Ana-Maria Păunescu i-a acordat lui Marius Tucă primul interviu din viaţa sa. Nu a putut să doarmă şi să mănânce atunci când a aflat că va trebui să facă asta. Primul său interviu. I-a fost teamă, probabil, să nu spună ceva nepotrivit despre “toată lumea” ei. Dar în timpul discuţiei, amintirile au câştigat bătălia cu temerile. Totul a curs lin, ca o poveste. O poveste frumoasă despre ea şi tatăl ei Adrian Păunescu.
■ Marius Tucă: Spune-mi Ana-Maria, de când ne cunoaştem noi doi?
■ Ana-Maria Păunescu: Nu mai ţin minte ziua. Ţin minte că mă uitam la emisiuni şi colecţionam Jurnalul Naţional, când era în formă mică, A4, dar când ne-am cunoscut nu mai ţin minte.
■ Câţi ani aveai când am venit la voi prima dată-n casă? Eram invitat de ziua ta, de Crăciun.
■ Vreo şapte-opt. Ştiu că ai venit de Crăciun.
■ Şi ce-ai zis? Ce e cu ăsta, că venea lume multă?
■ Ştiam despre cine este vorba. Ştiam de la tata. Din toate discuţiile voastre de la telefon.
■ Spune-mi, te rog, cum se vedea lumea din casa lui Adrian Păunescu? De lângă Adrian Păunescu?
■ Uneori mică, uneori mare. Nici nu-mi dau seama. Oricum nu m-am gândit niciodată la asta. Cred că mi se părea mult mai simplu de trăit de lângă el.
■ Mai întâi în anii copilăriei.
■ Da. Copilăria mea a durat cât a fost şi el lângă mine, de fapt.
■ Tu ai copilărit până aproape la 19 ani.
■ Da. Până aproape la 20.
■ Cum era lumea? Cum te raportai tu la lume din casa lui Adrian Păunescu?
■ Evident, el şi ceilalţi. El a fost lumea mea! Chiar şi acum cred că el e lumea mea! Nu reuşesc să-l scot nici măcar din realitatea de astăzi! Realităţile de-atunci nu mi se păreau complicate. Cred că am avut o copilărie aproape normală.
■ Nu poţi să-l scoţi sau nu vrei să-l scoţi? Pentru că, aici, semeni foarte tare cu tatăl tău şi asta ştim noi foarte bine. Adică şi Adrian Păunescu a avut partea asta, să-i spun, depresivă a lucrurilor şi a vieţii.
■ Viaţa e mai frumoasă când eşti deprimat, cred (râde!)
■ Uneori am impresia că tu îţi impui să intri în starea asta melancolică.
■ Melancolică… poate. Nu m-am obişnuit încă să fiu fericită.
■ Nu te-ai obişnuit să fii fericită? Păi, ce-nseamnă fericirea pentru tine?
■ Deocamdată nu înseamnă nimic. De-asta nici nu m-am obişnuit cu ea. Pentru mine, într-adevăr, tristeţea e mult mai potrivită. Aşa mi se pare, deocamdată!
■ Deci, în calendarul fiecărei zile tristeţea este la locul ei.
■ Da, ora de tristeţe!
■ Nu ora de tristeţe. Aş putea spune că, la tine, ziua începe cu o tristeţe şi se termină cu o tristeţe.
■ Nu întotdeauna tot atât de dramatic. Nu!
■ Ne întoarcem la tatăl tău. Tu îmi spui că nu ştii ce e aia fericire. E o sentinţă dramatică pentru un “adolescent” care are 21 de ani.
■ Este, dar vrei să te mint? Nu pot!
■ Minte-mă frumos, spune o vorbă de demult! Şi fericirea?! Dă-mi o definiţie a fericirii, să vedem ce ar putea să fie fericirea!
■ Eu cred că asociez cel mai mult fericirea cu liniştea, pentru că de mult nu m-am mai simţit liniştită! E vorba de liniştea mea interioară!
■ Poţi să-mi spui că înainte ca tatăl tău să nu mai fie printre noi exista această linişte.
■ Da! Şi exista foarte multă siguranţă. Adică aveam de cine să m-agăţ, aveam.
■ Adică sunt două elemente: siguranţa şi liniştea!
■ Da, şi poate că amândouă compun fericirea! Probabil că da!
■ Înainte aveai şi siguranţă, şi linişte…
■ Mai mult decât siguranţă decât linişte.
■ Dar de ce nu era linişte?
■ Cum să fie linişte lângă el? Nu-mi aduc aminte să fi fost prea multă linişte deşi noi, de multe ori, stăteam fără să vorbim. Stăteam în aceeaşi cameră şi tăceam. Dar cred că redefiniserăm împreună tăcerea. Nu era o simplă tăcere. Nici măcar atunci nu era linişte.
■ Asta e frumos, e deja un început de poem, aţi redefinit împreună tăcerea, stând amândoi în aceeaşi cameră şi tăcând amândoi. Şi nu vorbeaţi de teamă să nu stricaţi poezia asta, a tăcerii dintre voi sau să nu vă deranjaţi unul pe celălalt?
■ Nu. De deranjat, nu s-a pus problema. Nu ne-am deranjat cred, sper, niciodată unul pe celălalt. Nu vorbeam pentru că ne era bine aşa. El, pe fotoliu, eu, pe canapea şi trecea timpul, aşa, pe lângă noi.
■ Cum decurgea o zi a voastră, împreună?
■ O zi întreagă nu prea-mi amintesc foarte clar pentru că el pleca mult. Vorbesc acum de anii de plină activitate. El călătorea foarte mult. De multe ori, mergeam şi eu cu el. Mai lipseam de la şcoală, se întâmpla. Dar, o zi lângă el era îngrozitor de agitată, de cele mai multe ori şi alte zile erau cum ţi-am spus, în tăcere.
■ Îţi plăcea să intri în agitaţia asta?
■ Foarte mult. Cât a fost Cenaclul “Totuşi iubirea”, (eu am fost foarte mult). Am debutat, fiindcă eu am şi cântat, am avut o tentativă…
■ Nu e nimeni perfect.
■ Aşa-i. Am debutat pe la 4 ani, cântam o singură strofă, mai mult recitam.
■ Şi-ţi plăcea agitaţia. Lumea asta, cu multe personaje, cu tot felul de oameni, cu nopţi pierdute.
■ Îmi plăcea. Nopţile pierdute sunt sigur moştenirea de la el pentru că şi acum pierd nopţi foarte multe! Îmi plăcea şi sunt sigură că la partea asta semăn cu el şi nu cu mama!
■ Atunci pierdeai nopţile pentru că erau spectacole, stăteaţi până dimineaţa.
■ Erau mesele de după spectacole, care erau cele mai frumoase, întotdeauna. Îmi plăceau cel mai mult. Nu pentru că mâncam, ci pentru că se cânta cel mai mult acolo şi se cântau piese de interior. Cântam toţi, acolo nu mai conta cine cântă bine, cine cântă prost. Cântam şi eu, mai cu curaj.
■ Înţeleg de ce pierdeai nopţile atunci, dar acum de ce le pierzi?
■ Acum, uneori, din obişnuinţă, doar din obişnuinţă. Pierd vreo două nopţi pentru Revista “Flacăra”, mai şi scriu, mai şi învăţ.
■ Ne întoarcem, apropo de starea ta melancolică. Ne întorcem la ea. La un moment dat i-ai acuzat inclusiv pe cei din jur că ei nu mai suferă după moartea tatălui tău, că tu eşti singura care suferi.
■ Nu recunosc aşa ceva. Nu i-am acuzat. Poate că i-am judecat în felul meu că nu suferă atât de apăsat, nu ştiu cum să spun. Probabil că, la un moment dat m-am simţit singură în suferinţa asta.
■ Ştiu suferinţa ta, o înţeleg şi am respectat-o de fiecare dată. Dar tu ţi-ai propus să suferi la nesfârşit, nu?
