"Domnule Năstase, aveţi amabilitatea să vă ridicaţi testiculele cu mâna dreaptă!"

Povestea continuă, deşi interviul cu Sorin Oprescu se încheie azi. Un talk-show pe hârtie, în care povestea vieţii sale nu e întreruptă de pauzele publicitare. Un interviu fluviu, cu multe scene drama­tice, în alb-negru, dar şi colorate cu mult umor: imaginea mamei, senzaţia de demiurg, viaţa în preajma morţii, înjurătura supremă a tatălui, tăvălugul divorţului, pacientul Adrian Năstase, România, Bucureşti, Primăria Capitalei. Sorin Oprescu.

 

Sorin Oprescu: Tot de cartier, că Ilie Pintilie era de cartier. Era singurul bulevard din Bucureşti unde îl aducea pe Hruşciov şi-l plimba către Stadionul 23 August, că n-avea ce să-i arate. Şi stăteam ca proştii câteva ore să ne uităm, dar stăteam din curiozitate, nu că ne obliga cineva.

Acolo era casa lu’ tata, şi tata a crescut la rândul lui acolo în cartier. Tata avusese timp să se educe. Probabil că şcoala asta militară îşi dă atâţia pumni în cap, încât îi educă cum trebuie şi tata spunea, mai în glumă mai în serios, când se aşeza la masă sâmbăta şi duminica, şi bunica îl enerva când îi povestea cam ce am făcut eu în cursul săptămânii. Îmi zicea ceva ce nu era chiar aşa de frumos...

Suprema înjurătură la tata era "F...ţi paşticul mă-tii". 

Am auzit-o prima dată când s-a apucat să îndrepte o cratiţă. Nu ştiu ce dracu’ l-a mâncat în c..r să îndrepte o cratiţă. Şi am ţinut cratiţa de toarte şi el cu un ciocănel în mână nu ştiu ce făcea la cratiţă. Şi mi-a zis «bă, nu-ţi fie frică, că nu-şi dau peste mâini. Să nu tragi mâna». El bătea acolo. Când a dat cu ciocanul, am tras mâna şi a dat în mâna ailaltă. El..

Atunci am auzit-o pe prima. Eram foarte mic. "F...ţi paşticul mă-ti de tâmpit". Sigur s-ar putea ca tata să fi avut dreptate. 

Am iubit-o în special pe mama. I-am iubit pe ai mei. Au fost nişte tipi jos pălăria. Îmi aduc aminte şi acuma (râde) când ne-am mutat în Ilie Pintilie, în apartament de 3 camere, eu, mama, tata şi frati-miu, mi se părea o splendoare că la bunică-mea stăteam toţi înghesuiţi acolo. Sigur mi-aduc aminte că la şcoală, la Caragiale, am cunoscut copiii cartierului, ai protipendadei de atunci. Pe nepotul lui Dej, era coleg de clasă cu mine, Nicu Ceauşescu, nu ajunsese încă... Aştia făcuseră 18 ani şi începuseră să scoată maşinile alea. Erau maşini, nu era atât de mult trafic. Într-o vineri la prânz sau sâmbătă, nu îmi mai aduc aminte, au venit şi au început să claxoneze. Tata încerca să se odihnească după câteva zile de absenţă, muncise mult şi, la un moment dat, iese în chiloţi şi în maieu din dormitor şi zice «mă, care paştili mă-ti». Dar ăştia deja intraseră în casă după mine să mă ia, să mergem, să ne plimbăm. Şi eu atunci foarte sincer zic «păi, domne, e Ghiţă Gheorghe...» «P...da mă-si. Cine l-a pus, mă, să sune aşa» ăia erau în hol şi i-am zis «ştii, tata, sunt aici în casă.» «Da? Bine, rămân la părerea mea» şi a intrat în dormitor. Apoi, mi-a zis: «auzi, băi, mie nu-mi plac escapadele astea.» «tată, dar...» «Mie nu-mi plac escapadele astea de şmecheri». 

Sigur.

În clipele alea de singurătate. 

O văd exact aşa cum era când am deschis eu ochii.

