O analiză publicată de The Economist, atrage atenția asupra unei tendințe tot mai vizibile în Ucraina: concentrarea puterii politice în mâinile administrației prezidențiale conduse de Volodimir Zelenski. Liderii opoziției sunt marginalizați prin sancțiuni și dosare penale, societatea civilă este hărțuită, iar jurnaliștii critici sunt izolați. Deși Ucraina nu este Rusia, criticii avertizează că această centralizare excesivă riscă să slăbească tocmai acea democrație fragilă care a diferențiat-o de vecinul agresor. În numele eficienței de război, libertățile democratice riscă să fie sacrificate — un pericol ignorat adesea de aliații occidentali ai Kievului.
În spatele fațadei anonime a unei clădiri industriale ușoare din Kiev, o echipă eclectică de gameri, arhitecți, oameni de știință și cineaști produce în serie drone de atac la distanță și rachete de croazieră. Nu arată deloc ca niște specialiști tradiționali din domeniul apărării, dar transformă modul în care Ucraina face războiul. În urmă cu trei ani produceau 30 de drone pe lună. Acum au ajuns la 1.300 pe lună, de la drone lente (580.000 de dolari pentru un set de zece) până la o nouă rachetă balistică (1 milion de dolari bucata). Costă o fracțiune din echivalentele lor străine și se bazează pe designuri open-source, ceea ce înseamnă că nu sunt supuse restricțiilor de utilizare impuse de furnizori. „Nu vrem să depindem de politica Americii,” spune fondatorul companiei, al cărui nume nu poate fi dezvăluit din motive de securitate.
Când Rusia a lansat invazia la scară largă în 2022, efortul de război al Ucrainei depindea în totalitate de proviziile americane și europene. Totuși, în ultimii trei ani, capacitatea de producție militară internă a crescut de la un miliard de dolari la 35 de miliarde anual, potrivit lui Oleksandr Kamyshin, consilier prezidențial care supraveghează industria. Mai rapid decât se aștepta oricine, Ucraina devine autonomă în privința multor tipuri de armament. Dar rămân lacune mari. Ucraina încă nu poate produce sisteme capabile să doboare rachete rusești aflate în zbor.
Resursele umane reprezintă o altă problemă. Mobilizarea a fost gestionată deficitar: rotațiile militarilor de pe front sunt rare, agenții de recrutare acționează arbitrar, iar guvernul a ezitat să scadă vârsta pentru conscripție. Totuși, armata a crescut, iar unitățile de elită continuă să atragă voluntari. Cel mai important, dronele au redus semnificativ avantajul numeric al Rusiei: potrivit unor estimări, 75% din pierderile suferite de armata rusă sunt provocate de acestea.
Cea mai mare fragilitate a Ucrainei ar putea fi politică, nu militară. De la începutul războiului, mulți ucraineni liberali și moderați se confruntă cu o dilemă. Să atragă atenția asupra incompetenței, corupției sau gestionării greșite a guvernului riscă să submineze sprijinul internațional. Dar tăcerea înseamnă acceptarea monopolului de putere tot mai accentuat al lui Volodimir Zelenski, care uneori subminează eficiența statului și chiar efortul de război în sine. „În timp ce presa occidentală și liderii europeni l-au transformat pe Zelenski într-un erou, noi ne simțim prinși într-o capcană,” spune Iulia Mostovaia, redactor-șef al publicației independente ZN.UA.
Dacă era dificil să-l critici pe Zelenski înainte ca Donald Trump să-l numească „dictator” în februarie, acum este aproape imposibil. Ucrainenii s-au strâns atât de mult în jurul președintelui, încât se pare că acesta ia în calcul organizarea de alegeri. „Dacă Zelenski simte că nu are competitori, înseamnă că se pregătesc alegeri,” glumește un oficial. În așteptarea acestora, statul pare să-și întărească controlul.
În februarie, Petro Poroșenko, liderul principalului partid de opoziție, a fost sancționat pentru presupuse „amenințări la adresa securității naționale”. Activele i-au fost înghețate. De asemenea, este acuzat de „trădare” într-un dosar care, în ochii criticilor, pare o formă de „lawfare” (instrumentalizarea justiției în scop politic). Aceste sancțiuni îl exclud practic din orice competiție electorală. Oricât de puțină simpatie ar avea publicul pentru Poroșenko, mulți văd acest precedent ca fiind periculos. „Dacă Poroșenko poate fi scos din joc fără o decizie judecătorească, atunci oricine poate păți la fel,” spune Oleksii Honciarenko, membru al Radei Supreme.
Activiștii societății civile sunt și ei hărțuiți. Vitali Șabunin, un cunoscut militant anticorupție, care s-a înrolat în primele zile ale războiului și a continuat să denunțe corupția din Ministerul Apărării, este de mult timp o țintă. Ultima sa anchetă a fost întâmpinată cu răzbunare: a fost trimis aproape de linia frontului, iar activitatea sa este raportată zilnic autorităților. Astfel de metode amintesc, în opinia lui, de primii ani ai regimului Putin, cel puțin prin meschinărie.
Politica ucraineană este departe de cea a Rusiei, iar concentrarea puterii este o consecință firească a războiului. Totuși, unii dintre cei mai fermi susținători ai Ucrainei încep să se îngrijoreze că se merge prea departe. E adevărat că democrația ucraineană nu s-a bazat niciodată pe statul de drept în sens deplin. Pluralismul era garantat de diversitatea regională, de competiția între centre de putere și de o societate civilă vocală, sprijinită de ambasadele occidentale și presa liberă. Dar toate aceste contraponderi sunt acum slăbite sau eliminate.
În numele eficienței, puterea se concentrează nu în guvern sau în parlament, ci în mâinile câtorva oficiali nealeși din administrația prezidențială: Andrii Iermak (șeful cancelariei), Dmytro Lytvyn (consilier și redactor de discursuri), și Oleh Tatarov (responsabil cu agențiile de securitate). Administrația este reticentă în a împărți puterea nu doar cu opozanții, ci cu oricine ar putea deveni un rival politic. Loialiștii sunt recompensați cu funcții în consiliile de administrație ale companiilor de stat. Cei care dau dovadă de prea multă independență, au sprijin popular sau contacte directe cu Occidentul sunt concediați sau marginalizați. Printre aceștia: Valeri Zalujnîi, popularul comandant al forțelor armate, înlocuit în februarie 2024 și trimis ambasador la Londra; Oleksandr Kubrakov, fost ministru al infrastructurii; Dmytro Kuleba, fost ministru de externe; și Mustafa Nayyem, fost director al agenției de reconstrucție.
Diferențele de opinie și presa critică sunt percepute ca amenințări, nu ca atuuri. Sevgil Musaieva, redactor-șef la Ukrainska Pravda, principala publicație independentă online, se plânge că, în loc să investigheze cauzele care duc la articole critice, administrația prezidențială răspunde prin restricționarea accesului, presiuni asupra agenților de publicitate și tratarea oricărui contact cu jurnaliștii ca un act de trădare. „Nu este cenzură sistemică, dar dacă nu ne opunem acum, spațiul liber va dispărea înainte să ne dăm seama,” avertizează ea.
Deriva autoritară a Ucrainei nu este surprinzătoare, având în vedere presiunile imense ale unui război care durează deja de peste patru ani. Însă riscul este ca ea să submineze exact acea capacitate de auto-organizare care a permis Ucrainei să reziste. Așa cum spune Honciarenko:
„Am demonstrat că o mică democrație poate rezista unei autocrații mai mari și se poate transforma într-un arici. Dar o mică autocrație poate fi înghițită cu ușurință de una mare.”