■ Nu. Nu mi-am propus asta, nu! Dar nici nu pot să-mi propun să mă mint că-i totul bine. Eu, încă, nu mi-am găsit un loc pe lume. Chiar nu mi-am găsit!
■ Ce-nseamnă să-ţi găseşti un loc pe lume? E deja dramatic!
■ Adică să mă simt normal, să treacă o zi fără să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat.
■ Adică fără să te gândeşti la tatăl tău…
■ La tata şi la tot ce i s-a întâmplat. Că nu mă deranjează să mă gândesc la el.
■ La faptul că nu mai e.
■ Da.
■ Nu poţi să te gândeşti şi altfel decât aşa? Noi am mai stat de vorbă despre asta. Adică să te gândeşti la toate lucrurile bune care sunt legate de el, pe care le-aţi trăit împreună.
■ Nu. Nu pot încă. Nu pot să fac încă distincţia. Mai devreme sau mai târziu, tot acolo ajung. Tot la noiembrie 2010.
■ Deci suferinţa e legată de anul şi momentul dispariţiei.
■ Da. Pentru că, până atunci, eu nu am fost conştientă de gravitatea problemei.
■ Gravitatea bolii?
■ Da.
■ Tu încă nu te-ai obişnuit cu ideea, de fapt.
■ Nu, în nici un caz. Poate şi pentru faptul că el era plecat mult, când eram eu mică. Mă lua cu el uneori, alteori nu putea să mă ia sau nu puteam eu să merg. De asta, absenţa lui fizică, cel puţin, e uşor de păcălit în mintea mea. Dar în cele mai multe moment nu-mi iese.
■ Şi durerea, când se declanşează?
■ Nu ştiu. De fiecare dată când mi-e bine şi de fiecare dată când mi-e rău, pentru că am nevoie să-i spun, am nevoie să-l întreb, am nevoie să mă-ntrebe. Cred că am nevoie mai mult să mă-ntrebe decât am nevoie să-l întreb.
■ Ce te-ntreba de obicei?
■ Tot. Şi mă cunoştea extrem de bine. De multe ori, nici nu trebuia să-i spun dacă voiam să merg undeva.
■ Te întreba tot în legătură cu tine, nu întrebări la care să aştepte răspuns sau să-ţi ceară sfaturi sau lucruri de felul ăsta.
■ Ba da! Ne mai şi sfătuiam. Ne sfătuiam când scria ceva, de exemplu când trebuia să aleagă un titlu de carte. Făcea, aşa, un fel de consiliu de familie şi ne-ntreba ce titlu e mai potrivit. Noi am discutat în mai multe situaţii, despre o groază de lucruri.
■ Te-a întrebat şi la “Liber să sufăr” care să fie titlul cărţii?
■ Cred că da. Dar nu numai că m-a-ntrebat, dar eu am fost lector sau nu ştiu cum sunt trecută. Atunci am debutat eu în lumea asta a cărţilor. M-am implicat foarte mult.
■ Şi ştiai de ce suferă atunci?
■ Bineînţeles.
■ Şi cum era pentru un copil să vadă că tatăl său suferă într-o poveste de dragoste? Nu dezvăluim aici lucruri intime, această poveste a fost făcută şi publică, plus că stau mărturie cărţile.
■ Da. N-a fost uşor. La început sigur că n-a fost uşor. N-am vrut să fiu de acord cu el. Dar când suferinţa a început să se potolească şi să se transforme în literatură, l-am înţeles.
■ Atunci deja erai empatică cu el, înţelegeai ce se întâmplă…
■ Da. Înţelegeam şi nu-l mai judecam fiindcă aşa, involuntar, cred că l-am judecat.
■ L-ai judecat? Şi i-ai spus vreodată în faţă?
■ Da. Am avut nişte discuţii foarte lungi pe tema asta, tot noaptea, bineînţeles.
■ Şi?
■ Şi nu se apăra în faţa mea. Eu cred că aveam dreptate, oricum. Şi el cred că ştia că aveam dreptate.
■ Şi nu se apăra. Era cu garda jos şi tu îl acuzai.
■ Nu-l acuzam. Îi spuneam ce cred. Şi nu mă feream atunci. Mă refer la cazul ăsta. Nu m-am ferit să-i spun. Eu cred că am fost cea mai curajoasă din familie atunci, chiar dacă eram mică. Cred că aveam 12 ani. Îi spuneam ce cred. Nu spunea nimic şi până la urmă mă opream eu pentru că văzându-l că nu se apără mă simţeam eu vinovată.
■ Apropo de Cenaclul “Totuşi iubirea”. intra în contact cu foarte mulţi oameni, sute, chiar mii la un moment dat. Cum vedeai tu toate aceste întâlniri, că erai lângă el, mai ales că Adrian Păunescu era în centrul atenţiei? Tatăl tău era în mijlocul oamenilor.
■ Îmi plăcea foarte mult să văd că lumea îl iubeşte. Şi îmi plăcea şi să văd că în conflictele care mai apăreau – pentru că nu toată lumea l-a iubit – ieşea învingător, cel puţin aşa mi se părea întotdeauna. Reuşea întotdeauna prin vorbe. Dacă îl ataca cineva, uneori, printr-un simplu cuvânt, îl făcea pe omul ăla să nu mai spună nimic şi să plece. Îmi plăcea. Eram însă şi geloasă pe toţi oamenii ăia cu care trebuia să-l împart pentru că totdeauna a trebuit să-l împart cu foarte mulţi oameni şi cred că de asta mi-am dat seama cel mai bine atunci, în noiembrie, cu cât de mulţi oameni l-am împărţit.
■ Şi că părticica ta a fost mult mai mică din cât ai fi crezut.
■ Eu cred în continuare că a fost cea mai mare. Dar, raportat la mulţimea asta de oameni, într-adevăr! Şi eram geloasă un pic. Depinde şi de persoanele care se apropiau de el. Eu aveam instinctul de apărare şi voiam să fie întotdeauna pus în situaţii bune. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de perioada Cenaclului “Totuşi iubirea”. Îmi pare rău că n-am prins Cenaclul “Flacăra”, îmi pare foarte rău şi i-am reproşat că nu m-a făcut mai devreme şi lui şi mamei, dar asta a fost!
■ Spune-mi, te rog, care erau prietenii lui Adrian Păunescu?
■ Tu! Persoanele de faţă se exclud? Avea prieteni foarte mulţi prin ţară. Nu sunt neapărat persoane publice. Se simţea bine în compania lor. De exemplu, la Năsăud avea două familii de prieteni, familia Vaida şi familia Nistor, la care a stat într-o perioadă foarte grea a vieţii lui dinainte de ’90; îl avea pe ioan Botezan, la Sibiu, Familia Haşigan, din Săliştea Sibiului. În Bucureşti, pe naşii mei, familia Gheorghişan ( ei au fost întotdeauna aproape de noi), pe Mihai Anghel, de la Craiova ( a fost un prieten foarte bun, mai ales în ultima perioadă, care a fost şi cea mai grea), pe Gigi Bălaşa, tot din Bucureşti, pe Dinu Săraru.
■ Eu nu te-ntreb întâmplător, pentru că aşa, părea că e înconjurat de sute de oameni. Deci prieteni erau puţini şi aleşi.
■ Am vorbit cu el despre prietenii lui şi despre cât de puţini sunt şi am făcut un clasament- “Top trei”- care sunt prietenii cei mai buni şi care sunt necondiţionat. Eu am făcut clasamentul şi a fost de acord.
■ Şi el ce zicea când vorbeai despre prieteni, spunându-i că nu sunt atât de mulţi precum par?
■ Cred că nu s-a iluzionat niciodată că are prieteni mulţi. A suferit din cauza asta. De multe ori, noaptea, avea ceva de spus şi n-avea cui să-i spună. Dacă noi nu eram prin preajmă, eu, Andrei, mama, se complica un pic situaţia. Aşa sunt sigură că a suferit şi s-a simţit şi abandonat.
