Bărbatul locuiește pe strada Windscheid din cartierul berlinez Charlottenburg.
“În jurul vârstei de 50 de ani, păr negru, barbă neagră, amabil, nu vobește germană, doar puțină engleză, dar ne înțelegem. Are două saltele și mai multe pături. Stă sub un pod. Lângă o saltea are o farfurie goală. Din când în când, trecătorii îi pun bani în farfurie. În fiecare dimineață își curăță farfuria.
Are și o hârtie pe care scrie ”Mulțumesc”. Doar atâta germană știe bărbatul. Seara i se alătură și alții. Vorbesc între ei, în timp ce beau o cafea sau un ceai. Alcool nu bea niciodată. El este unul dintre cei 4000 de oameni fără adapost ai Berlinului”, scrie Schumann.
El a ajuns să îl cunoască mult mai bine pe cetățeanul român și a rămas șocat de cele povestite de el.
“Bărbatul provine din România. Este lăcatuș și a venit să își caute de lucru, dar încă nu a găsit nimic. Se vede pe mâinile sale că nu a fost pianist. Crede că barierele lingvistice l-au împiedicat până acum. Adună ziare de la trecători ca să învețe limba germană.
Nu vede nici o speranță în centrele pentru adăpost, unde ar putea conversa cu ceilalți și ar putea învăța limba mai repede. Sunt supraaglomerate, invocă el. A încercat și la misiunile de la Gară, unde primește din când în când mâncare, în special atunci când locatarii din blocurile apropiate nu îi gătesc și lui ceva.
Temperaturile au scăzut drastic, dar bărbatul nu disperă. E obișnuit cu temperaturi și mai joase în țara sa natală. Sub păturile sale se simte în siguranță și susține că totul este suportabil. Apoi îmi aruncă o frază care mă pune pe gânduri: 'Să trăiesc pe stradă aici e de o sută de ori mai bine decât să mai stau în România'”.
