Medalii contra aprobări de maşină şi televizor

Anii de aur ai gimnasticii româ­neşti, în care fetele noastre adu­ceau medalie după medalie din campionate internaţionale, au fost răs­plă­tiţi de fostul regim comunist cu tot so­iul de mărunţişuri cu "termen de ga­ran­ţie", dar cu pretenţii de obiecte de lux. Cel mai de succes antrenor al tuturor timpurilor, Octavian Bellu, ne-a povestit despre cum Szabo, de pildă, trebuia să se mulţumească cu unul-două radiocasetofoane sau cu un lănţişor, iar Silivaş ajun­se­se la vreo trei aparate video, şi acelea doar player. Nadia a fost ceva mai norocoasă, primind o maşină doar după ce "tovarăşul" îi dăduse înalta distincţie co­munistă de Erou al Muncii Socialiste. Şi aprobarea pentru un televizor color de­ve­nise o mană cerească. Celebrul antrenor ne-a mai povestit că unul dintre argumentele cu care îşi stimula gimnastele să se ţină de carieră era şi acela că ele, spre deosebire de concetăţenii lor "de rând", puteau să vadă lumea cu ocazia diferite­lor campionate internaţionale. Bani însă sportivii noştri nu au primit niciodată.

Antrenorul Octavian Bellu îşi încuraja fetele din lotul naţional, când depresia şi gândul de a-şi abandona cariera le dădeau târcoale. Unul dintre “stimulentele” lui forte, era că, sportivii aveau o şansă rară pe-atunci, aceea de a vedea lumea.

• Marius Tucă: Aţi lucrat o perioadă şi cu Nadia.

Octavian Bellu:Foarte puţin.

 

• Avea, totuşi, un statut special.

Da, se pregătea de retragere.

 

• Avea un statut special în ceea ce priveşte antrenamentele?

Da, dar a avut o comportare foarte bună, reuşind să facă patru aparate la concurs.

 

• Nadia era o legendă. Putea să mai continue legenda asta sau era la final?

Părerea mea este că mai putea. A rezistat la acel concurs destul de bine, chiar dacă nu mai era în forma de la Montreal. Reuşea să impresioneze şi impunea numai prin prezenţă. Se impunea şi în faţa arbitrelor. Chiar şi atunci când, omeneşte, mai greşea, arbitrele aproape că treceau cu vederea greşeala respectivă, numai pentru că era Nadia Comăneci. Era o stea mondială.

 

• A început povestea la 1 aprilie şi, într-un timp foarte scurt, v-aţi descurcat.

Ne-am descurcat. Interesant, chiar am pornit cu o medalie de aur, la Madrid, cu Cristina Grigoraş, la Campionatele Europene. La Moscova a fost un eşec. Pur şi simplu, după acest eşec de la Campionatele Mondiale, s-au restructurat colectivele de antrenori.

• Dumneavoastră aţi rămas.

Nu, întâi am plecat. Am plecat pentru că s-a spus că am ieşit prost la Mondiale şi gata,la revedere! După care s-a refăcut un colectiv foarte numeros faţă de cel anterior. Atunci, în ’82, veniseră şi Adrian Goreac, şi Maria Cosma, şi Mihai Breştean, şi Silvia Breştean. În fine, am venit mai mulţi, astfel încât Federaţia să coaguleze un colectiv, chiar avându-l pe Mihai Breştean la băieţi. M-au solicitat din nou. Atunci s-a format acel colectiv.

 

• La Mondiale, ce se întâmplase?

N-am luat nici o medalie. La gimnastică, eşecul mare este că noi nu luaserăm nici o medalie. Am făcut atunci cu ceilalţi colegi o încercare să ne descoperim nişte afinităţi,în aşa fel încât un colectiv să preia această muncă, să se restrângă încet-încet şi să se ducă mai departe. Şi am rămas eu, cu Goreac şi cu Maria Cosma. Perspectiva pe care am avut-o imediat după acest, să-i spunem, moment dificil a fost de a participa cu succes la Campionatele Mondiale de la Moscova, din 1983. Atunci, în ’83, am reuşit să luăm chiar şi câte două medalii la un aparat.Atunci a “explodat” Ecaterina Szabo şi deja îşi anunţa candidatura la medaliile de aur, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din ’84. A fost apoi succesul de la Los Angeles şi, datorită neparticipării sau boicotării Jocurilor Olimpice de către ţările socialiste, mai puţin China, care a fost prezentă… România a fost primită cu tot stadionul în picioare.

 

• Eraţi acolo?