■ Cred că are un vers undeva, care spune că a întâlnit la momentul oportun oamenii care aveau cea mai mare nevoie de el. Eu ştiu că era un prieten adevărat şi când aveai nevoie de el, te puteai baza pe el la orice oră din zi şi din noapte, necondiţionat, nemijlocit, neîncetat. Mi-aduc aminte de versul ăsta pentru că undeva, l-am moştenit, aş putea spune, în legătură cu chestiunea asta. Şi eu am mulţi oameni care m-au cunoscut exact în momentul în care aveau mai mare nevoie de mine.
■ Şi în versul ăsta se vede că s-a simţit nedreptăţit. Dar cred că e un privilegiu să trăieşti aşa ceva.
■ Aşa e! Spune-mi te rog, ai fost martor, aşa cum am fost şi eu, la scrierea atâtor şi atâtor poeme. Cum se întâmpla? Cum distila emoţia? Cum venea muza? Cum intra în transă? Ce se întâmpla atunci?
■ Pur şi simplu. N-a avut niciodată o reţetă. Îi venea să scrie în maşină, ne dicta. Cine era în spate trebuia să aibă alături, întotdeauna, foi şi un pix; de multe ori scria şi singur.
■ Mie mi s-a părut extraordinară reacţia atunci când scria singur. L-am văzut în mai multe ocazii când, pur şi simplu, smulgea hârtia şi începea să scrie.
■ Şi pe şerveţele.
■ Şi pe orice. În momentul ăla nu mai era acolo, într-o bună măsură. Scria şi avea emoţia asta extraordinară de a citi la sfârşit ceea ce a scris. Nu?
■ Da. Îi plăcea foarte mult să citească cea mai recentă poezie pe care a scris-o şi, cum spuneai şi tu foarte frumos, întotdeauna da impresia că ultima poezie e cea mai bună.
■ Mi-aduc aminte, şi cred că erai acolo cu el, de multe ori când scria ceva mă suna să-mi citească.
■ De foarte multe ori! Şi nu numai poezie!
■ Nu. Eram primul ! Când simţea că îi iese ceva extraordinar, mă suna şi îmi transmitea şi mie emoţia aia! Simţeam până la fibră că poemul ăla, versurile alea, cuvintele alea, abia fuseseră scrise.
■ Ţi-a citit de multe ori şi pamfletele.
■ Şi pamfletele dar şi foarte multe poeme de dragoste. Spune-mi, care erau momentele cele mai grele alături de Adrian Păunescu?
■ Mi-e greu, mi-e foarte greu să spun.
■ Existau momente de felul ăsta?
■ Existau. El se enerva foarte uşor şi după aia îi părea rău. Eu cred că am fost un pic protejată.
■ Cred că erai ultima pe listă când venea vorba de enervările lui spontane, gen foc de paie.
■ Îl mai enervam şi eu, mai rar, dar îl enervam. Alea erau nişte momente grele pentru că eu chiar credeam că am dreptate şi-mi era greu să cedez.
■ Nici tu nu cedai!
■ Nici eu. Mai ales în ultimii ani, nu cedam! Şi ştiu că, la un moment dat, acum câţiva ani, am stat o zi supăraţi. Şi când era supărat pe mine îmi spunea: “Bună ziua!” “Bună seara!”, aşa mi se adresa. Ne răsfăţam, ce să mai!
■ Deci cel mai mult, supăraţi, o zi aţi stat?
■ Da. Nu ştiu dacă o zi şi o noapte sau doar o zi.
■ Dar îţi aduci aminte de supărările mele şi ale tatălui tău? Şi când încercam să ne împăcăm prin tine, prin Andrei sau prin maică-ta?
■ Da. Îmi aduc aminte foarte clar când v-am împăcat eu, nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Nici el nu mai ştia ce s-a întâmplat după vreo două zile. Era foarte supărat. Voi vă scriaţi foarte multe mesaje. Se vedea că n-are cui să scrie mesaje. Stătea cu telefonul în mână şi tot se uita. N-a scris, n-a sunat. Şi ne-a spus imediat că v-aţi certat, că nu te mai sună. Eu am crezut că o să vă împăcaţi seara, a doua zi. Când am văzut că nu vă-mpăcaţi... Vezi, mă-ntrebai când ne-am cunoscut. Nu ştiu când ne-am cunoscut dar atunci te-am căutat, cred, prima oară! Te-am căutat să te rog să-l suni tu pentru că el nu vrea să cedeze şi suferă. Şi tu nu l-ai sunat în ziua aia.
■ Noi am avut o poveste de prietenie foarte puternică şi foarte complicată, în acelaşi timp. (Râde)
■ Nu l-ai sunat în ziua aia. Eu tot aşteptam să-mi spună că l-ai sunat, că v-aţi împăcat. Aşteptam, aşteptam, mergeam pe la el… El stătea în acelaşi loc, în sufrageria casei. intram pe la el şi îl întrebam: “Ce faci?” Asta era o întrebare care îl enerva foarte tare. Zicea: “Nu vezi ce fac? Nu fac nimic!” Aşteptam să-mi spună că v-aţi împăcat şi nu-mi spunea. Mi-aduc aminte că ţi-am dat un e-mail, parcă, atunci!
■ Da. Mi-ai dat un e-mail.
■ Un e-mail foarte sentimental în care te rugam să-l cauţi. După aia a fost duminică şi n-am îndrăznit să te sun duminica. După aia ţi-am mai dat un mesaj, să mai încerc o dată. Şi l-ai sunat. După ce l-ai sunat, m-a chemat. Mi-a zis: “Ai vorbit cu Marius?” Şi am zis nu – l-am minţit! Ce puteam face? i s-a părut foarte ciudat că l-ai sunat şi ai vorbit de parcă nu s-a întâmplat nimic şi cum de l-ai sunat tocmai atunci… Şi ne-a luat la rând, pe toţi din casă. Prima dată pe mama: “Ai vorbit cu Marius?” Mama nu ştia nimic. Mama sincer i-a spus: “Nu, n-am vorbit nimic”. În seara aia am ieşit spre nord – c-aşa zicea- la plimbare.
■ Povesteşte cum era plimbarea asta spre nord.
■ Era plimbarea lui preferată. Pur şi simplu ieşeam spre nord. Ne urcam în maşină şi mergeam până la Otopeni, până la Tâncăbeşti, uneori până la Ciolpani şi întorceam. Mai cumpăra fructe, legume de pe marginea drumului. Îi plăcea foarte mult. Era felul lui de a se relaxa. Uneori scria, mergea doar ca să-şi scrie rubricile, să scrie poezie. Mergea spre nord. Eu am lipsit de multe ori din plimbările astea spre nord, motivat, de cele mai multe dăţi, dar nu pot să nu mă simt vinovată. Şi am plecat atunci la plimbare. Te-a sunat, să mai vorbiţi o dată şi încă o dată şi, după ce a închis, îmi zice: “Totuşi… n-ai vorbit tu cu Marius?” Eu credeam că am încheiat discuţia. “Nu, n-am vorbit!” “Nu te cred.” sau avea o vorbă: “Te cred, că şi eu mint!” Şi am lăsat-o aşa.
■ Eu cred, atunci când e vorba de caractere, în regionalism! Şi apropo de supărările lui, era foc de paie de multe ori! Asta e o chestie tipic oltenească! Şi asta cu orgoliul de a nu suna el. Să nu facă el primul pas! Adică se poate scufunda pământul dar el tot nu sună! Avea lucrurile astea şi eu, intenţionat, de foarte multe ori, nici eu nu sunam, cu toate că eu treceam mai uşor peste lucrurile astea, nu eram chiar atât de radical în ceea ce priveşte orgoliul ăsta de a nu suna! Şi el, nu! N-ar fi sunat pentru nimic în lume. Exemplul ăsta pe care l-ai dat tu, e cel mai bun!
