• Eveline Păuna: Până acum ceva vreme, vă numeați Carmen Mureșan...
• Carmen Harra: Da, acum multă vreme. Cred că sunt 30 de ani de atunci. Într-un fel, și acum am rămas Carmen Mureșan. Am alăturat prenumelui meu - Carmen, numele „Harra” pentru că eu cred în semnificația vorbelor și a numelui. Fiecare nume are o vibrație, are o anumită conotație. Numele „Harra” vine de la cuvântul „haros”, care înseamnă „bucurie, suflet și vindecare”. Este în ayurveda o terapie care se numește „The Harra Therapy”. Aceasta se leagă de plexul solar. Prin această terapie înveți cum să respiri și îți controlezi toate funcțiile vitale. Eu am dorit să fiu un om care să facă bine oamenilor. Și ce bine mai mare decât vindecarea poți să le faci oamenilor? Să-i vindeci fizic, emoțional, din toate punctele de vedere. Trăim într-o lume în care există multă durere, multă supărare, multă dizarmonie. Iar eu am vrut să fiu unul dintre oamenii (mulți) de pe pământ care aduc unitate, energie de vindecare, oamenii care fac bine.
• Dacă ne gândim la „Carmen” a lui Bizet, numele acesta poartă o karmă interesantă, pentru că eroina a murit dintr-o dragoste pasională... Cum se potrivesc cele două nume - Carmen Harra?
• „Carmen, inis” este un cuvânt latinesc, care înseamnă „poezie și muzică”. Când mama mea era însărcinată, s-a dus cu tata la opera „Carmen”. A urmărit opera și a spus: „Am să nasc o fată care o să aibă voce precum artista de pe scenă, și care o să arate ca ea. Rolul „Carmen” nu putea fi mai bine redat decât printr-o femeie brunetă, cu trăsături puternice, cu ochii mari. Mama și-a imaginat copilul - adică pe mine - exact cum a văzut-o pe scenă pe „Carmen”: cu voce. Eu am început să cânt de la doi ani. De îndată ce am început să vorbesc, le spuneam tuturor că eu voi fi cântăreață. În anii '60, când au apărut primele televizoare, care erau ca un fel de boxe mici, alb-negru, eu am spus că mă văd pe mine cântând în acea boxă. Nu au trecut decât câțiva ani și, la nouă ani, cântam la Casa de Cultură. Eu am început să cânt la Casa de Cultură a Studenților, fiind elevă. Aveam 9-10 ani. Cântam cu Stela Enache, care avea vreo 16 ani, cu Puiu Hațeganu: Îmi amintesc... o trupă întreagă! Ei erau mari, eu eram copil. Fiind copil, nici nu aș fi avut voie să fiu între studenți. La vârsta aceea, eu câștigam mai mulți bani decât tatăl meu, care era directorul Băncii din Cluj.
• Și tatăl a vrut să vă lase să faceți meseria aceasta?
• Nu! Părinții mei s-au opus categoric. În primul rând, erau disperați! Ei aveau un copil care, efectiv, voia să fugă de acasă, ca să fie pe scenă. Fugeam să mă duc să cânt pe scenă, cu studenții. Publicul - vreo mie de studenți - fiecare dădea un leu. Iar noi primeam de la studenți vineri, sâmbătă, duminică, bani care adunați și împărțiți între noi, cei care eram pe scenă, însemnau mai mult decât avea tatăl meu salariu. Și el era directorul Băncii din Cluj.
• Tatăl știa că manevrați acești bani?
• Vai, era absolut disperat.
• Dar ce făceați cu banii, atunci?
• Nu știam ce să fac cu banii. Îi aduceam acasă. Nu aveam noțiunea banului. Mai târziu în viață am realizat ce însemnau. Tata întotdeauna spunea: „Copilul ăsta s-a născut să facă bani!”. Ei glumeau, că fiecare are steaua lui norocoasă. Eu totdeauna am făcut bani! De când mă știu, din copilărie. Câți bani am vrut, am făcut.
„Ceea ce gândim, se manifestă în realitatea fizică”
• Este un film care a fost foarte vizualizat în întreaga lume - „The Secret - Secretul”...
• Îl știu foarte bine, pentru că toți cei din „The Secret” sunt colegii mei, la Editura Hey House.
• Ce părere aveți despre ideea acestui film care, la început, a fost așternută în cartea cu același nume? Acolo, punctul central se referă la Legea Atracției și la faptul că Universul reacționează la fiecare gând-cerere al nostru.
• Așa este, absolut corect! Ceea ce noi gândim se manifestă în realitatea fizică. Noi suntem forme energetice și ne manifestăm prin gândire. Filosoful francez Descartes a spus „ceea ce gândești, devii - what you think, you become”. Mai mult, ceea ce spui - devii. Ceea ce âncerci să visezi, se transformă în realitate. Trebuie doar să ai credință în propriile tale gânduri, sentimente, vise, pentru că devii realitatea ta fizică. Creierul uman are abilitatea de a proiecta lucruri dincolo de câmpul fizic, de momentul actual. Noi suntem toți echipați cu ceea ce se numește intuiție, care este una dintre abilitățile creierului, ca și inteligența, logica, imaginația, memoria. Creierul are multe calități. Creierul este enegie. De la cap - nivelul ochilor - în sus, tu nu te vezi pe tine. De aici suntem, parcă, invizibili. Suntem atât de interesant construiți! Creierul are posibilitatea să planteze un gând, care se convertește în realitatea fizică. Deci, indirect, creierul poate să-și atragă lucrurile pe care le plantează.