Nu. Aici a fost o altă, să-i spunem, nu frustrare, că nu sunt ranchiunos… M-am pregătit, eram un colectiv, am fost pe lista respectivă, m-am îmbrăcat, mi-am luat valiza, mi-am luat toate cele, iar cu 24 de ore înainte mi s-a spus că cei de la Federaţie şi, în fine, CNEFS-ul apreciază, foarte mult munca mea… Mi s-a întâmplat de două ori acest lucru… şi la Olimpiada de la Seul, din ’88. La fel, am fostlăudat şi trimis acasă. Trimis la Deva, de fapt, pentru că întotdeauna un grup de fete pleca la Olimpiadă, dintre cele care aveau vârsta cerută de codul de atunci, altele rămâneau acasă. Or, eu fiind de încredere şi o persoană care se dedică şi munceşte cu responsabilitate, de fiecare dată se găsea câte un motiv ca să rămân acasă, bineînţeles că nu puteai cere explicaţii.

 

• Dar aici figuraţi ca antrenor al lotului, pentru că antrenaţi echipa.

Bineînţeles!

 

• Credeam că vă scot şi din hârtii, ca să zic aşa.

Dacă ar fi fost vremurile pe care le trăim astăzi, ar fi existat o luptă pentru oportunitatea de a fi în colectiv, pentru a fi premiat. Dar, la momentul respectiv, când inclusiv tripla campioană olimpică de la Los Angeles, Ecaterina Szabo, a luat două casetofoane şi un lănţişor, iar Silivaş, la Seul, a luat trei aparate video.

 

• Şi bani, deloc?

Nuu! Nu, nu. Chiar şi după performanţele cele mai mari în vremea respectivă, după Campionatele Mondiale de la Rotterdam, în 1987, am primit o aprobare de maşină, iar înainte, la Campionatele Mondiale de la Montreal, în ’85, am primit o aprobare de televizor.

 

• Asta, chiar n-o ştiam. Deci, marile gimnaste, în urma medaliilor, titlurilor mondiale din vremea respectivă, primeau câte un casetofon sau câte un video.

Da. Interesant este că inclusiv Nadia a primit la vremea respectivă, pentru campionatele de la Montreal, o maşină, nu ştiu de care, nu-mi mai aduc aminte ce marcă şi a fost făcută Erou al muncii socialiste. Atunci aveai unele facilităţi, mai ales dacă erai erou al muncii socialiste, dar bani, bani nu primeai.

 

• Cuplul Ceauşescu ştia? Elena şi Nicolae Ceauşescu ştiau cine sunt antrenorii de gimnastică ai fetelor? V-aţi întâlnit cu ei?

Bineînţeles.

 

• Pe vremea aceea, una dintre puţinele mândrii ale ţării era echipa naţională de gimnastică.

Da, Nadia a fost o personalitate sportivă. Ea s-a întâlnit cu ei de mult mai multe ori, împreună cu Bela şi cu Marta, dar după aceea, eu nu m-am întâlnit decât o singură dată, când mi s-a decernat Ordinul Muncii clasa I…

 

Dar ei ştiau, totuşi, cine sunt antrenorii?

Da, dar cum să zic, atunci nu erai mediatizat aşa cum se întâmplă astăzi. Probabil că, în şirul de strângători de mâini care erau pe-acolo, nu mai conta că ăsta e antrenorul sau că e chiar antrenorul principal…

 

• Dar n-aţi avut un dialog cu ei?

Nu, pur şi simplu primeai distincţia respectivă, o strângere de mână şi cu asta, basta. Protocolul era foarte bine pus la punct.

 

• În ce an a venit doamna Bitang la lot?

În 1993. A preluat absolut tot.
Ea, pur şi simplu, m-a descărcat de nişte atribuţii. A fost o perioadă interesantă, în care nu am avut nici cadru medical, nici coregraf, aşa că ea era, de la administratorul cantonamentului, până la coregraf, antrenor şi mai făcea şi pe asistenta medicală.

 

• Bucătăreasă, nu?

Ba şi bucătăreasă. Pentru că, la competiţii, în vremurile respective, mergeai cu mâncarea în traistă, iar ea se ocupa de sandvişuri şi de tot ceea ce consumau fetele în acea perioadă.

 

• Pentru că tot a venit vorba despre doamna Bitang. Spuneţi-mi ce-nseamnă acest nume şi acest om pentru viaţa şi cariera lui Octavian Bellu? Atenţie la ce spuneţi, pentru că o să urmeze la un moment dat şi un interviu cu Mariana Bitang… aşa că s-ar putea să fiţi taxat.