■ N-ar fi sunat chiar dacă suferea foarte tare şi-ţi simţea lipsa îngrozitor!
■ Dacă-mi aduc aminte, ne certam pe lucruri mărunte, de cele mai multe ori! Am avut şi discuţii grave până aproape la înjurătură.
■ Nu le cunosc!
■ Nu le ştii pentru că erau la telefon, de multe ori, sau au fost şi faţă în faţă, mai rar, dar la telefon au fost până într-acolo încât “ne despărţeam pentru totdeauna”. Ţi-am zis că era o prietenie din asta cu năbădăi, vorba ta! Discutam despre momentele grele.
■ Nu pot spune neapărat moment grele. Mie îmi părea rău când se consuma pentru prostii. Uneori îşi strica dispoziţia de la un fleac.
■ În afară de drumurile astea spre nord, ce alte obiceiuri din astea interesante mai avea?
■ Mergea uneori şi spre sud dar atunci mergea doar pentru fructe şi legume. Dar spre nord mergea şi iarna, tot timpul!
■ Şi trecea pe la Casa Scânteii, invariabil, când se întorcea să ia ziarele!
■ Asta cu ziarele. Ce poveste! Câţiva ani, dimineaţa aveam şcoală şi, înainte să am eu carnet de conducere, mă duceam cu cine se putea să-i iau ziarele dacă nu mergea el, noaptea. Pe la 12:30 noaptea, cineva îi făcea o colecţie de ziare şi câţiva ani a fost asta cu mersul după ziare. Mă duceam cu el. Primea ziarele, aprindea luminile în maşină şi citea pe loc. Îmi arunca şi mie în spate când termina de citit!
■ Era informat! Asta cu ziarele a durat ani de zile. Se ducea să ia ziarele şi le citea acolo şi până dimineaţa asta făcea.
■ O boală grea. Când n-a mai putut să ia ziarele de acolo ajunsesem să spun că abia aştept să-mi iau carnet să pot să-i iau ziarele noaptea că era problemă uneori, n-avea cine să meargă! Oricum, dimineaţa le cumpăram dacă nu le luam noaptea!
■ Cum te iubea Adrian Păunescu? Care era modul lui de a te iubi?
■ Îmi spunea, de multe ori. Noi ne spuneam foarte des.
■ Îţi spunea că te iubeşte.
■ Da, foarte des. Aproape la fiecare discuţie telefonică!
■ Şi în afară de declaraţii?
■ Am avut întotdeauna impresia că pe mine mă apără de toate mai mult decât pe oricine?
■ Şi nu suferea Andrei, maică-ta – Carmen? Sau era ca o stare de fapta asta, că tu eşti răsfăţata?
■ Cred că se obişnuiseră. Mama nu cred că suferea fiindcă şi ea, la rândul ei, mă iubea poate la fel de mult! Andrei, sper că n-a suferit prea mult!
■ O să vedem! Dar, spune-mi, când vă mai certaţi, cum vă-mpăcaţi?
■ Ne mai împăca şi mama. Cum v-am împăcat eu pe voi doi ne mai împăca pe noi mama. Când intram, să plec la şcoală sau veneam de la şcoală, îmi spunea: “Bună ziua!”
■ Atât!
■ Atât! Şi ăsta era celălalt tip de tăcere. Nu vorbeam atunci de supărare. Tot din orgoliu. Îmi spunea “Bună ziua!”. Eu îi spuneam “Bună ziua!” Mă aşezam acolo, stăteam vreo zece minute. Când vedeam că nu zice nimic, plecam! Şi mai intram seara, înainte să mă duc la culcare, el îmi spunea “Bună seara!”, eu îi spuneam “Bună seara!” şi gata! Şi când începea cearta să se stingă, ne dădeam mâna, aşa, protocolar! Doar atunci! Noi, mâna ne-o dădeam tot timpul, dar atunci ne-o dădeam protocolar. A, şi mai era ceva! Când suna şi dacă-l enervam cu ceva, la telefon, îmi spunea “Numai bine!” la sfârşit. Atât! Fără “te iubesc!” … “Numai bine!! şi atunci ştiam că s-a enervat.
■ Oare cum era asta “Bună ziua!” “Bună ziua!”, “Bună seara!” Bună seara!” Şi nu scotea nici un cuvânt?
■ Nu! Nu se întâmpla des. Cred că o dată a ţinut o zi şi poate o noapte!
■ Dar dacă ţinea o jumătate de zi era suficient. (Râde)
■ Eram încăpăţânaţi.
■ Ai vorbit la un moment dat de mesaje. Ştiu că ai toate telefoanele domnului Păunescu. În ultima vreme, în ultimii ani, se perfecţionase, însă, a fost o vreme când tu îi dădeai mesaje. Te punea pe tine să-i scrii, nu?
■ Avea şi în ultimii ani moment în care mă punea pe mine să scriu.
■ Scria şi poeme în ultima vreme în SMS, ştiu că mi-a trimis mie….
■ Nu ştiu ce-ţi trimitea ţie.
■ Poemele pe care le scria.
■ Nu ştiu, poate că le transcria pentru tine. Sau, dacă avea un răspuns, dădea pe loc răspunsul. Dacă era un mic poem, cu atât mai bine.
■ Ştii, dacă ne amintim amândoi de mesaje, la un moment dat mi-a trimis un mesaj cu “La mulţi ani!” sau “Sărbători fericite!”…
■ Eu l-am scris pe-ăla! El mi l-a dictat.
■ Şi l-a semnat “Adr. P.”
■ Era de Crăciun. El mi-a zis: “Hai să dau şi eu nişte mesaje de sărbători. Şi scrie un mesaj simplu, că nu-i plăceau mesajele pline de zorzoane. “Crăciun fericit!” şi mi-a spus să-l semnez Adr. P. Şi mi-a zis: “Trimite-i şi lui Marius!” “A răspuns!”, i-am zis eu încântată. Şi ce-ai răspuns: “Cine-i Adr.?” A fost atât de revoltat! El ţi-a urat “Crăciun fericit!” şi tu doar atât ai înţeles din mesajul ăla?
■ Când era în străinătate, întrebarea asta era obsedantă, practic. Suna şi spunea: “Ce-i pe-acolo?” Şi-i spuneam: “Domnu’ Păunescu, ce credeţi c-ar putea să fie? Nimic!” Şi zicea: “Nu, nu. Cu tine nu se poate discuta!”
■ Când te suna din străinătate şi tu-i răspundeai aşa, era foarte dezamăgit, suna imediat pe altcineva pentru că spunea că tu nu ştii ce se întâmplă în ţară. Mi-a zis odată: “Cred că el ştie doar ce se întâmplă la el acasă! Nu-l mai sun, că nu-mi spune nimic!” Într-o perioadă îl suna pe Florin Condurăţeanu, care-i dădea un raport detaliat.
■ Da, aşa e, îi plăcea să-i povestească!. Şi, fiindcă discutăm despre mesaje, în ultima perioadă, şi o să vorbim de asta mai încolo, a trimis nişte mesaje foarte ciudate. Eu atunci am avut primul semn de alarmă apropo de starea lui şi de sănătatea lui! Nu m-am îngrijorat atât de tare nici când a scris “Scrisoare către urmaşii mei”.
■ În iulie!
■ Mi-am zis atunci: Se alintă poetul din el, scriitorul se revoltă, dar, de fapt, începuse perioada aia despre care o să vorbim.
■ Eu nu-mi dădeam seama.
■ Nici eu nu mi-am dat seama iar după ce n-a mai fost am înţeles tot ce s-a-ntâmplat pas cu pas.
■ Îi plăcea să scrie mesaje şi cred că mesajele le-a descoperit în relaţia cu tine.
■ Da. Eu îi răspundeam, de multe ori, în doi peri, mai foloseam ironie.
■ Se întorcea!