A rămas aceeaşi imagine, a rămas aceeaşi femeie veselă, care te scotea din supărări, poate că nici ea nu era superfericită. Dar întotdeauna se simţea bine, nu dădea impresia... nu făcea teatru în a juca departe de orice chestie, plus că era o femeie spirt aşa. În casă la mine, de dimineaţa până seara toată lumea se ţinea de bancuri, de glume, cât de supărată ar fi. Unul din noi sigur că trebuia să fie supărat. Ori eu, ori frati-miu... Frati-miu a avut şi el perioadele lui când i se suise la cap şi era supărat... Eu i-am zis că părerea mea este că e prost că numai proştii se nasc jigniţi aşa. El era jignit din orice, că nu puteam să vorbesc nici eu, nici tata.

Mai mic. 

Mai mic cu cinci ani. 

Nu, că n-a avut viaţă grea cu mine. Îi călcam cămăşile. Acum când văd cum calcă doamnele astea care mai au grijă de mine cămăşile, parcă îmi ies din pantofi. Nu mai vreau, m-am plictisit. Sunt atâţia ani cât am stat singuri acasă şi eu, şi frati-miu şi am făcut toate lucrurile astea de mi-au ajuns până în gât.

S-a întâmplat o chestie foarte curioasă. După 14 ani de că­să­to­rie... a fost aşa o chestie din asta generală, socru-miu ori a fost bă­iat foarte deştept, ori nu ştiu cum să-i spun, cred că începuse să-l gelozească soacră-mea, că era probabil la vârsta aia mai dificilă a doamnelor, la menopauză, şi cred că vedea în el un adomnesc care terminase Cartierul Drumul Taberei şi împrejurimile Municipalului. Şi atunci el a ieşit din clenciul ăsta foarte mişto. Şi a zis Eu? Ha. Uită-te la gineri-tău. Cred că jumătate din Bucureşti e terminat".

Domne, a început atunci o fixaţie pe mine, o ură şi a convins-o şi pe Simona. A venit aşa un divorţ tăvălug peste mine, a ţinut vreun an şi jumătate, aş vrea să înţelegi că n-a fost vorba nici de băutură, nici de violenţă. Idioţii ăia în campania electorală, după 12 ani de divorţ, îmi spuneau mie că m-a prins nevastă-mea cu unul în pat. Şi cu cine? Âştia era ţărăniştii. Cu cine? Cu secretarul general, cum îl chema pe doctorul ăla?

Opriş.

Da, idioţi de Bălăceanca. Iar fi-miu a fost total. 

La bărbaţi am acceptat prietenia lor, nu avansurile lor. Şi fi-miu foarte haios, la 12 ani, zice: "Auzi, dacă mai zic ăştia aşa de tine, du-mă la ăla, la Opriş, să-i spun tată, ce faci?"

A fost tăvălugul ăsta cu divorţul, am rămas în casă după divorţ, într-un început de reînţelegere cu fosta nevastă, în sensul bun al cuvântului, dar distrugătorul, soacră-mea, a mers până la sfârşit. M-a făcut într-un mod nu elegant, dar m-a făcut să plec d-acolo într-un mod destul de ciudat. M-am întors de la spital într-o zi, Simona era plecată în vacanţă cu Mircică, nu ştiu unde, prin Cipru, şi când am venit acasă am găsit o scară de zugrav. Acum pe zugrav îl ştiam de 30 de ani. "Băi, băi, zugravule, ce cauţi tu pe aici, măi?". "A zis doamna să facem...?" "Să facem ce? Bă, voi sunteţi nebuni? Lăsaţi-mă dracu’ în pace". "Nu, ştiţi aşa am primit ordin"... N-a mai fost loc...

Da, atunci mi-am luat cărţile

Avea şi el 37 de ani. 

Era tânăr.

Eram competitiv aşa. 

Da, după aia sigur lucrurile s-au uitat, au intrat undeva...

Nu, am fost sigur de atunci că nu o să se mai întâmple şi să-ţi explic de ce. Pentru simplul motiv că eram... Ce să promit? Să pro­mit ce?, totul mergea foarte bine un an, doi ani, trei ani, pa­tru ani, cinci ani şi a mers o perioadă de timp. Le ajutam, le învăţam, le plimbam, le şcoleam...

După ce le creşteam, le dădeam drumul şi zburau din cuib. Mulţi ar trebui să-mi mulţumească pentru felul cum sunt.