• Este ceea ce creștinii numesc rugăciune?
• Sigur! Rugăciunea este o formă de a-ți spune dorința, cu toată tăria sufletului tău și cu speranța ca ea va deveni acțiune. Deci, în momentul în care te rogi, tu pui creierul în funcțiune - să planteze acea dorință a ta în realitate. Și invoci Divinitatea, care înseamnă Lumea care există Dincolo de spațiu și de timp, lumea aceea puternică, invizibililă, care, de undeva ne guvernează ca o forță superioară. Invoci, atragi acea lume. Și primești ce ceri! De aceea a spus religia „Cere, nu trebuie să-L vezi ca El să existe, cere și am să-ți dau orice ai nevoie!”.
• Se poate spune că, mai mult decât faptul că sunteți un om spiritual, sunteți și un om religios? Aparțineți unei religii anume?
• Eu am fost botezată catolică, tatăl meu fiind catolic. Este înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic. Am fost botezată catolică și eu am considerat întotdeauna că sunt catolică. Dar mama era ortodoxă, restul familiei mele - copiii mei, sunt ortodocși. Alexandra, fiica mea, este botezată ortodox. Deci după religie, cam așa aș fi. Dar eu, în momentul în care am început să înțeleg lumea universală, să înțeleg dincolo de bariera religiilor... Acum, dacă te gândești, cuvântul „religie” vine de la latinescul „religare” - care înseamnă „unitate”. Din nefericire, conceptul de religie nu a unit lumea, ci a diversificat-o, apărând tot felul de concepte religioase. Noi ne batem între noi ca și cum am aparține unor Dumnezei diferiți când, de fapt, Dumnezeu este unul singur. Religia a devenit, la un moment dat, și un instrument de control. Eu nu cred în controlul venit de acolo, controlul impus. Eu cred că tot ce înseamnă religie este ceva minunat, bine, și nu te poate îngrădi. Nu te poate aduna într-un spațiu mental limitat! Din punctul acesta de vedere, eu am studiat și am făcut emisiuni de radio - am emisiunea mea la WBC - pe teme de religie. Am chemat cei mai luminați oameni, să vorbească despre ce știu. Am ajuns la concluzia că cea mai largă idee de religie o are Budismul. Ei sunt atât de pașnici și de neatașați. Filosofia, dincolo de religia lor, este să nu te atașezi de lucruri, să nu te implici spre câștig, să nu faci rău. Este mult mai... luminată. Dar eu pun mai mult: m-am căsătorit cu un bărbat care a trăit în Israel, deci am venit și am contrazis toate tiparele, spunând că te poți căsători cu un evreu - nu e nimic rău dacă e dragoste, tu ești creștin și el nu ește. Dacă partenerul tău este luminat și crede, ca tine, că Dumnezeu este o singură Forță și că important este să ne iubim și să fim buni unii cu alții, limitările sociale nu pot fi un impediment.
• Ați simțit critici din partea oamenilor profund religioși?
• Sigur că da. Am avut și critici care au spus foarte urât despre mine, cum pot să fac o predicție, că este contra lui Dumnezeu?! Dar Iisus Hristos a făcut... predicții, că El a spus „Tu, Petru, te vei lepăda de mine la al treilea cântat al Cocoșului... mă vei trăda... mă vei răstigni”. Deci El a fost un Vizionar, a spus lucruri care se vor întâmpla. Dacă iei Biblia și o citești...
• Ați citit-o?
• Da! Sunt acolo mii de predicții. Deci eu cred că nu este nimic rău să faci o predicție. Mai ales dacă o faci cu gânduri bune! Toate predicțiile mele care vizează omenirea sunt predicții extrem de pozitive. Mă feresc să spun ceva rău!
• Se spune că e păcat să dai în cărți, să ghicești în cafea sau să încerci...
• ...Să anticipezi viitorul, prin orice mijloace, prin orice mod de divinație.
• Dumneavoastră ce faceți?
• Eu nu fac niciuna dintre acestea. Ceea ce lumea n-a înțeles niciodată - și chiar mă bucur că mă întrebi, pentru că, pentru mine, e ca un fel de eliberare, e că eu nu dau în cafele, nu citesc în cărți, nu știu astrologie. Ceea ce am învățat - pentru că este o știință - este conceptul numerologic. Adică asta vine din timp, de acum 2.500 de ani, de pe vremea lui Pitagora, când s-a înțeles lumea fizică. De ce folosesc știința aceasta? Pentru că toate numerele acestea au o codificare a timpului, a energiei temporale. Dacă vrei să știi în care timp te afli, în existența ta, ca să poți să iei o decizie, poți să-ți faci și singur calcule. Eu am scris o carte, „Decodificarea destinului”, în care explic semnificația numerelor, ca oamenii să-și calculeze codul lor. Dar, în opinia mea, aceasta nu este o metodă de divinație, ci este ceva exact - o știință. Nu-i creată de mine. Fiecare dintre noi poate să o folosească sau nu.
• În afară de modul acesta pe care îl folosiți, aveți și un fler anume?