■ Se întorcea, cu vârf şi îndesat, de multe ori. Dar ştiu că ţi le citea. Le comentaţi de multe ori.
■ Da. Dacă-i răspundeai şi nu era mulţumit, ne chema: “Uite ce mi-a răspuns Marius la mesaj!” sau dacă îi răspundeai şi îi plăcea, cu atât mai mult! Ne chema să ne citească!
■ Spune-mi, te rog, vorbeam mai devreme de prieteni. Aţi avut dezamăgiri după plecarea tatălui tău? Oameni care s-au făcut că nu vă mai cunosc sau prieteni care au dispărut?
■ Foarte mulţi! Dar eu nu am fost dezamăgită, tocmai că am vorbit cu el despre asta. Eu am zis că vor rămâne trei oameni, orice ar fi, lângă noi. Au rămas poate mai mulţi, nu doar trei.
■ Dar au fost şi dezamăgiri.
■ Au fost şi dezamăgiri. Dar, într-un fel, eram pregătită pentru dezamăgirile astea. Sigur că am suferit. Şi acum mi se întâmplă să mă întâlnesc cu oameni care poate chiar nu mă mai ţin minte, poate nu vor să-şi aducă aminte de mine.
■ Sau nu te mai recunosc pentru că ai slăbit foarte mult!
■ Sau nu mă mai recunosc.
■ Tu ştii bine, dar te alinţi, că maturitatea ta e a unui om care are mult mai mulţi ani, faţă de cei 22 de ani pe care nici nu i-ai împlinit. Îi împlineşti în decembrie.
■ Am trăit mai mult decât 22 de ani.
■ Iar viaţa lângă Adrian Păunescu a fost una intensă.
■ Da. N-am avut timp să ne plictisim. Eu nu m-am plicitisit niciodată.
■ Deci au fost dezamăgiri. Dar prietenii adevăraţi, pe care îi ştiai.
■ Au rămas. Şi mai ales oamenii simpli, care nu sunt persoane publice. Şi mai sunt şi oameni care au fost prieteni, nu atât cu el, cât cu mine şi cu mama. A fost dezamăgirea mai mare în privinţa celor care au dispărut şi care erau mai mult prieteni cu noi, decât cu el. Nu aveau relaţie directă cu el. Şi au dispărut unii când au văzut că nu mai au de cine să se agaţe din familia noastră, nu mai e nimeni puternic. Dar alţii, nu. Avem, de exemplu, la Craiova, prieteni extraordinari!
■ Spune-mi, ce-nseamnă pentru tine poezia lui Adrian Păunescu?
■ Cred că e lumea tradusă de vocea lui şi văzută prin ochii lui. Şi de multe ori aşa văd şi eu lumea.
■ Îi cunoşti poezia.
■ Îi cunosc. Nu pe toată.
■ Nu pe toată?
■ Nu.
■ De ce?
■ A scris atât de mult.
■ Ce e cu copiii ăştia care nu citesc ce-au scris taţii lor?
■ A scris prea mult. N-am avut timp până acum să citesc tot. Spuneai că sunt mai matură dar...
■ În primul rând este Cartea cărţilor de poezie unde sunt toate poemele lui.
■ Da , până în 2003.
■ Pe cele din 2003 - încoace, le ştii foarte bine că ai şi lucrat la publicarea volumelor. Deci ne-apucăm să citim opera.
■ Cred că în vreo 10 ani am să reuşesc s-o citesc pe toată. Ştiu foarte multe din poeziile care au fost puse pe muzică, mai mult sau mai puţin celebre. O să le citesc aşa, în timp.
■ Ai dat un răspuns foarte frumos apropo de lumea văzută de Adrian Păunescu. Se regăseşte în poezia lui. Şi tu ai spus că vezi tot la fel lumea.
■ De cele mai multe ori, da!
■ Cum o vezi? S-a dedublat Ana-Maria Păunescu în tatăl ei? Totuşi, experienţele sunt incomparabile.
■ Poate pentru că ştiu, când vorbim despre evenimente trecute sau despre lucruri din lumea de ieri, şi când spun ieri mă refer la mulţi ani, eu cunosc trecutul tot de la el. Citind poeziile, mi se confirmă poveştile lui.
■ Dar poemele lui din primii ani le-ai citit?
■ Da. Nu ştiu dacă pe toate, dar le-am citit.
■ Cel puţin acum când am făcut antologia de versuri, ai citit!
■ Am citit. Acum am citit mai mult ca oricând. Atâta poezie de Adrian Păunescu n-am citit niciodată ca în anul în care am făcut selecţia pentru acele volume
■ Tu scrii poezii, nu?
■ Scriu. Din când în când, dar nu arăt.
■ Seamănă cu poezia lui Adrian Păunescu?
■ Mi s-a-ntâmplat să confunde cineva două versuri. Erau doar două versuri.
■ Şi nu ai un complex când vine vorba de poezie?
■ Poate că am şi nu-mi dau seama, pentru că nu le public, nu le arăt. Foarte puţini oameni au citit ceva scris de mine. Poate că, fără să-mi dau seama, mi-e frică să fiu comparată cu el. Eu vreau să cred că nu am un complex. El mi-a citit versurile. Eu mai scriam şi când eram mică poezii şi lui îi plăceau foarte mult. Normal că-i plăceau, că eram copilul lui!
■ Era normal, da! Şi la tine cum vine poezia? E aceeaşi manifestare?
■ Uneori am impresia că da. Acum vreo două zile veneam de la facultate şi pe stradă mi-a venit mie o idee.
■ Şi n-ai avut cui să dictezi.
■ Eu n-am dictat niciodată. Mai glumesc uneori cu mama şi îi spun să noteze ceva. Evident că nu notează. Şi mi-a venit o idee pe stradă, am scos carneţelul şi am scris în mers. A ieşit o poezie.
■ Pe cele mai multe dintre poeme le dicta fie lui Carmen, fie lui Andrei, nu?
■ Da. În ultima perioadă, când am învăţat şi eu să scriu repede, mie!
■ Ce poezii ai scris zilele trecute?
■ Am scris mai multe. În ultimele zile am fost foarte inspirată.
■ Despre...
■ Despre tot şi despre nimic.
■ Nu o temă anume. Nu de dragoste sau…
■ Poate fi şi interpretată aşa.
■ Eşti îndrăgostită?
■ Întotdeauna am fost.
■ Semeni cu tatăl tău.
■ Tu ai spus.
■ Ai un prieten sau…
■ Nu. La unele lucruri sunt matură, la altele...
■ Cum a fost chestiunea asta, că ai aflat că mai ai o soră? O presupusă soră?
■ N-a fost o noutate pentru mine. Am fost surprinsă de întorsătura pe care a luat-o povestea şi de felul în care e tratată la televizor, de felul în care e comentată. Mi s-a părut absurd că şi acum două-trei zile se discuta despre subiectul ăsta ca despre o noutate. E o realitate care, probabil, se va confirma curând, faţă de care nu am nici un fel de părere. Nu pot să-mi dau cu părerea despre viaţa lui de acum 44 de ani.
■ Într-un fel, viaţa lui Adrian Păunescu a fost un mare spectacol.
■ Da. Şi tocmai de asta n-ar trebui să fim atât de surprinşi de povestea asta.
■ Tocmai asta voiam să spun. Spectacolul a continuat chiar şi după ce el n-a mai fost.
■ Da, sper doar să continue la un mod cât mai decent.
■ Inclusiv la înmormântare. A avut parte de o înmormântare-spectacol. Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar cred că i-ar fi plăcut.
■ Mulţimea aia de oameni, da! Şi eu cred că i-ar fi plăcut.
■ Şi aplauzele, care uneori par deplasate, cred că la el făceau parte din regie. Pentru că era şi un foarte bun regizor, trebuie să recunoaştem asta, când venea vorba de spectacole.
■ El chiar şi-a imaginat de multe ori în poezii cum va fi după. Parcă a ştiut că îl vor plânge foarte mulţi oameni.