Numai că, după un anumit timp, începeau următoarele dis­cuţii: "Dar tu ai o singură pereche de papuci", "da, sunt ai mei", "păi să îi aduc şi eu pe ai mei". "mă fata lu’ tata, nu ştiu dacă e bine". Eu mă gândeam la diferenţa... aveam în cap diferenţa asta de vârstă pentru că nu puteam să mă duc să mă plimb cu babete şi ştiam, pe măsură ce bărbaţii merg în vârstă, fetele devin suport pentru ei şi ţin aşa preţ până la o anumită vârstă şi după aia când se prăbuşesc fizic, încep neînţelegerile...

Au fost câteva agresiuni d-astea, au fost tot felul de hărţuiri sexuale. Pentru mine definiţia hărţuirii sexuale este "i-a arătat-o, dar nu i-a dat-o". Şi atunci...

După aia au început să se formeze tabieturile.

Da. Nu mai suportam. Peria de dinţi aşezată în partea stângă şi eu ştiam că este în partea dreaptă şi dimineaţa şi făceam cu ner­vul. Dup-aia erau prosoapele, care ele de obicei erau albastre, dar le punea la spălat la 60 de grade şi cu prosoapele albe.... o dată de două ori...

Domne, nu. Câinele recunosc că se îndrăgostise de prietenele mele. Domne, câinele simte mai adevărat, aşa... Sigur am avut şi ani frumoşi şi...

Da, dar mulţi cretini nu înţelegeau dacă le spuneam …

Mă luase să mă târască prin toate mizeriile din astea şi cu toţi ăilalţi, în toate mizeriile vieţii...Da, mă rog , nu m-am simţit chiar foarte bine.

40 de ani.

40 de ani fix.

Pentru că la 40 de ani eram director în Spitalul Universitar, pentru că făcusem deja nişte lucruri care mi-au dat încredere în mine că pot să fac ceva pentru ei nu numai la modul de a face bine, ieşind din tiparele astea pentru toţi ceilalţi. Dovada dacă mi-o cere cineva o am. Am făcut toate clinicile, le-am pus la punct aşa cum am putut dar ca să semene zilelor pe care le trăim. Ultima a fost clinica mea, după ce am plecat în 2005, noua conducere a spitalului umbla prin clinică pe la mine să vadă câte zeci de aparate am eu.

Când m-au trădat. Când m-au trădat în 2000 m-am simţit umilit. Prima dată, în seara aia, am avut senzaţia că m-au respins oamenii. Şi a fost dureros.

Nu, nu, am zis domne e vot negativ la mine. Clar. Ce să mai… atunci cu Băsescu. Nu, era imposibil, era imposibil..

Ca să fiu cinic, eu zic că mă obişnuisem demult. 4.900, 5.200 mi-a făcut lista antrenamentul…. F..tu-l în noroc!

Nu am avut sentimentul că sunt de unul singur nici atunci când am avut reuşite profesionale sau recunoaşteri profesionale.

Nu. De data asta nu era numai puterea mea. Era pu­te­rea ălor­lalţi din jurul meu care m-au ţinut în picioare. Âsta e adevărul.

Nu, că nu avea ce să anuleze.

Nu, nu. Le uitasem, dar le luasem sportiv. Nu mă încrâncenasem. Am fost încrâncenat în campanie. 

Am fost mai încrâncenat cum n-am fost niciodată. Nu că aş fi fost motivat. Motivaţia mea era una singură: de ce nu? Dacă ştiu că pot. Asta a fost motivaţia mea.

Poate atunci am luat-o mai uşor… poate..

În primul rând pentru că m-am intoxicat cu cărţi din astea de beletristică, nu medicină. "Ob­stacole" a lui Douglas, "Viaţă de chirurg", chestii... Mi-a plă­cut. Am constatat eu că chirurgii sunt tari, că chirurgii nu sunt oa­meni care să stea într-o structură socială de comandă. Pentru că ăştia la rândul lor, ei hotărăsc... Poate că am încercat de-a lungul vieţii, nu poate, sigur!, senzaţia asta de demiurg. Când ţi-l aduce pe ăla bucăţele, îl coşi, îl faci bine. Nu există sentiment mai grozav…

… mai puternic decât să-ţi spună ăla la revedere, domnul doctor, îţi mulţumesc, când ştii cum l-a adus. Aşa cum te simţi umilit, te simţi un ratat în aer liber în momentul când pleci din salon, ştii că nu mai ai ce să-i faci şi intră doamna cu coasa.