• Eu am un fler la oameni.
• Se întâmplă ca, privind un om, să-i spuneți ceva?
• Da. Eu mă uit la cineva și am un sens al stării lui generale. Detectez dacă este demoralizat. Sunt un psiholog cu o percepție extrasenzorială.
• Cum se creionează informația?
• Este foarte interesant: îmi vin imagini. Mă uit la cineva și îmi vine imediat în minte numele bunicii persoanei respective - care a murit acum 30 de ani.
• Se întâmplă cu toată lumea?
• Depinde. Unii sunt foarte deschiși la nivel cerebral, la nivel mental și la nivel inconștient. Dar sunt și oameni care sunt atât de închiși! În special pentru cei închiși, a le spune ceva major și a le schimba percepția - că eu asta fac, eu îi schimb unui om percepția - e important. Omul s-a oprit, în viața lui. Am văzut oameni care trăiesc, în mintea lor, acum 30 de ani. Nu au depășit acea barieră, nu pot ajunge în prezent. S-au blocat pe o traumă sau li s-a întâmplat ceva. Și se întreabă: „Dar eu nu m-am mai căsătorit de 30 de ani! De ce?”. Sau „eu nu mai pot să fac, eu nu mai pot să am”. Deci e un bocaj energetic. Eu depistez blocajele energetice. Ce s-a îtâmplat cu mine... eu am avut o moarte clinică în copilărie. Am căzut în Someș. Nu știam să înot și m-am dus la fundul apei.
• Ce vârstă aveați?
• Cinci ani. Când am învățat numerologia, am aflat că 5 este casa morții. Și am făcut legătura cu faptul că Iisus a murit în ziua a cincea a săptămânii - vineri. Deci nu e vorba doar de tradiție. Dacă stai să te gândești... perioada Inchiziției, îți dai seama de niște manipulări, abuzuri pe care omenirea le condamnă și pe care și Biserica le-a recunoscut. Suntem umani, suntem ispitiți și facem greșeli, indiferent dacă suntem înalți spiritual sau daca suntem oameni de rând. Eu vreau să trec dincolo de puterea unui cult religios de a domina. Este necesar, la un moment dat, să-i ții pe cei mulți într-o credință. Dată fiind cariera mea, am de a face cu tot felul de oameni și trăiesc într-o țară unde vezi multe lucruri, fiind un conglomerat de nații și de idei. Văd că lumea nu se mai duce la biserică cum se duceau alte generații, că nu mai există aceeași credință, care era, de exemplu, a generației mele, că oamenii au altă percepție... Totuși, mulți dintre ei, în special americanii, vor să fie foarte deschiși. La Hey House Publishing sunt organizate evenimente interesante, în care aduc zeci de mii de oameni să asculte vorbind pe unul ca mine, ca Marianne Williamson, Dein Wire, oameni care am scris multe cărți și care avem ceva de spus, aducând niște idei, niște filosofii, niște concepte care au început să aducă lumea antică în formă modernă. Aducem filosofiile de mult în timpurile noastre: the ancient things in modern form.
• Cele mai importante întrebări ale oamenilor sunt: ce-a fost Înainte și ce va fi După viață?
• Aici mă pot referi la budism, care este cea mai veche religie. Mergem mai apoi la hinduism, mergem dincolo de timpurile celor două mii de ani. Mergem la Kaballa, la începuturile conceptului de religie. Și, de fapt, mergem și la Pitagora, acum două mii cinci sute de ani. El, când a creat numerologia, a creat conceptul de trans-migrare a sufletului. Și dacă ne ducem cu mii de ani în urmă, omenirea credea că sufletul trans-migrează: trece dintr-o formă fizică într-o altă formă fizică. Sufletul și energia pot lua diferite forme. Unii au conceptul că se pot reîncarna în animale.
• Dumneavoastră ce credeți?
• Eu sunt foarte mare iubitoare de animale. Simt că au suflet... nu știu cum să spun. N-au logica, inteligența noastră, dar nu fac atâta rău. Animalul nu se mănâncă între el, decât dacă îi e foame. Noi, oamenii, ne lovim între noi, ne facem foarte mult rău. Deci După ar putea fi trecerea ta într-o altă existență. Aici e o întreagă filosofie pe care o am - că dacă treci într-o altă formă, vii în lumea aceasta fizică cărând după tine tot ce ai agonisit în „viețile” anterioare.
• Așa definiți karma?
• Da. Karma se reflectă în cum arăți, în bolile pe care le ai, în oamenii pe care îi atragi, în relațiile cu ceilalți. Trăiești niște lecții pe care trebuie să le înveți. Conceptul de karmă se modelează perfect cu cel de timp. Filosofia mea este că dacă iei anul, ziua și luna când s-a născut un om, îi faci o codificare pri care demistifici totul asupra omului - talentele lui, problemele lui... Lumea fizică este perfect codificată, nimic nu e întâmplător.
• Atunci care este sensul vieții?
• Sensul vieții este să-ți trăiești lecțiile. Multă lume a spus că vii Aici și ești într-o „școală”, vii să înveți, să-ți rezolvi karmele. Cele rele, nerezolvate, vin înapoi. Ți se dă un număr mare de șanse să înveți.
• Dacă totul este codificat, există liberul arbitru?