■ Vă povestea despre momentul ăsta? Vorbea acasă?
■ În ultima vreme mai aducea vorba. Dar eu nu-l lăsam niciodată să continue discuţia. Mie nu-mi plăcea să vorbim despre asta şi mi se părea absurd să vorbim despre ceva care se va întâmpla peste nu ştiu cât timp!
■ Ţi s-a părut că s-a întâmplat foarte repede, nu?
■ Foarte repede. N-am avut timp să-mi dau seama. Tocmai pentru că n-am fost conştientă. Poate că dacă mă maturizam un pic mai repede.
■ Eu zic că ai fost şi eşti un copil matur. Spune-mi, care este testamentul nescris lăsat ţie de Adrian Păunescu, de tatăl tău? Care sunt lucrurile cele mai importante?
■ Cred că ar fi vrut să-mi spună, deşi nu mi-a spus niciodată, sunt sigură că se bucură de apariţia în continuare a revistei “Flacăra”, de care mă ocup. Într-un fel şi asta a fost o parte din testamentul nerostit pentru că la ultimul număr pe care l-am lucrat împreună n-a mai vrut să se uite pe pagini. Era în spital şi mama i-a zis: “Nu corectezi paginile?” iar el a spus: “Nu, dacă le-a văzut Ana, totul e în regulă!” Cred că mi-a acordat foarte multă încredere, şi în ce priveşte revista şi viaţa lui. Cred că a avut încredere că o să ştiu să-i apreciez viaţa aşa cum a fost, şi opera.
Cred că a fost cu adevărat convins că îl înţeleg. De la un punct încolo. Chiar îmi spunea uneori că simte că-l iubesc. Şi eu îl întrebam: “Cum poţi să-mi spui că simţi că te iubesc azi, de parcă ieri nu te-aş fi iubit la fel?”. Şi-mi spunea că simte mai mult decât ieri că îl iubesc.
■ Frumos! De fapt, testamentul lui a fost încrederea. Încrederea pe care o avea în tine şi pe care ţi-a lăsat-o.
■ Da.
■ Vezi, din ceea ce îmi spui, sunt suficiente motive ca să mergi mai departe.
■ Da. Teoretic, da.
■ Nu teoretic. E vorba de fapte, de lucruri pe care le faci, de revista de care te ocupi, de faptul că au apărut cărţile, de faptul că eşti un copil care nu creează probleme.
■ N-am creat probleme nici când eram mică! Ei n-au fost la şcoală, decât ca să mă-nscrie!
■ N-au avut contactul ăsta, cu profesorii.
■ Nu. Asta am evitat şi eu foarte mult. Mă mai întreba, era curios cum îl cheamă pe profesorul de română. Dar niciodată nu-i spuneam pentru că n-am vrut să se amestece. Acasă era acasă şi la şcoală. Dar el m-a dus la înscriere când m-am mutat în clasa a treia de la şcoală el a venit cu mine şi am fost foarte mândră.
■ Spune-mi atunci care sunt darurile cele mai de preţ pe care le ai de la tatăl tău, pe care le-ai moştenit?
■ Când era foarte bine dispus îmi mai dădea din pixurile lui. Pixurile au fost, poate, cea mai mare pasiune a lui. De fiecare dată când primea un pix, orice fel de pix, e adevărat că să bucura şi la cele valoroase, dar de multe ori mergea la librărie şi cumpăra câte un pumn de pixuri. A venit, la un moment dat, aşa, cu o cutie transparentă, cu 100 de pixuri mici. Cred că şi acum avem din ele, s-or fi uscat! N-a avut cine să mai scrie! Îi plăceau foarte mult pixurile şi renunţa greu la ele. Când îmi dădea un pix, înţelegeam că am fost cuminte şi că îl merit!
■ Era ideea asta, de a avea întotdeauna instrumente de scris, să nu se termine niciodată.
■ Şi spunea că se speria de faptul că îi vor supravieţui.
■ Da. Mi-a spus de câteva ori, şi de pixuri şi de stilouri, că sunt obiectele care supravieţuiesc autorului.
■ Şi cărţi îmi dădea. Îmi dădea cărţi, de parcă n-am fi stat în aceeaşi casă. Voia să îmi fac biblioteca mea, să am autorii esenţiali în bibliotecă. Uneori îmi cumpăra cărţi chiar dacă noi, probabil, le aveam în ediţii mai vechi. Pe unele mi-a şi scris. Ştiu că pe o colecţie de Eminescu mi-a scris. Îi plăcea să pună data pe ele. Îmi spunea să le dus sus, la mine în cameră.
■ Şi ţi-ai făcut biblioteca ta?
■ Da. O am.
■ Spune-mi, te rog, ai citit scrisorile de dragoste pe care le primea tatăl tău?
■ Nu.
■ N-ai avut acces la ele?
■ Nu cred că m-a interesat. Ţi-am spus că eram geloasă şi pe oamenii cu care se întâlnea pe la cenacluri. Pe femei, cu atât mai mult. Când venea cineva să-i ia un interviu, dacă mă prindea mai prost dispusă, nici nu voiam să fac cunoştinţă. Există nişte scrisori, cred că le are mama. Nu sunt de la ea. De la alte doamne, domnişoare. Dar nu le-am citit niciodată.
■ Şi n-ai curiozitatea nici acum să le citeşti?
■ Da, acum cred că le-aş citi. N-aş mai avea nici o problemă! Dar atât de mult a scris el încât am impresia că şi scrisorile lor sunt în poeziile lui. Uneori n-am nevoie să citesc ce i-a scris persoana când el i-a răspuns atât de frumos!
■ Dar tu ştii toate poveştile?
■ Nu chiar pe toate. Dar îl întrebam de multe ori, când era în câte o poezie o poveste de dragoste la mijloc. Îl întrebam pentru cine e? Şi-mi spunea. Mi-a spus la un moment dat că nu mai ţine minte şi nu l-am crezut. Acum îl cred pentru că de atât de multe ori mi-a dat nume şi mi-a povestit. La un moment dat am găsit eu o poezie şi am fost convinsă că e pentru mama. M-am dus şi l-am întrebat: “Poezia asta e pentru mama? Dacă nu e, înseamnă că te-ai înşelat!” Atât de frumos vorbea despre fiinţa aia încât mi-am dat seama că nu putea fi decât mama. Şi era pentru mama.
■ Spune-mi, te rog, o zi din cele în care ai fost cu tatăl tău, pe care ai vrea s-o mai trăieşti o dată.
■ Am fost odată la Casa Scânteii şi ne-am jucat cu zăpadă. Cred că a fost singura dată când ne-am jucat cu zăpadă. N-am avut parte de momente din astea extrem de copilăreşti alături de el. Când eram eu mică el era ocupat şi cu scrisul şi cu politica şi cu atâtea altele. Atunci am mers şi am coborât din maşină mai devreme, n-am ajuns până pe platoul acela de la Casa Scânteii. Alunecam amândoi. Abia ne ţineam pe picioare şi a fost singura dată când ne-am bătut cu bulgări de zăpadă.
■ Şi o altă întâmplare de felul ăsta, de care-ţi aduci aminte cu drag?
■ Aş vrea să mai trăim nişte Crăciunuri împreună, mai ales că e şi ziua mea.
■ Crăciunurile erau cu totul speciale, fiindcă e ziua ta.
■ Specialitatea casei.
■ Erau două mari evenimente. Ziua domnului Păunescu şi Crăciunul, care era şi ziua ta. Atunci făcea invitaţii acesă, de cele mai multe ori.
■ Am suferit mult, destui ani, pentru că nu prea veneau oamenii de Crăciun. Foarte rar se întâmpla să vină cineva.
■ Da, de Crăciun oamenii stau acasă!