Practic Sorin Oprescu a ajuns medic, a ajuns doctor dorindu-şi să devină nişte personaje…
Chirurg de la bun început…

În meseria lui să nu depindă de nimeni. Aşa am încercat să tră­iesc toată viaţa. Sigur mi-am luat-o peste gură ca să mi-arate lu­mea că trebuie să mă înscriu şi eu la coada socială. M-am înscris la coada socială, dar niciodată nu i-am apreciat pe ăia care m-au depăşit călcând pe capete şi pe urechi, şi pe nas, ăştia toţi nişte proşti, domne, pentru că la întoarcere s-au întâlnit tot cu mine, nu cu alţii.

Da, am simţit-o. Când plec din salon şi plec total dezarmat în faţă unei evidenţe: că ăla moare. E o senzaţie cum­pli­tă. Nici nu ştii… Ai făcut, n-ai făcut bine, e din cauza ta, nu e din cauza ta.. e din cauza… E o stare de umilinţă fantastică. Senti­men­­tul că nu mai poţi să faci absolut nimic. Şi a inutilităţii tale ca doctor...

Da, n-am putut să-mi explic niciodată şi nici marii învăţaţi nu au putut să explice de ce întotdeauna bolnavii se sfârşesc undeva în jurul orei patru dimineaţa. E ceva fantastic.

E mult prea devreme să vorbesc cu ei. Nu mi-a fost frică niciodată. Nu, nici atunci când s-a terminat. N-am avut frică când am intrat în sala de disecţie. Nu m-au impresionat. 

… se duce.

E o senzaţie de apăsare ciudată, o senzaţie de apăsare şi pe ăi­lalţi. Mă uitam la ăilalţi... astea-s speculaţii da’, mă uitam la ăi­lalţi din pat, se trezeau… ăsta îşi sfârşea viaţa şi ei se trezeau la patru dimineaţa, să facă pipi, să se ducă să se spele. Până se tre­zeau toţi. Niciodată nu am văzut saloane în care oamenii se doar­mă şi unii se duc să moară. Fără să strige, fără să-i deranjeze. Erau unii care mureau aşa cum au trăit. Poate. Nu ştiu. Nu cu­nosc viaţa la toţi.  În orice caz orice chirurg îşi are aleea lui în cimitir. Eu am încercat să fie cât mai mică aleea asta.

Da.