• Foarte puternic! Extrem de puternic. De la început ți se dă șansa să fii bun sau să fii rău - să creezi cea mai bună versiune a ta sau să creezi o versiune minusculă a ta, în care să fii nefericit toată viața. Dar este alegerea ta.
• Dar dacă spuneți, de exemplu, că peste trei ani o persoană se va căsători - aceasta este o consecință a alegerilor pe care le va face sau destinul îi va dicta?
• Există un destin. Există un traiect, un șir bine determinat. Se spune că noi, înainte de a ne naște, hotărâm. Spiritul nostru știe unde se duce, programează totul foarte clar. Își alege părinții. Nu părinții își aleg copilul, ci copilul își alege părinții. Este foarte interesant: vezi oameni disperați să facă un copil, când, de fapt, copilul vine atunci când vrea el să vină. Are tot traiectul bine așezat. Deci iată că există ceea ce se numește destin, destinarea unor lucruri. Cum navighezi prin ele, este alegerea ta. Eu aveam vreo douăzeci de ani și eram deja cântăreață cunoscută în România. Cineva m-a trimis la o ghicitoare în cărți - Marusia. N-am să uit, cât trăiesc. Era o femeie de origine rusă, care, când m-a văzut... Stătea într-un apartament mic, undeva la ieșirea din București. M-am dus de curiozitate. Eu atunci, ca orice femeie tânără, eram îndrăgostită de cineva. M-a convins cineva, insistând, să merg la ea. Când am intrat pe ușă, făcea plăcinte. Atât m-a rugat, să-i aduc un pachet de țigări. Fuma... Am intrat pe ușă și mi-a spus: „Măi, fetiță dragă, ție o să-ți moară tatăl. Dacă vrei să stai, bine, dacă nu, poți să pleci, nu mă supăr”. Eu știam că tatăl meu este bolnav. Și acum am frisoane în tot corpul - parcă acum văd scena. Știam... atunci m-am oprit și m-am așezat pe scaun. Femeia aia mi-a spus, în zece minute, că am să plec în America, că am să cunosc un bărbat cu litera „V”, ca și inițiala tatălui meu. Mi-a spus că bărbatul acela a mai fost însurat înainte. Mi-a spus un lucru atât de fascinant, care m-a urmărit de ani de zile: „Dar în viitorul tău, departe în viitor, o să îmtâlnești un alt bărbat”. N-am mai înțeles nimic, pentru că ea, până atunci, îmi spunea că am să mă căsătoresc, că am să rămân în America... Și, zice, „ai să faci, într-un fel, ce fac și eu. Dar altfel! Și ai să scrii cărți”. Deci toată povestea mea s-a spus în zece minute. Și tot ce s-a spus, mi sa întâmplat. Nu într-o zi, nu în două, nu într-un an...
• Deci ați plecat în America, v-ați căsătorit acolo...
• Am plecat. M-am căsătorit și soțul meu a murit, după douăzeci și ceva de ani. Și atunci, după ce a murit, mi-am reamintit de vorbele acestei femei.
• Acum există cineva în viața dumneavoastră?
• Nu există, dar știu că va exista. Eu trebuie să mă deschid, apropo de liberul arbitru. Eu am suferit o traumă. Mi-am iubit enorm soțul, am avut o relație de suflete-pereche.
• Știind povestea acesta, și văzând că se întâmplă tot ce spune femeia aceea și știind că va urma un alt bărbat, ați trăit cu frica că se va stinge soțul dumneavoastră?
• Dar eu, din ziua în care l-am văzut, am știut că moare. Pentru că eu, în secunda în care l-am văzut... Dar stai, că e o întreagă poveste! Povestea devine mai interesantă. De fapt, în cea mai recentă carte a mea scriu despre asta. (A apărut acum în limba română, anul trecut a apărut în America). Încep cartea în felul următor: moare tatăl meu, exact cum a spus Marusia. Mă duc la înmormântare și la ora două mi se oprește ceasul. Sunt lucruri pe care nu pot să le uit. Ceasul, timpul s-au oprit în secunda aia, când îl îngropam pe tatăl meu. Am auzit vocea lui tata care îmi spunea să mă uit în spatele mormântului lui. Mormântul tatălui meu este la Bellu, poate fi verificat. Când te uiți în spatele mormântului lui tata - și asta nu se poate schimba - există numele „Virgil”. Bărbatul cu care eu m-am căsătorit se numea „Virgil”. Era un loc rezervat pe care scria, mare „Virgil”. Tata mi-a spus să mă uit în spatele mormântului. Cred că a fost așa pentru că atunci când are loc înmormântarea cuiva drag nu te uiți în jur. Am memorat numele și l-am auzit pe tata că mi-a transmis că mă duc în America. Marți l-am îngropat pe tata, miercuri aveam bilet de America, rezervat de două luni - trebuia să plec. Mi-a mai transmis că am să cunosc un bărbat, de îndată ce voi păși în America. Cum am pășit în America, prima senzație a fost că nu îmi place, că vreau înapoi. Cu ce să plec înapoi, că aveam patruzeci de dolari. M-am ambiționat și am stat în aeroport, spunând că o să plec, totuși, înapoi. Atunci l-am auzit pe tata, în mintea mea, spunâncu-mi că nu plec nicăieri și că foarte mulți ani voi rămâne acolo. M-am oprit și mă gândeam că mă duc să cânt, aveam un spectacol. A doua seară după spectacol, mă anunță cineva că mă caută un bărbat, care are un restaurant. Soțul meu a fost primul care a creat, în 1980, restaurantul „Transilvania”. Și îl chema... Virgil! A venit la mine și mi-a spus cum se numește. Când mi-a dat mâna și s-a prezentat, „Mă numesc Virgil Nicodivi și am un restaurant...” „Nicodivi” este numele meu de căsătorie, pe care îl am și acum pe pașaport. Culmea ironiei, pașaportul meu american are pe el ziua și luna de naștere ale soțului meu. Ca să vezi culmea coincidențelor umane! Septembrie, 4... Când l-am văzut, parcă m-am văzut cu el undeva în secolul IX. Am avut o viziune de o secundă, în care m-am văzut pe mine și pe el în cu totul alt timp. Într-o căruță cu cai. Și, la o fracțiune de secundă, am văzut că cineva l-a înjunghiat. Acestea au fost fracțiuni de secundă. Apoi i-am calculat numerologia și am știut că nu trăiește peste 60 de ani. Bărbatul meu a murit la 57 de ani. Nu a ajuns la vârsta de 60. Dar a fost destinul meu să mă căsătoresc cu acest om. Nu aș fi rămas niciodată în America dacă nu îl cunoșteam.