■ Ne-am raportat oricum, întotdeauna, la ziua lui, la 20 iulie. Noi în an asta aveam ca reper şi pentru vacanţe şi pentru orice altceva. 20 iulie. Dar un Crăciun, măcar unul, aş mai vrea să-l trăim împreună!
■ Ce fel de relaţie ai cu mama ta pentru că ai fost atâta timp fata lui tata, răsfăţata lui tata, îngerul lui tata? Ce a însemnat şi ce înseamnă atunci mama pentru tine?
■ A însemnat foarte mult. Văzându-l pe al atât de puternic, totdeauna am simţit nevoia s-o protejez pe mama. Întotdeauna! Şi când trebuia să aleg, teoretic, între ei doi, dacă se contraziceau, ca să nu zic dacă se certau, eu ţineam cu mama.
■ Din afară n-ai fi zis.
■ N-ai fi zis, nu. Şi de multe ori făceam prostia să mă cert cu mama pentru tata şi cu tata pentru mama, ei după aceea să se-mpace şi eu să rămân în faţa amândurora ca un copil nerecunoscător. Bine, nu s-a întâmplat chiar foarte des asta. Pentru mama încerc să mă conving că merită să trăiesc, că nu sunt chiar singură pe lume. Şi ştiu asta!
■ Trebuie neapărat să trăieşti pentru cineva?
■ Eu cred că da. Deocamdată trebuie să trăiesc pentru cineva!
■ Dar pentru tine nu crezi c-ar fi momentul? Când îţi propui să trăieşti pentru tine?
■ Nu ştiu când o să fiu pregătită şi pentru asta! Ăsta ar fi un pas că am început să mă obişnuiesc cu noua lume!
■ Ce înseamnă noua lume?
■ Lumea fără tata.
■ În lumea asta, fără tata, ai fost să studiezi la Lisabona.
■ Dacă ar fi depins numai de mine, nu mai mergeam. Noroc c-am avut oameni lângă mine care m-au tras, întotdeauna.
■ Ai fost la Madrid.
■ Da. Am fost la nişte congrese de literatură. În 2011 am fost la Lisabona din februarie până-n iulie, un semestru de facultate. Mi-a fost foarte greu să plec atunci pentru că era totul foarte recent.
■ Dar ai fost singură în Lisabona.
■ Singură. Nu cunoşteam pe nimeni, am stat singură.
■ Cunoşteai limba în schimb. Vorbeşti şi portugheză şi spaniolă.
■ Da.
■ Ce vorbeşti mai bine, portugheza sau spaniola?
■ Acum sunt studentă la master la spaniolă şi trebuie să spun că spaniola. Dacă n-aş fi studentă la spaniolă, nu ştiu ce-aş răspunde. Oricum, de când am învăţat portugheză mi-e un pic mai greu să vorbesc spaniolă, chiar dacă învăţ din clasa a treia limba asta.
■ Pentru că tot a venit vorba de familie, spune-mi ce relaţie ai cu Andrei?
■ Bună, foarte bună! Noi ne-am înţeles bine de mici. De mici? De mică, eu, că el era deja mare! Îmi era frică de el când eram mică. Îl respectam foarte mult şi dacă mama nu reuşea să mă convingă să fac ceva, îl chema pe Andrei şi întotdeauna în ascultam. Tata a fost de multe ori gelos pe faptul că-l apăram pe Andrei. Eu totdeauna îi apăram pe toţi. Şi pe Andrei. De fiecare dată când se mai certau, eu îl apăram pe Andrei şi tata suferea foarte tare. Şi acum ne înţelegem foarte bine. N-am simţit niciodată că există aşa, o diferenţă de vârstă între noi! Avem şi preocupări comune şi preocupări diferite. E fratele meu! Îmi place să cred că o parte din grija tatei s-a transferat la el şi că uneori îmi poartă şi el de grijă, cum îi port şi eu lui întotdeauna!
■ Vorbeai mai devreme de relaţia tatălui tău cu muzele şi spuneai că, până la urmă, te-ai obişnuit cu ideea asta, ai trecut peste ea, cu toate că i-ai reproşat tatălui tău lucrurile astea şi i le spuneai foarte clar şi foarte răspicat.
■ Da.
■ Uitându-te acum în urmă, deşi au trecut mulţi ani de atunci, cum vezi toată povestea asta? Mai ales că, la un moment dar, povestea a fost publică. Am făcut, la un moment dat, o emisiune în care am vorbit despre asta.
■ La fel.
■ Tu ştii foarte bine emisiunea. Era o temă: în ce măsură viaţa privată poate să fie publică şi aşa mai departe.
■ Văd la fel şi mi se pare că am avut de ce să fiu şi revoltată, am avut şi de ce să-l înţeleg, mi se pare corect c-am apărat-o şi pe mama, că l-am apărat pe el în faţa mamei.
■ Tu eşti apărătorul patriei.
■ Într-un fel. Apărătorul familiei. Mi se pare corect să încerc să mă ţin la mijloc, chiar dacă întotdeauna am fost subiectivă.
■ Spune-mi, l-ai visat pe tatăl tău?
■ De foarte multe ori! Cât am fost la Lisabona l-am visat de multe ori. Uneori au fost vise care m-au speriat, alteori vise normale.
■ Cu lucruri care se întâmplau de obicei.
■ Se întâmplau de obicei, dar cred că în fiecare vis am fost conştientă de ce s-a întâmplat în noiembrie. Chiar şi când vorbeam cu el în vis ştiam că nu e adevărat. Visez de foarte multe ori că se întoarce acasă şi mă tem să nu se supere că rubrica lui de la Jurnalul Naţional, editorialul, e la mine acum. Asta de multe ori l-am întrebat în vis, dacă s-a supărat cumva. Şi mi-a zis că nu. Şi chiar de curând l-am visat. Se întorsese şi i-am spus: “Aşa-i că vrei înapoi editorialul de la Jurnalul?”, fiindcă avea chef să scrie. Şi a zis: “Nu. Lasă. Acum te-ai obişnuit tu să scrii. Scrie tu.” Şi eu am insistat. i-am zis: “ia rubrica înapoi dacă vrei!” Şi mi-a zis: “Bine, mai scriu şi eu o dată. Dar, după ultimul editorial, tot la tine vreau să rămână!”
■ Apropo de asta! Când era bolnav tatăl tău ai scris o scrisoare, una din cele mai emoţionante şi mai frumoase scrisori. Îţi aduci aminte?
■ Da.
■ Ce te-a determinat atunci să scrii?
■ Am scris-o exact acum doi ani, 2 noiembrie, era marţi. Am fost la spital, am stat toată ziua de 2 noiembrie cu el. Făceam cu schimbul. Scrisoarea aceea era pentru rubrica mea, din Flacăra. Flacăra se lucrează miercuri noapte şi eu scriam miercuri de obicei. Dar atunci am avut o stare foarte proastă, am plâns toată noaptea fără să ştiu de ce.
■ Dar ai stat cu el la spital?
■ Da, am stat toată ziua şi am vorbit despre 1000 de lucruri. Cred că am fost chiar incoerenţi, despre atât de multe am vorbit fără să ne dăm seama. Am stat, totul părea în regulă. Cel puţin eu aşa credeam că totul e spre bine.
■ Şi când s-a întâmplat să intre în comă?
■ Atunci, în noaptea aia de 2 spre 3.
■ Deci el nici n-a apucat să citească scrisoarea?
■ Nu. N-a apucat. Eu am scris-o sperând că o va citi şi că-l va întări. Am scris-o atunci, noaptea, eram foarte încântată că-i voi duce rubrica miercuri dimineaţa, în loc să i-o duc miercuri noaptea în pagină, şi n-am apucat să i-o mai duc. Din câte ştiu, şi sper să fie adevărat, i-au citit-o nişte asistente pe 3 sau pe 4 seara. L-am rugat pe doctor să-i citească cineva. Am printat-o chiar în biroul doctorului şi mi-au zis că au citit-o nişte asistente. Ca să vezi cât de naivă am fost şi atunci. Eu chiar credeam că dacă o va auzi, o să facă ceva ca să-şi revină.