Domne, asta ţine de educaţie. Şi am să mă explic. Ţine de edu­caţia pe care ai primit-o, de respectul faţă de oameni. Nu sunt un ti­ran. Este respectul faţă de om. Glumeşti, râzi, dar până la urmă ştii că prin diverse modalităţi îl convingi să se opereze la timp. Tu răspunzi de viaţa lui. Dacă intri în sala de ope­raţii şi faci aceste lucruri, faci aceleaşi gesturi pe care le-ai făcut de 100 de mii de ori sau altele noi în plus, până la o vârstă faci ca să impresio­nezi studentele de la medicină. Să zică "Ma­mă, ce mare chrirug! Parcă ne-am f..te şi noi cu el". După aceea, când eşti familist faci toate gesturile obligatorii negândindu-te că la ora două ju­mă­ta-te – trei te întâlneşti cu nevasta să te duci să cumperi un covor de la Piaţa Unirii. Şi în ultima parte a vieţii, fiindcă nu mai are sens că nu mai impresionezi nici o studentă şi nici pe nevastă-ta că o mai ai lângă tine, ajungi să le faci de multe ori printr-un au­to­ma­tism perfect. O rutină. E, majoritatea chirurgilor ies din rutina asta. Pentru ei este meseria, dar în acelaşi timp face şi activitatea de comunicare pe care o face şi un PR  bine pus la punct. În­treţine o atmosferă de lejeritate în sală în funcţie de siguranţa pe care o are în operaţie. Adică… în primul rând trebuie să spun că chirurgul îşi merită anestezistul. Dacă chirurgul e prost şi anes­tezistul e prost. Dacă reuşeşti într-adevăr să fii tu tot timpul actorul central care dai replici şi care vorbeşti cu ceilalţi, dar în acelaşi timp să fie toată lumea atentă la ce faci acolo şi să nu ierţi abateri de la gesturi de-astea, atunci ai o convieţuire lungă profesională, pentru că oamenii ţin la tine, pentru că oamenii te iu­besc, nu pentru că salvezi oameni. Pentru că şi ei au acelaşi sentiment şi asta se întâmplă şi la ei. Spre deosebire de unii din anes­tezişti care mai cred că bolnavul vine să se anestezieze, nu să se opereze. Asta este cu totul altceva. Nu întreţii atmosfera, eşti un străin. Care te duci într-o casă, numai că aco­lo nu ai de dat cu mătura  şi de făcut curat, ai de operat. Toată lumea se uită la tine şi cel mai acut sentiment din jur este în­do­ia­la că poţi să faci bine… Orice fel de abatere, de îndoieli, nu fac alt­ceva decât să provoace reacţia asta înnebunitoare. Aşa m-au învăţat profesorii mei, aşa am făcut şi eu. Te duci, vorbeşti cu fa­mi­lia, le explici, le spui cinstit care sunt ris­cu­ri­le, dar cu vorbe calde, nu cu î-ho-î-ho. Am văzut profesori pentru care n-am nici o stimă, nu o să le spun numele, şi am trăit o în­tâm­pla­re de-aiurea aşa. Făceam practică în anul 2 de facultate, într-un spital, deja intrasem în partea clinică, mă rog, la chi­rur­gie eram mâna a cincea, dădeam mâna cu bolnavul... a venit la contra­vi­zi­tă, a luat radiografia şi s-a ţâţâit: ţţţţ. Şi a plecat. Pe hol o fi vorbit nu o fi vorbit cu bolnavul, nu ştiu. Ştiu că bolnavul s-a dus şi şi-a făcut duş, s-a îmbrăcat frumos şi s-a aruncat de la etajul nouă. Şi nu avea cancer pulmonar, cum spunea profesorul, cum ţâţâia ţâţâitorul, a fost interpretat aşa, ci avea o bronhopneumonie.

Da, mult de tot. Şi câteodată chiar le face şi plăcere să mă audă vorbind pentru că de la mine venea lumina pentru colectiv. Nu poţi să ţii un colectiv de chirurgie unit şi adevărat în sensul profesionist dacă tu nu eşti mai bun. Nu este falsă modestie. Dacă nu eşti mai bun ca ei, ei vin şi-ţi  zâmbesc şi când îi întrebi ce i-ai făcut bolnavului, ei spun ce i-a făcut, hi, hi şi ei fac tot ce ştiu.

Depinde de anestezie.

Tot e frumos că nu mi-ai spus anestezie totală. Aia totală este când aduci organismul în starea cea mai stabilizată.

Toate glumiţele domestice care să-l facă să uite că este operat...

Da ştiu, toate glumiţele domestice, iar...

Normal.

Operaţia de hernie începe în felul următor. În momentul când zona genitală e dată cu iod pentru a fi dezinfectată, îl inviţi frumos să-şi ridice fuduliile cu mâna dreaptă şi să rămână aşa. De ce să rămână aşa? Să rămână aşa ca să poţi într-adevăr să faci izolarea zonei. Şi am să mă duc la alt pacient interesant, Adrian Năstase, care în 1998 a avut oarece problemă de operaţie. Pe picior, undeva mai sus, pe porţiunea internă. Şi unul din­tre băieţii mei, pregătindu-l, i-a zis: domnul Năstase – nu era nici prim-ministru – vă rog să aveţi amabilitatea să vă ridicaţi testiculele cu mâna dreaptă şi să le ţineţi aşa.

Răspunsul a fost total: înainte să adorm pot să vă întreb ceva, domnule doctor? Da, domnule Năstase. Este clar obiectul ope­ra­ţiei? În momentul ăla l-am iubit toată sala de operaţie.