• Și ați putut fi fericită știind că se va stinge?
• Da. Pentru că am trăit fiecare clipă. Am trăit intens fiecare moment cu acest om.
• V-ați calculat și data la care veți muri dumneavoastră?
• Eu sunt foarte longevivă. Eu știu asta. Toată lumea îmi spune că acum, la 61 de ani, nu arăt de vârsta mea. E ceva din interiorul meu, e ceva care mă ține aici. Și mă ține aici nu neapărat pentru că eu vreau. De multe ori mă întreb de ce n-am plecat și eu cu el, pentru că am rămas singură... Și singur nu e plăcut să fii și nu vreau să fiu singură. Îmi rămân vorbele Marusiei care spun că mai vine cineva, târziu, în viața mea. Acum patruzeci de ani nu am înțeles acest mesaj. Nu puteam să-l înțeleg. De multe ori mă întrebam de ce n-am... plecat cu el. Pe urmă mi-am dat seama că eu am ceva de făcut aici, că este ceva care mă ține. De multe ori îl văd pe soțul meu prin casă vorbind, îmi spune tot felul de lucruri. Și, dacă mă aude lumea, ar spune că este o nebunie, că așa ceva nu se poate.
• Lumea ar spune că faceți un legământ cu energiile cele rele, de vreme ce Biserica le are pe cele bune.
• Nu. Eu văd aceste lucruri - este o chestiune de percepție. Percepția mea s-a schimbat când am avut acea moarte clinică, în care am murit, poate, două secunde. Atunci m-a scăpat tatăl meu, m-a scos din apă și mi-a făcut respirație. Și, de atunci, din copilărie - aveam 6-7 ani... Eram în clasa întâi. Văd că se deschide ușa la școală și apare tatăl meu. Și eu am spus că știu de ce a venit, că a murit bunicul. Dar nimeni, în afară de tatăl meu, nu știa că a murit bunicul. Deci de unde am ștut eu, la șapte ani? Mergeam pe stradă, vedeam oameni și știam unde îi doare. Treceam pe lângă un om și îi spuneam că știu că îl doare rău piciorul stâng. Mă întrebau oamenii de unde știu și le răspundeam că așa simt. Deci simțurile, percepțiile, vibrația energetică. Eu spun că religiile se întemeiază pe legile karmei. Tot ce faci rău, ți se întoarce. Uite, situația cu Borcea și Vidican. Nu au cum să reziste, legile karmei nu le-am creat eu și nu le schimbă nimeni. Dacă iei soțul unei alte femei, tu nu o să ai parte de soțul ăla. Și ce i s-a întâmplat ei, ți se întâmplă și ție. Și i se întâmplă și următoarei. Deci nu putem să funcționăm călcând în picioare niște legi care definesc existența pe pământ.
• Dacă sunteți un om atât de intuitiv, special, de ce acceptați invitațiile în emisiuni-tabloid?
• Pentru că eu continui să cred că, până la urmă, vocea mea va fi auzită. Că de un tabloid sau de oricine... De fapt, eu dacă m-am dus la tabloide... am și fost, de multe ori, pusă în situații foarte penibile. Eu le-am acceptat, pentru că am zis că punctul meu de vedere va rezona și că o să vină ziua în care românii or să stea să se gândească la faptul că am spus niște lucruri, în timp. Toate au devenit realitate. Oricât ar vrea unii să nege. Oricât au vrut oamenii să mă pună la podea sau să mă considere aceeași tagmă cu vrăjitoarele. Eu merg cu sufletul curat. Dacă acei oameni vor să mă pună pe mine jos, este karma lor. În general, emisiunile care au încercat să mă atace și oamenii care au vrut să-mi facă rău... vine ziua când ce mi-au făcut ei mie, se întoarce la ei. Eu funcționez pe principiul ăsta. Deci eu consider oamenii egali, chiar dacă unii sunt de rea-credină, rău intenționați. Eu dau credibilitate, chiar dacă omul a venit să mă mintă, să mă înșele.