A fost un factor de echilibru…

 

• Asta nu sună deloc romantic, domnule Bellu: Mariana Bitang a fost un factor de echilibru… Este mai mult o înjurătură decât o declaraţie de dragoste, aţi început greşit.

Ea ştie acest lucru, pentru că de echilibrul acesta aveam nevoie. De multe ori, presupun că ar fi renunţat, din cauza unor probleme inerente, apărute într-o perioadă de pregătire.

 

• Deci, doamna Bitang, ţineţi minte, aţi fost un factor de echilibru!

Şi, mai mult decât atât, a fost o persoană care m-a cucerit prin seriozitate, pentru faptul că, de multe ori, era chiar mai exigentă decât mine. Aici e foarte interesant, pentru că ea o să spună că era de fapt mai puţin exigentă, dar în faţa fetelor eu îmi ascundeam, oarecum, pornirile exigente şi ea suferea consecinţele.

 

• Cred că e suficient ca să vă execute la interviu.

Nu, nu mă execută, pentru că ştie că de multe ori, eu nefiind nici poet, nici cantautor, îmi exprim sentimentele mai frust şi mai sincer, poate mai prozaic. Nici ea nu e predispusă sau nu apreciază foarte mult declaraţiile siropoase, cele care, la un moment dat, îţi provoacă diabet.

 

• Domnule Bellu, pe de-o parte, nu sunteţi nici poet, nici cantautor şi, până la urmă, nu vreţi să vi se lipească nici eticheta de dur. Ce fel de om sunteţi?

Eu am spus că sunt, pe de-o parte, printre ultimii romantici…

 

• Nu-i adevărat. Asta nu-i adevărat.

Niciodată n-am ştiut să fac afaceri…

 

• Asta n-are nimic de-a face cu romantismul. Romantismul nu trebuie să aibă neapărat o formă siropoasă. Eu l-am văzut pe Octavian Bellu făcând, cel puţin faţă de Mariana Bitang, de doamna Bitang, ca să nu ne taie interviul, gesturi de un romantism desăvârşit. De la a-i oferi un buchet de flori până la a-i spune o drăgălăşenie, în stilu-i caracteristic.

Ei, aici este destul de restrictivă din punctul ăsta de vedere, pentru că ea chiar nu apreciază genul ăsta de dialog…

 

• Constructiv

… de jos către balcon. Aşa este firea ei. E foarte directă, foarte concretă.

 

• Şi pragmatică…

Şi pragmatică. Nu apreciază dacă încerci să ajungi la un anumit obiectiv folosind nu ştiu câte drumuri colaterale. Ea, la un moment dat, când vede că începi să baţi câmpii şi să te răspândeşti în stânga şi-n dreapta, ţi-o spune ea direct, te aduce cu picioarele pe pământ.

 

• Câţi ani avea când a venit la lot?

Ei, acum nu discutăm vârsta…

 

• Suntem între noi, nu ne-aude nimeni. Nu am întrebat în ce an, ci câţi ani avea?

Păi, a venit în ’93.

 

• Deci, câţi ani avea? 30… 29? Puţină lume ştie că a fost colegă de generaţie şi a făcut gimnastică cu Nadia Comăneci.

Da, a fost colegă cu Nadia Comăneci. A făcut gimnastică.

 

• Asta va fi o întrebare grea pentru Octavian Bellu. Pentru antrenorul Octavian Bellu. Credeţi că, dacă aţi fi antrenat-o pe Mariana Bitang, ar fi fost campioană mondială? Sau ar fi obţinut vreo medalie, sau ar fi ajuns vreodată o mare gimnastă?

Eu cred că ar fi avut mari şanse dacă nu ar fi avut o hepatită care a împiedicat-o să continue.

 

• Excludem hepatita.

Dacă n-ar fi avut hepatită, avea tot ce-i trebuie ca să ajungă o sportivă deosebită, dar eu cred că ceva ar fi împiedicat-o. Şi ea ştia acest lucru. Această atitudine de frondă şi această reacţie la tot ce înseamnă constrângere. Eu nu o văd şi n-am văzut-o niciodată ca pe o persoană supusă.

 

• Gimnastele cu care a lucrat au fost supuse?

Nu au fost supuse, ci, pur şi simplu, au acceptat. Sportul de performanţă este voluntar. Pot să spun că fetele pe care le-a antrenat, şi chiar ţin să remarc că de aceea a şi venit la lot, ea a reuşit să obţină un titlu european şi mai multe medalii la campionatele europene, pregătindu-se la club. A fost printre puţinele cazuri. După aceea a venit la lot. Dar fetele o idolatrizau, iar relaţia lor era evident maternă, încât şi acum se întâlnesc, se sună... Şi cele de după generaţia Szabo.