Îmi aduc aminte de una care a fost cea mai grea, dar în orice caz cu cea mai mare încărcătură de încredere. Şi am să mă ex­plic. 1984. Lui Ceauşescu i se pusese pata pe Spitalul Brân­c­o­ve­nesc. L-a ras într-o zi. Amărât, cu bocceluţa, mă duceam spre ca­să, m-am oprit să-mi cumpăr pâine de la Perla. Şi acolo mă în­tâl­nesc cu profesorul Gavriliu. Nu-l mai văzusem de 10 ani, de când terminasem facultatea. De 11 ani, din 1976. Să trăiţi domn’ profesor. Ce faci, băi Sorinache. Eh, şi eu... Domn’ profesor, apropos n-aveţi nevoie pe acasă de un om prin curte care să vă spele, să vă cureţe, să vă îngrijească... Şi ăsta era tot aşa, un tip singur. De ce mă? Şi îi spun povestea. Zice: vino, mă, la mine. Bun. M-am dus la Universitar, am intrat în sală cu ei, au intrat toţi în prima zi când aveam de operat un caz obişnuit, m-am trezit cu toţi doctorii în sală. Bă, zic, ce e cu… ei? Ei veniseră să vadă cum operez, ca să poată să mă pună şi pe mine în ţintar…

Le-am zis că le f..t muma în cur, i-am dat pe toţi afară din sală şi mi-am văzut de treaba mea. Nu intrasem încă în gărzi…

A fost cea mai grea operaţie pentru că mi-a dat cel mai mare portofoliu de încredere. De acolo înainte n-am mai avut nici o problemă cu nici un chirurg de acolo. Şi a fost în felul următor. Vine un brancardier la mine şi zice domn doctor – nici nu mă cunoştea… pe hol îmi târam şi eu izmenele către sala de ope­ra­ţie... că tu operai după profesor, la două la trei după-amiază, aşa e normal – şi zice: m-a înţepat unul cu cuţitul în inimă. Mă, zic, tu eşti beat? Şi-a luat mâna inima de pe piept aşa şi mi-a ţâşnit sân­gele sub nas, na… Se jucaseră ca idioţii cu un cuţit d-ăla… da nu din ăla la care iese lateral lama, ci din ăla pe care-l împingi cu merc­­ur şi a zis: sunt solid, trag de fiare, rod nu ştiu ce. Şi a ros-o, că a ros-o. I-a intrat lama direct în inimă. Bun. L-am pus pe masă de urgenţă în prima sală. Toracotomie, bla, bla… şi unul dintre se­cundarii vremii respective sau studenţii care erau atunci, Ho­ria Panţu, care mi-era colaborator acolo, a vrut să facă şi el pe deş­teptu’ cu mine, deşi eu aveam o încărcătură să – scap p-ăla. Mă rog, l-am scăpat. Am luat un ac, i-am cusut cordul şi la re­ve­dere. Şi zice: da’ domn profesor, nu profesor, eram asistent atunci, da’ coronara? Să ţi-o bagi în c..r, bă, idiotule. Âsta nu mai avea tensiune deloc acu’ dacă o face şi un infarct, o face că am pus ligatura aia… hai sictir de aicea. A doua zi tot spitalul: bă, l-aţi văzut pe doctorul ăsta nou care a venit de la Brâncovenesc, băi, operează inimă, băi. Sigur că au mai fost operaţii dificile. 

Cea mai lungă intervenţie, dacă stau să îmi aduc eu bine amin­te, a fost la un şeic din ăsta, parcă era din Kuweit. M-am trezit cu el în 1986 la spital. După-amiaza am avut plăcerea să cunosc serviciile de informaţii externe care veniseră să mă întrebe ce zice şeicul, «bre, zic, după cum din engleză o dă din 10 în 15, iar eu o am din 2 în 3, franceză nu vorbeşte, vorbeşte numai arabă…», «cum vă înţelegeţi cu el?», «cu ajutorul palestinienilor, că eu am avut numai d-ăştia în creştere».

A durat foarte mult. Stătuse la Londra internat o săptămână, plătise 100 de mii de dolari, zicea el, probabil că plângea după banii ăia şi puseseră diagnosticul de apendicită cronică, perito­ni­tă, prostii. Eu am intrat pe diagnosticul medicilor englezi şi am spus da, precis asta o fi şi amărâtul ăsta avea o tumoră ne­des­coperită, mare de tot, dar nu se vedea, că tipul era înalt, solid, nici nu se palpa şi a durat vreo 7 ore până i-am scos-o. Cadoul a fost un ceas de aur. L-am dat la ăia. «bă, ne-a dat cadoul să ne ui­tăm». S-au uitat, am crezut că nu îmi mai dau ceasul.  Aiurea, a doua zi mi l-au adus înapoi. 