• Deși simțiți intențiile?
• Da, dau oportunitatea omului să se întâlnească cu principiile mele. Dacă omul vine cu gânduri de rău, tot ce a plantat el gândind că vine contra mea, de fapt se întoarce împotriva lui. Eu merg pe filosofia mea și nu mă deranjează. Sunt sigură că o să vină ziua în care orice s-a spus greșit asupra mea... Sau nu asupra mea, ca persoană, ci asupra a ceea ce eu promovez, se va schimba.
„Hillary Clinton va ajunge Președintele Americii”
• Puteți hipnotiza printr-o privire?
• Da. Nu atât hipnotiza... Cuvântul „hipnoză” vine de la „a dormi”. A hipnotiza înseamnă a pătrunde undeva în sfera inconștientă a creierului. Eu cred că am această abilitate, pentru că am foarte ridicat nivelul percepției.
• Și vă propuneți?
• Nu, eu îmi propun doar un singur lucru, care este menirea mea, care mă face foarte fericită: să-l ajut pe omul care vine la mine. Indiferent dacă el vine la mine fără să creadă, dacă vine fără intenții bune.
• Indiferent dacă e sărac sau bogat?
• Nu are nicio legătură! Eu am ajutat oameni care nu au avut bani, oameni de pe stradă. Am ajutat o femeie care era homeless, cum spun americanii (fără casă - n.r). A venit odată la mine și mi-a spus că nu mă poate plăti. Eu i-am spus că o să vină ziua în care o să aibă atâția bani încât o să-și cumpere o casă în New Jersey. Femeia se numește Arlene Mood - după șase ani a citit în New York Times că toți copiii care au fost în bisericile din Irlanda, între anumiți ani, au drept la compensații. A luat 600.000 de doari. A venit la mine cu o sacoșă de bani și mi-a spus: „Carmen, m-ai ajutat, ani și ani. Nu ți-am plătit vreodată, acum am venit să plătesc”. I-am spus că mie nu trebuie să-mi plătească și că vreau să meargă să-și cumpere casa din New Jersey. Plângea în hohote. Nu crezuse până atunci, cu adevărat. Arleen Mood există, e bine, are casa ei și mă pomenește de câte ori poate și spune: „Eu, de la un homeless în America, am ajuns să am proprietatea mea, datorită unei femei care mi-a deschis ochii că e posibil ceva care, în teorie, nu e posibil”. Eu mi-am vizionat propriul destin: eu, Carmen Mureșan, cu 40 de dolari în buzunar, am pășit în America vrând să fug a doua zi, și am ajuns să o cunosc pe Hillary Clinton, să îi prezic viitorul... Cu 20 de ani în urmă i-am spus lui Hillary Clinton că o să ajungă președintele Americii și ajunge președintele Americii, în pofida tuturor celor care nu vor să creadă acest lucru. Mi-am spus mie însămi că am să scriu multe cărți într-o limbă pe care nu o stăpâneam bine, că am să ajung să am emisiuni de televiziune, am să-mi iau cea mai frumoasă casă pe ocean. Totul s-a făcut, corect, cinstit, de la 40 de dolari în buzunar.
• Folosind „Secretul” din film?
• Folosind secretul: puterea mea, încrederea mea, încrederea în viziunile mele, atrăgând în viața mea cei mai puternici oameni de pe pământ, vizionalizându-i. Mergeam pe stradă. Prima mea carte apărea acum vreo 16-17 ani. Aveam nevoie să îmi dea o cotație Deepak Chopra, unul dintre cei mai puternici oameni de spirit ai secolului. Când am avut acest gând, mergeam pe stradă, iar el era coperta unei reviste, „The Learning Annex”. Mergeam pe stradă și-mi spuneam „Eu trebuie să-l cunosc acum pe Deepak Chopra. M-am concentrat atât de puternic, m-am ambiționat atât de tare! Primesc un telefon de la Jennifer... Green (parcă așa o cheamă), ea făcea speach-uri pentru președintele Bush. M-a invitat la un dinner special, acasă la unul dintre cei mai mari bogătași de pe 5-th Avenue. M-am dus la acel dinner. Sunt lucruri pe care nu pot să le uit! Era un bărbat în fața mea, i-am spus că tatăl lui a murit acum șase ani și i-am spus și cum se numea. Omul acesta s-a uitat ciudat la mine, că nu mă știa. Îl cheamă Ray Chambers. El mi-a spus că vrea să mi-l prezinte pe prietenul lui cel mai bun, pe care el l-a adus în America. Nimeni atul decât Deepak Chopra. I-am spus atunci că Deepak Chopra o să vină el în acel apartament, să mă cunoască pe mine. După trei săptămâni, Deepak Chopra a venit în acel apartament, m-a cunoscut și mi-a dat cotația (quotation-n.r.) de pe prima carte, „Everyday Karma”, în care spune: „Carmen Harra și cartea aceasta vă schimbă viața spre bine”. Cartea s-a vândut ca pâinea caldă, a apărut în The New York Times... Deci ți-am spus o poveste adevărată!
• E... miracol?
• Noi facem propriile noastre miracole. Dacă credem!
„Omenirea merge spre vremurile în care se trăia sute de ani”
• Dar dacă este să se întâmple ceva rău, putem împiedica? De exemplu moartea cuiva drag. Putem evita?
• Până la un punct. Eu nu am putut să opresc moartea soțului meu, dar cred că, într-un fel l-am ținut în viață pentru că doctorii au spus, cu trei ani și ceva înainte să moară, că moare în trei săptămâni. Și a mai trăit trei ani și ceva. Și eu le-am spus medicilor că soțul meu nu va muri când era verdictul lor. Dar la soțul meu atât a fost să trăiască. Deci, peste granița timpului nu trecem. Peste bariera „cât ne este dat să o ducem”... Ieșim pe stradă și, dacă s-a rupt filmul, acolo s-a terminat! Suntem planificați în spațiul de timp - spațiul temporal și spațiul fizic.
• Aveți vreo deznădejde, vreo greutate în a trăi cu dumneavoastră însevă, știind că aveți atâta intuiție pentru viitor? Cred că trebuie să fie teribi de greu să trăiți știind că ceva rău se poate întâmpla într-un moment anume.
• Da, dar multe lucruri le poți controla. De exemplu, știi că trăiești până la o anumită vârstă, și trăiești frumos. Noi suntem programați să murim. Omenirea s-a programat să moară, nu că trebuie. Suntem programați să murim prea devreme.
• Cine a programat?
• Noi. Nouă ne e frică de moarte și ne-am programat mental. Omenirea, de mii de ani, și-a programat că trebuie să moară. Dar, dacă te duci mii de ani în trecut, la Abraham, care a avut copii la 800 de ani și spune lumea că s-au greșit calendarele... Nu, erau vremuri în care se trăia sute de ani. Și, dacă vrei o mare predicție, omenirea merge spre acele vremuri. Ne întoarcem spre erele de pace, spre erele de longevitate, spre erele în care vom descoperi toate miracolele care ne vor ajuta să ne prelungim viața, să ne întinerim. Va ajunge ca 100 de ani să nu fie vârsta să fii bătrân și cocoșat.
• Vin la dumneavoastră și personalități politice sau care lucrează cu serviciile secrete?
• Da, mie mi s-a oferit să iau un post la CIA. Mi-au oferit americanii, pe vremea când a fost povestea cu Bin Laden. M-au căutat să le spun de Bin Laden, atunci când au fost atacurile, în 2011. Le-am spus: „Nu-l căutați, că nu-l găsiți”. Și zece ani nu l-au găsit. Mă întrebau unde e. Ei știau de o sursă, eu știam de alta. Mie nu mi-a trebuit un astfel de post, e prea multă responsabilitate. Nu pot să mă bag. Eu sunt născută să-i ajut pe oamenii mulți, să scriu cărți. Destinul meu nu era să fiu în FBI sau în CIA.
• Și nici să fiți cântăreață, așa cum ați început, cu mulți ani în urmă, în România.
• E să fiu cântăreață. Eu nu pot să renunț la cântat. E o plăcere incredibilă. Dacă am suferit de ceva, am suferit că nu cânt. Bărbatul meu a făcut restaurant la New York, iar eu mă bucuram că acolo cântam. În România m-am lansat demult. Titus Munteanu mi-a dat traiectoria, ami târziu. Eu am fost la Festivalul „Mamaia”, la nouă ani. Dar nu am fost invitată, eram copil în sală.
• N-ați luat premiul cel mare și ați rupt diploma.
• Da, am rupt diploma. Dar nu m-a invitat nimeni pe scenă, m-am dus eu singură. Pe scenă la „Mamaia” erau cântăreți adevărați. Eu am fugit de pe scaun, de lângă mama, și m-am aruncat pe scenă. Am cântat. Mi-au dat un premiu, dar am zis că mă jignesc, că eu sunt mai bună cântăreață decât cei de pe scenă.
„Sunt din familia lui Octavian Goga”
• În 1983 ați plecat, de fapt, din România, în Suedia.
• Sora mea a plecat în Suedia mai înainte. S-a căsătorit cu un suedez. Eu am plecat în Suedia, apoi m-am întors și, la ceva timp, am plecat în America.
• Faptul că și Alexandra, fiica dumneavoastră, preia de la dumneavoastră această... deschidere. Deci, se moștenește genetic?
• Alexandra nu pretinde deloc că ar fi... Ea spune „eu nu pot să fac ce faci tu, mama!”. Dar, trăind cu mine, fiind copilul meu, a început să-și dezvolte simțuri. Ea nu a avut moarte clinică, nu are percepția mea. Dar a învățat de la mine. Cel mai mare talent al copilului meu este la scris. S-a născut cu scrisul. N-am să uit cât trăiesc că, în momentul când s-a născut Alexandra, mama mea a spus: „Are fruntea lui Goga”. Că noi suntem din familia lui Octavian Goga. Goga nu a avut copii. Goga a adoptat copii din familia lui, adică a avut grijă de ei. Prrintre aceștia era și mama. Dar noi am moștenit genetica lui, noi cei din familia apropiată. Eu totdeauna am spus că Goga este bunicul meu, dar, de fapt, ar fi străbunicul meu. Eu l-am considerat ca bunic, pentru că așa s-a prezentat el cu mine într-o conversație cu el, din lumea spiritului. Goga a fost, înaintea Marusiei, cel care mi-a spus că o să am un destin extraordinar și o să cunosc președinți de stat. Este undeva o înregistrare - lucram cu Aurora Andronache. Eram extrem de tânără. Făceam „science” - spiritism cu paharul. Nu știam ce se întâmplă, eram intrigată de faptul că spunea că se poate comunica astfel. Asta există de pe vremea lui Carl Deck, de la 1800 și ceva. El a fost primul care a venit cu ideea de spiritism. Dar, de fapt, spiritismul există de mii de ani. Eu nu am nevoie de pahar, eu pot să am o conversație cu cineva care nu trăiește. Și lumea crede că asta este o nebunie. Pentru asta lumea m-a condamnat, au zis că ce fac eu nu e cu Biserica.