■ Ce i-ai scrie acum, după doi ani?
■ I-aş scrie că mi-e greu. M-aş plânge în continuare la el.
■ Scrie. O să ataşăm această scrisoare la interviu.
Apropo de starea de boală. La un moment dat m-aţi sunat să vin la voi pentru că nu se mai poate, că nu vrea să meargă la spital. Şi atunci mi-am dat seama, după alte semnale pe care nu am vrut probabil să le văd, cu toate că nici nu le înţelegeam, că ştia că se apropie sfârşitul.
■ Mie îmi e foarte greu să accept asta.
■ Eu am o oarecare detaşare. Însă toate întâmplările, toate semnele care fuseră până atunci îmi atătau aia. Mă întorc la mesaje. Adu-ţi aminte de mesajele pe care le dădea.
■ Da, îmi aduc aminte mai ales de ultima invitaţie de la ziua lui. El compunea mesajul.
■ A spus să nu-i aducem flori.
■ Exact. “Nu-mi aduceţi flori pentru că ar avea o semnificaţie nedorită”. Nouă ni s-a părut absurd să spui aşa ceva într-o invitaţie la o aniversare. El, probabil, că ştia.
■ Eu sunt convins că a ştiut. Din momentul în care a scris testamentul de atunci.
■ Mie mi l-a dictat. Şi a fost îngrozitor. Noroc că stăteam un pic mai departe de el pentru că am plâns pe toată durata dictării. Eram şi supărată pe el pentru că scrie aşa ceva. Nu înţelegeam de ce trebuie să facă asta. Şi a mai scris o poezie foarte lungă. Nici nu ştiu pe unde e! Acum mi-am amintit! Tot aşa, cu ton testamentar, şi spunea în poezia aia că mi-o dictează mie. A spus la sfârşit. A menţionat. Era foarte greu să scrii aşa ceva, să auzi de la el.
■ Dar, în primul rând, tot ce s-a întâmplat. Adu-ţi aminte că a trimis mesaje unor oameni cu care nu mai vorbise de multă vreme sau vorbise foarte rar. Şi erau nişte mesaje că vrea să se-mpace cu toată lumea. Cu lumea, în general, voia să se-mpace. Şi că nu mai e timp. Asta se-nţelegea. Că de multe ori discutam despre asta şi spunea să nu ne mai certăm că suntem prea bătrâni , dădea mereu exemplul ăsta, şi nu mai avem timp să ne-mpăcăm.
■ Voia să se-mpace şi cred că, într-un fel, fără să-şi dea seama, voia să ne lase şi pe noi pe mâini bune. Nu neapărat că îi căuta pe oameni din interes, dar voia să se asigure că nu rămânem singuri. Că nu rămân eu singură pe lume. Eu vreau să cred că s-a gândit la mine dintotdeauna şi întotdeauna.
■ Erai cea mai mică. Îmi aduc aminte de mesajele pe care mi le-a trimis mie. Dacă îmi trimitea mesaje fără să fi fost numărul, recunoşteam mesajele lui Adrian Păunescu dintr-un milion. Ei, când primeam mesaje de genul ăsta, erau de nerecunoscut. Parcă nu erau ale lui. Aveau ceva şi din el, apropo de poezie, de felul de a scrie, dar erau mesaje care te speriau, pur şi simplu! Pe mine mă speria foarte tare. De-asta am şi evitat să mă duc la spital atunci , la Floreasca, cu toate că aş fi vrut la un moment dat. i-am şi zis: “Haideţi, că vin mâine cu un compot de prune!”
■ Da. A trebuit să umblăm după compotul de prune, că i-ai făcut poftă! Şi a insistat foarte mult! Am primit cu greu aprobare de la medic să mănânce compot de prune şi ştiu că i-am luat de jos, de la bufetul spitalului.
■ Mi-a zis: “Hai, vino, sunt la spital acum!” Mi-a dat mesaj când a venit salvarea şi l-a luat de acasă.
■ Ala a fost un moment îngrozitor. El, atunci, s-a uitat înapoi… Cred că abia atunci a conştientizat ce se întâmplă.
■ Eu cred că făcuse de mai multă vreme lucrul ăsta.
■ Eu cred că a ştiut de la început că nu se mai întoarce acasă.
■ Da. Sunt convins de asta.
■ Felul în care s-a uitat atunci spre curte.
■ Ca şi cum s-ar fi uitat ca pentru ultima dată.
■ Şi aşa, cu o disperare îngrozitoare. Lui i-a fost foarte, foarte frică de spitale.
■ El n-a vrut să plece de acasă, fiindcă ştia că dacă o să plece de acasă, o să moară. Asta am crezut eu! Cred şi acum!
■ El a plecat de acasă, cel puţin aparent, convins că pleacă fiindcă altfel nu se poate şi că e singura şansă pentru a se face bine. A plecat chiar când nu se mai putea, când nu mai putea să stea acasă!
■ Adu-ţi aminte, când voi m-aţi rugat să vin şi mi-a spus; “iau medicamente!”, i-am zis: “Domnu’ Păunescu… Dumneavoastră v-aţi obişnuit cu doctorul, cu medicamentele şi sunteţi aşa, într-o simbioză perfectă. Dar boala merge mai departe”. Şi spunea. “Asta e extraordinar!” Şi te chema pe tine şi pe Carmen. “Vino, să vezi ce mi-a zis Marius! Are dreptate! Că nu mai ştiu dacă sunt bolnav sau nu” . N-am acceptat nici o clipă că s-ar putea întâmpla asta. Dar starea lui, felul lui de a vorbi, mesajele pe care le trimitea.
■ Da. Nişte mesaje extrem de ciudate. Au fost… A fost mesajul de la ziua lui. Mi-aduc aminte ultimul text pe care l-am scris. În fiecare an de 20 iulie scriam în “Flacăra” la rubrica mea despre el. Şi ultima oară am scris că mi-ar plăcea să-i moştenesc prietenii. Nu ştiu ce mi-a venit şi mie! Am scris şi i l-am dus, pentru că întotdeauna îi duceam textul să mi-l corecteze, să-mi pună virgule, mai găsea câte o problemă pe acolo. Şi se termina aşa textul meu: “Păcat că prietenii nu se moştenesc”. Şi el mi-a tăiat. Am corectura. Atât mi-a tăiat din tot textul. Finalul. Şi a apărut fără final. Eu credeam că nu se moştenesc. El se pare că a avut dreptate.
■ Că se moştenesc!
■ Da.
■ În ultimul număr al revistei “Flacăra lui Adrian Păunescu” spui că îi eşti datoare cu atât de multe. Spune-mi, cu ce îi eşti datoare?
■ El mi-a dat mult mai mult decât am putut să-i dau eu. N-am avut timp să-i întorc nici măcar toată dragostea pe care mi-a acordat-o el. Eu n-am avut atâta răbdare câtă a avut el cu mine. Nu l-am înţeles cât m-a înţeles el pe mine, pentru că mă cunoştea foarte bine şi mă înţelegea. Cred că sunt datoare să recuperez cumva timpul ăsta irosit. Acum îl recuperez de una singură, dar am uneori senzaţia că e şi el aproape. Sunt datoare să fac revista asta în continuare pentru că a crezut în ea şi a făcut-o până la sfârşit. Ţinea rubricile. Astea au fost motoarele lui. Uneori am impresia că sunt datoare să fiu fericită - revenim la fericire – dar îmi trece repede ideea asta.
■ Ultima întrebare. Spune-mi, ce crezi că l-ar face mândru pe tatăl tău atunci când vine vorba de tine?
■ Să învăţ să trăiesc şi să mă obişnuiesc cu mine din nou.
■ Mulţumesc!
________________________________________
Scrisoare către urmaşii mei
Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.
Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.
Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.
Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.
Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?
Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.
Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.
În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!
Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenor
