fi una, "să nu renunţi la ajutorul imbecililor... Ai nevoie şi de unanimitate". Unanimitate de care?
■ Nu ştiu. Îmi creaţi sentimentul că dacă am enunţat postulatele astea sau cum să le numim, m-am şi dedicat lor. Nu, nu e aşa. E un comentariu puţin din afară. Li se potriveşte mai mult oamenilor din politică. Mai ales că acum suntem în preajma alegerilor... am putea să-l punem pe seama lor. Din punctul meu de vedere, n-am avut nevoie de unanimitate. Unde, în teatru? Nu am chemat imbecili la teatru. Publicul meu este mult mai deştept decât al altora.
■ Spuneai mai devreme – şi, oricum, se ştie – că actorii nu sunt bine plătiţi.
■ Nu că nu sunt bine plătiţi, sunt plătiţi mizerabil.
■ Totuşi, eşti unul dintre puţinii mari actori care au reuşit să fie şi un foarte bun manager al brand-ului Horaţiu.
■ Cred că da. Nu ştiu dacă sunt un bun manager, dar, în orice caz, sunt foarte atent. Aşa am crezut eu de cuviinţă, că trebuie să mă ocup de mine şi aşa am şi făcut. Acum, evident că s-ar putea să fi fost, să fi existat un Mălăele, poate chiar în preajma mea sau chiar în mine. Dacă aş fi fost mai atent, m-aş fi ocupat şi mai bine de mine. Mi-am fost suficient, atât cât am putut eu să fac, să mă ocup de lucrul ăsta. Şi s-ar putea ca, în mod fatalist, să spun, sau nu, ca atât să fi fost rostul meu. Evident, poate lucrurile arătau altfel, dacă altcineva o făcea mai bine sau eu însumi o făceam mai bine. Dar, poate că mai mult n-am putut sau poate că, o mai spun o dată, acesta să fi fost rostul meu.