• S-a întâmplat astfel și pentru că aparițiile dumneavoastră și mai ales ale Alexandrei sunt extrem de ancorate în modă. Vă îmbrăcați colorat, vă machiați, Alexandra a pozat extrem de sexy...
• Regretă, pe undeva. Nu știu de ce... a zis că a fost un moment de nebunie, pe care nu vrea să-l repete pentru că ea nu este un model de bikini. Ea a terminat facultatea, e scriitor. A scris cu mine o carte care a apărut la Penguin Books, cea mai mare editură din lume. Iar 70 la sută din conținutul cărții care tocmai a apărut în România, „Karma Relațiilor”, este contribuția ei. Drept care a scris și o carte singură, care e doar cartea ei. O mare editură americană îi va publica, anul viitor, cartea. Eu sunt foarte mândră de ea.
• Oamenii se așteaptă ca aceia care sunt profund spirituali să fie înveșmântați special sau retrași.
• Dar de ce? Eu sunt un om care, la acest moment al vârstei, mă îmbrac cu rochii scurte, port pantofi înalți și machiaj. Sunt exact cum s-ar îmbrăca o femeie care este in the entertainment business (lumea divertismentului - n.r.).
• Ce părere aveți despre sentimentul de „déjà vu, déja connu”.
• Orice om îl are, fiecare dintre noi îl avem. Tatăl meu era la București, el a fost Directorul Băncii din Cluj. Din acest moment, la cea mai recentă vizită a mea în țară, am fost la BNR. De multe ori îi spuneam lui Isărescu de munca lui tata, care, toată viața lui, a fost om de bancă. Apropo de intuiție, venise a București și trebuia să prindă trenul din gară, care să meargă la Cluj. S-a dus și și-a cumpărat o pereche nouă de pantofi. I-a pus în picioare, a venit spre gară și atât de rău l-au bătut patofii, încât a trebuit să se întoarcă, să-și ia alții. Și a pierdut trenul. Dar el, în sufletul lui, a simțit că parcă trebuie să piardă trenul. Trenul acela a deraiat și au fost o mulțime de morți. Deci, iată, dacă asculți de presentimentele tale... El spunea că și-a ascultat vocea. Eu am prins cutremurul din 1977. Eram în centrul Bucureștiului. Am fost foarte traumatizată de evenimentul acela. Dar eu am simțit cutremurul, ca și animalul. Înainte de a se declanșa. Deci eu am ieșit din clădire cu secunde înainte să înceapă cutremurul. Am simțit că se întâmplă ceva și am luat-o la fugă, în picioarele goale. Oamenii de la lift mă întrebau de ce nu iau liftul. Oamenii din lift au căzut și au murit.
• Când să ne încredem în vocea aceasta?
• Totdeauna.
• De unde să știm că nu e un gând fabricat de noi? Când știm că nu e doar anxietate?
• Da, ai dreptate. Dacă este o voce a fricii, a insecurității, atunci e vorba de altceva. Vocea care vine să te avertizeze este vocea creierului, care deja știe. Subconștientul tău are programul.
• Deci anxietatea ne poate duce către scenarii greșite.
• Da, foarte greșite. Emoțiile negative, fricile, neîncrederea, duc categoric spre drumuri înfundate, în timp ce adevăratul sentiment de a cunoaște ceea ce va urma să ți se întâmple, vine ca o lovitură în stomac. E ceva care te invadează, care îți invadează și rațiunea. De fapt, nu mai gândești rațional ce faci, ci te duci pe un instinct.
• Câteva cuvinte despre România, în perioada următoare? Toată lumea se sperie de cutremur... Chiar și domnul Isărescu, despre care aminteați mai devreme, are probeme. Le va trece cu bine?
• Da, pe toate. Vine ziua când politica și politicienii care au dezamăgit încrederea lumii și au fost corupți, nu mai sunt doriți. Una dintre predicțiile pentru 2016 este că ne pasc niște cutremure, dar am spus cu credință că un număr de ani nu trebuie să vă temeți, că nu este cazul. S-ar putea să fie puțină... zguduitură în 2016. Nu văd nimic dramatic, nu văd nimic de proporțiile anului 1977. Vor fi niște mici spaime.
• Cazul „Colectiv” a fost... făcut? Focul a fost pus?
• A fost pus ceva, deci a fost făcută o rea intenție care s-a transformat în altceva. Nu s-a anticipat să iasă atât de prost. A fost o combinație între cele două - intenție și accident, dar a fost și o mână rea la mijloc.
• Pentru că spuneți atât de multe lucruri incomode, v-ați temut pentru viața dumneavoastră?
• Nu. Nimeni nu poate să-mi facă nimic mie.