Am curaj între ghilimele, că sunt un fricos notoriu. Am făcut un abces. S-a umflat, s-a umflat şi mi-am luat analizele şi a venit o fată şi zice «Domnu’ doctor, faceţi septicemie, aveţi 20 şi ceva de mii de albe». E clar că trebuia stat şi evacuat puroiul. M-am dus acasă ca dobitocul, mi-am luat o lingură d-aia de mestecat în mămăligă, am băgat-o în foc şi mi-am pus-o acolo cum am văzut eu la Ştefan cel Mare. Mamă, am scos nişte răcnete. A doua zi dimineaţă a trebuit să mă duc să mă incizeze băieţii, stăteam aşa întins, ăştia vedeau că nu mai puteau, da domne, e o d-aia de cuţit. Bă, terminaţi-vă, că eu când văd sânge mor. E, glumesc.

Da, am simţit-o, dar nu am simţit-o lângă mine şi nu am sim­ţit că mă viza pe mine. N-am avut sentimentul ăsta...

N-am avut nici excursii... şi întotdeauna încercam, chiar şi la schiţele de dragoste, să am totuşi pantalonii lângă mine, că era desuet să mor dracu’ gol şi să o chemi pe nevastă-ta să te în­groa­pe. Ştiu şi eu? Eu am avut şi am o filosofie despre viaţă.  

Un mare filosof a zis aşa, ce mi-au plăcut mie chestiile astea şi îmi plac şi acum: Poartă-te în aşa fel încât dacă Universul este să se ia după tine 24 de ore, lumea să nu ajungă la haos. Domne, mi-a plăcut asta la nebunie, am întors-o pe toate părţile, ade­vă­rat, am foarte mult timp de gândire acum şi folosesc şi eu ce­lu­lele. Dacă nu dimineaţa la primărie, atunci înainte să adorm. 

Nu. Am acelaşi ceas, pantofii s-au făcut crocodil şi a trebuit să-i schimb, că am umblat mult în campanie... 

Da, seara. Eu nu mănânc acolo, eu mă duc acolo să pun benzi­nă. Pun benzină pentru că toată viaţa mea eu am avut parte nu­mai de şoferi cărora a trebuit să le spăl eu maşina mea şi să o pun la dispoziţie. Aşa a fost, ei plecau acasă la ora 8:30-9:00, dar nu m-a deranjat niciodată.

Nu am avut niciodată p-ăştia, pe ţestoşii ăştia care joacă d-alea cum se cheamă... N-am înţeles jocul ăla niciodată.

Âştia, domne, care joacă… cum se cheamă ăla de se adunau toţi, făceau adevărate… elita, intelectuali…

Bridge. Eu n-am înţeles niciodată nimic, eu hă-hă-hă, râd, dar râd uşor jenat. Văd cum toată lumea se transpune aşa. Cel puţin când îl vedeam pe domnul Pleşu, acum 20 de ani, jucând bridge, stăteam, mă uitam respectuos. M-a întrebat: «Sorin, eşti de acord, nu?». «Sunt de acord, dacă ziceţi voi». Nu le-am avut niciodată cu astea, cu cărţile.

Da. Flori brut. Grădinăritul.

Mă oftică, v-am mai spus, ăia de la Antenă. Mă mai uitam şi eu pe filmele alea interzise pentru copii. La Andreşan, nu mai am timp să mă uit…

Mă invită la gale d-astea oficiale, am văzut şi nişte piese de teatru, dar nu am înţeles nimic. M-au întrebat  la sfârşit «Cum a fost, domnule Oprescu?», «Profund, maestre, profund». 

Da. După ce mi-am pus un stent sub clavie, nu pe coronară, asta îi anunţ pe cei care tot îmi trăgeau clopotele, am văzut la me­dicii francezi că au ajuns să ducă vinul roşu la grad de obligativitate pentru cardiaci. Şi atunci da. Dar obligatoriu să fie sec...

Foarte bine s-a comportat, a fost total... într-un an de zile, nu ştiu când, m-am dus, n-am putut să stau cu el acolo cât îi face chestia asta şi m-am dus şi eu la spitalul ăla să fac şi eu controlul meu. Şi eu am terminat puţin în urmă şi am dat telefon şi am vorbit cu profesorul, care a fost absolut genial. «Alo, domn profesor, sunt Sorin Oprescu». «Oho, Sorin, Sorin (pronunţă cu accent englezesc), să-ţi spun, ăsta dă dracu’ pe toţi".