 

• Spuneţi-mi, când o să vă oficializaţi relaţia?

Cred că relaţia noastră e destul de oficializată.

 

• Nu de altceva, dar sunteţi unul dintre cele mai frumoase cupluri din România şi ştiu că nu faceţi o paradă din asta. Dar interesant e, fie şi numai pentru întrebarea pe care am să v-o adresez acum: Câte gimnaste o să aveţi invitate la cununia civilă, că bănuiesc că vremea nunţilor a trecut sau că doamna Mariana nu mai vrea să fie mireasă?

Eu sper că va veni şi acest moment. Nu ştiu, sunt foarte multe. Dacă ar veni toate, de prin toată lumea, sunt foarte multe. Dar eu rămân la părerea că un astfel de eveniment trebuie să fie discret. Nu neapărat din dorinţa de discreţie, practic, doi oameni care se cunosc atât de bine, au lucrat împreună, au obţinut performanţe împreună nu mai simt nevoia unei oficializări, care, pur şi simplu, nu rezolvă sau nu schimbă ceva – şi cazurile sunt destul de numeroase, când apariţia unei hârtii a stârnit o psihoză...

 

• Dar eu simt în glasul dumneavoastră aceeaşi teamă pe care aţi avut-o în sala de la Deva.

Nu. Acum, clar spun că nu mai am nici un fel de teamă, dar ştiind-o pe Mariana cât este de exigentă şi de pretenţioasă...

 

• Păi asta e, ăsta-i omul. Nu mai poate să se schimbe.

Nu, nu din punctul ăsta de vedere. Nu-mi permit nici un fel de exces, de nici un gen, pentru că poate să mă taie foarte scurt şi cred că şi acest interviu, când va afla despre ce e vorba, nu ştiu ce reacţie va avea. Pur şi simplu nu-i place, şi nici mie nu-mi place să...

 

• Eu întrebam doar despre oficializarea unei relaţii absolut frumoase.

Au întrebat mulţi!

 

• Eu nu sunt “mulţi”. Eu sunt unul singur!

Nu ştiu, cred c-ar trebui să i se ceară şi ei părerea...

• După ce publicăm interviul. Apropo de cei 24 de ani. Care au fost bucuriile zilnice?Poate bucurii mici, dar importante, care v-au menţinut tonusul şi starea asta, pentru a fi cei mai buni?

Bucuriile zilnice veneau de la lucruri minore, cum ar fi rezolvarea unor probleme de organizare, până la satisfacţii profesionale. Fie că reuşeai să realizezi un element pe care îţi doreai să-l realizezi de foarte multă vreme cu gimnasta ta, fie că făceai un exerciţiu la un nivel de acurateţe pe care îl considerai necesar pentru a obţine medalia. Erau şi alte evenimente, ca ziua uneia dintre fete sau era ziua noastră sau evenimentele tradiţionale, cum sunt Crăciunul, Paştele...

 

• Care se transformau în adevărate petreceri de familie sau pentru că toate generaţiile care au trecut pe-acolo au devenit ca nişte familii...

Sigur că da. Aveam casete înregistrate...

• Eu am văzut aceste casete şi pot să spun că steaua de necontestat a acestor petreceri este Octavian Bellu.

Da. După ce primeam o baie de frişcă de fiecare dată – eram ţinta predilectă a fetelor – niciodată nu m-am dat la o parte când a fost vorba să le fac o bucurie, fie că le făceam epigrame, fie că le făceam o poezie, chiar şi una cu dedicaţie.

• Păi, spuneaţi că nu sunteţi nici poet, nici cantautor.

Asta, în legătură cu problemele de iubire. Aici discutăm de profesie. Am făcut şi pe Moş Crăciun, am făcut tot ce s-a putut, pentru ca ele să nu-şi închipuie sau să nu simtă că sunt departe de casă, că nu sunt în sânul familiei şi, de fiecare dată, spun eu că am reuşit. Pentru că, peste ani, iată, relaţia cu aceste fete este intactă, am reuşit să facem trecerea la un gen de relaţie antrenor-sportiv la un alt gen de relaţie, de prietenie, cu unele dintre sportive, care au devenit şi ele antrenoare, profesoare, chiar şi profesoare universitare, femei în toată firea, cum se spune, cu copii, cu familie şi chiar mă bucur că multe dintre ele au evoluat frumos, au o carieră, o poziţie socială care le face să nu regrete că au făcut gimnastică şi că s-au educat în acel mediu.