Da.

E ok.

E, a fost...

Frati-miu a rămas cu mine în spital, dormea în patul celălalt şi dimineaţa a venit să mă pregătească pentru operaţie şi invita o magrebiancă de 1.90 cu nişte braţe să-i facă clismă. La care frati-miu: «Alo, nu eu, ăsta e pacientul». 

La operaţiile abdominale în general se face, ca să nu aibă chirurgul vreo surpriză pe masă şi pentru că...

Cum e viaţa asta...

Mai ales când te adoarme, scapi de sub control, funcţiile sunt preluate de aparate şi de proteze din astea. Şi probabil atunci să nu-i tragi un munte în nas chirurgului. Sigur, dacă e operaţie abdominală, este obligatoriu. Nu era cazul la mine... Şi aşa eram intrigat că trebuie să-mi dau jos chiloţii, dar n-am avut emoţii toată viaţa mea...

Domne, au  fost mai multe, că dacă era una, era una şi definitivă. Cine ştie ce mă pierdeam apoi în gânduri, în tâmpenii. Au fost mai multe, dar întotdeauna m-am simţit înfrânt în momentul când au aruncat cu rahat în mine şi când aveam momente în care nu îmi venea nici măcar să mă apăr şi îmi venea să le spun: «bă, f... muma în c...., duceţi-vă bă, lăsaţi-mă bă în pace». Senzaţia cea mai acută de nedreptate am avut-o întotdeauna în faţa ne­drep­tăţii. Nedreptatea la alţii, nu la mine. Am luat-o atât de personal, ca şi cum era nedreptatea mea.

A fost pentru mine aproape nemăsurabilă. Nu eram obişnuit cu stările astea. Eram obişnuit cu stările de stupoare şi apoi cu stările în care prieteni sau oameni nu se mai uitau la tine, se ui­tau pe lângă ochii tăi, nu în ochii tăi. Probabil că ştiau ei ce ştiau. 

Constat cu surprindere, dar şi cu mulţumire sufletească, faptul că mulţi au încercat şi încearcă să ia şi ei taurul de coarne. Să meargă independenţi.

Nu se poate compara...

Nu e ca 11 septembrie la americani, dar ceva aşa, p-aproape...

Încrederea oamenilor în el. Indiferent de unde vine, de unde iese, de unde îl aduce, îl hrăneşte cu banane. Dacă lumea, oa­me­nii au încredere în el, nu se poate opune nici o forţă politică. Poa­te să facă pe mă-sa şi pe ta-su, poate să se ducă să-l târască prin toate noroaiele lumii, dacă lumea are în­cre­de­re în el, cu­vân­tul cheie este încredere. Dar încrederea nu înseamnă numai ce dă pe gură, încrederea o dau viaţa, dimensiunile în care el a acţionat, profesional, social, politic ş.a.m.d.

Da, dar numai că pe Sorin Oprescu îl ţine promisiunea pe care a făcut-o. Eu în general mi-am onorat promisiunile.

Eu am făcut o promisiune: am să fac asta şi asta şi asta. Şi vreau să fac. Dacă aş face chestia asta, am senzaţia acută că aş deveni un ciordar.

Răspunsul este că rămân la primărie 12 ani aşa cum mi-am propus, dacă vrea lumea să mă accepte 12 ani.

Trei mandate. Mi-am făcut o socoteală simplă. 57 şi cu 12, la 69, du-te tataie acasă, că începi să-i enervezi pe oameni.

Nu, nu, du-te Oprescule acasă, că tataia e peren. Vă spun eu...

Eu îl văd îmbrăcat ca nemuritorii.

Faptul că vreau să îi fac pe oamenii din Bucureşti să trăiască, nu doar să locuiască.

Înseamnă exact ce însemna pentru un idiot, că nu am cum să-i spun, care scria într-o revistă acum două săptămâni aşa: «Idioţilor, aţi militat toată viaţa voastră pentru identitatea voastră de proşti, de tâmpiţi. Ce aţi obţinut? Mai bine renunţaţi !