Henry Laurens, profesor la Collège de France, titular al catedrei de istorie contemporană a lumii arabe, urmărește geneza războiului din Israel prin ascensiunea Hamas. Greutatea tragică a istoriei face ca rezolvarea conflictului să fie improbabilă astăzi, spune el într-un interviu pentru Le Figaro.
Henry Laurens este istoric specializat în lumea arabă contemporană și profesor la Collège de France. A publicat cinci volume despre The Question of Palestine din 1999 până în 2015.
- LE FIGARO. – Cum contrastează ultimele evenimente din Israel cu conflictele anterioare, în special cu războiul Yom Kippur?
Singurul lucru care amintește de Războiul de la Yom Kippur este nepregătirea Israelului, legată ca în 1973 de subestimarea adversarului său considerat incapabil de o ofensivă foarte organizată. În loc să comparăm acest atac cu conflictele anterioare, el trebuie plasat în istoria Fâșiei Gaza de la crearea sa în 1948, când a fost ocupată de Egipt în urma războiului arabo-israelian și când a văzut sosirea refugiaților palestinieni.
- De ce Hamas a înlocuit OLP și a devenit principalul actor în conflictul de partea palestiniană?
Hamas a înlocuit OLP din două motive. Primul motiv este dispariția lui Yasser Arafat, un om carismatic care, prin arta sa de manipulare politică, a reușit să controleze cursul evenimentelor. Era corupt dar sprijinit de o bază politică puternică. El a căutat întotdeauna să evite un război civil intra-palestinian. De îndată ce succesorul său Abu Mazen (pe numele real Mahmoud Abbas ) a fost ales președinte al Autorității Palestiniene, el nu a putut evita un război civil care a dus la preluarea Fâșiei Gaza de către Hamas.
Două elemente au contribuit la popularitatea Hamas. În primul rând, ei au afirmat că procesul de la Oslo a fost distorsionat: palestinienii cred că vor obține un stat al Palestinei, dar nu vor avea nimic deoarece colonizarea israeliană progresează, a spus el. După 1997, evenimentele i-au dat dreptate; el a prezis că israelienii nu vor permite un stat palestinian cu adevărat independent. Apoi, s-a bucurat de o reputație de integritate, în timp ce Autoritatea Palestiniană, condusă de Fatah (partidul lui Yasser Arafat), era cunoscută pentru corupția sa încă din anii 1990. Votul majoritar în favoarea Hamas în 2006 a fost și un vot împotriva. corupției regimului în vigoare.
Hamas, reprezentant al intransigenței politice, a experimentat de fapt eterna problemă a mișcărilor de eliberare națională. Odată ajuns la putere, a fost necesar să aibă de-a face cu Israelul, ceea ce era o contradicție în practică cu doctrina lor.
Henry Laurens
Hamas a fost construit reluând programul inițial al OLP, adică eliberarea totală a Palestinei, și în măsura în care Fatah și celelalte mișcări acceptaseră împărțirea Palestinei, el a găsit puritatea politică pe care OLP o pierduse. În același timp, el a spulberat unitatea palestiniană; pentru că OLP trebuia să fie singurul reprezentant al poporului palestinian. Întrebarea era atunci dacă Hamas va fi sau nu admis în OLP și în ce procent, dar, nimeni nu durea să cedeze puterea celuilalt iar rivalitatea celor două mișcări a dus la un conflict violent.
- Care este ideologia Hamas?
Hamas vrea să fie, pe de o parte, o mișcare de eliberare națională, care preia tema rezistenței islamice și este în acest sens reprezentativă pentru intransigența politică. Stânga marxistă s-a alăturat astfel mișcării. Pe de altă parte, el se identifică cu mișcarea Frăției Musulmane și, ca atare, demonstrează un anumit puritanism moral.
Hamas a experimentat, de fapt, eterna problemă a mișcărilor de eliberare națională. Atunci când ceilalți erau la putere, ea s-a definit ca o mișcare de rezistență subterană. Din momentul în care a candidat pentru funcții și a câștigat în 2006, s-au trezit în capcana puterii oficiale – ei nu credeau că vor câștiga alegerile: pe de o parte, a trebuit să aibă de-a face cu Israelul, ceea ce le contrazicea doctrina; pe de altă parte, ei trebuiau să facă față problemei oricărei mișcări islamice în cadrul unei structuri democratice. Doctrina spune că numai musulmanii „buni” ar trebui luați în considerare.
În 2007, Hamas a preluat controlul Fâșiei Gaza împotriva forțelor Fatah. Israelul a urmat o strategie care a încercat să limiteze Hamas doar la Fâșia Gaza prin presiuni și stimulente financiare. Drept urmare, Abu Mazen a fost redus la a fi primarul Ramallah (capitala administrativă a Autorității Palestiniene), iar liderul Hamas a fost făcut primarul Gazei. Hamas s-a aflat apoi într-un impas în ceea ce privește fie acceptarea acestui rol de subcontractant al autorității israeliene fie relansarea proiectului politic inițial. A ales a doua variantă.
- După dumneavoastră, geneza chestiunii Palestinei datează din 1799. De ce?
În 1799, pentru prima dată, proiectul înființării unui stat evreiesc în Palestina a fost discutat în Europa, chiar dacă nimeni nu avea încă puterea să-l pună în aplicare. Un astfel de proiect nu putea să apară atâta vreme cât occidentalii încă nu aveau mijloace de a se regăsi în această regiune la care aveau acces foarte limitat din cauza moștenirii cruciadelor. Când armata franceză a ajuns la Tir în 1799, acest teritoriu a devenit la îndemâna europenilor.
Odată cu ultimele evenimente, sunt în jur de 25 sau 26 de mii de oameni uciși într-un secol de partea israeliană; 100 de mii de oameni de partea palestiniană și, de ambele părți, e vorba în principal populații civile. Sângele care curge de un secol este în memoria oamenilor.
Henry Laurens
Palestina este Țara Sfântă pentru cele trei religii monoteiste, dar, într-un fel, devine cu adevărat sfântă doar atunci când unul dintre protagoniști are mijloacele de a o prelua. Islamul a cucerit această regiune în secolul al VII-lea și, prin urmare, a scos-o din vizorul creștinilor până la cruciade. Odată ce teritoriul a fost preluat de musulmani, nu a mai existat ideea unei cruciade începând din secolul al XVI-lea, contrar a ceea ce credeau unii, iar Palestina a fost ignorată. În secolul al XIX-lea, Palestina a intrat din nou în viziunea Occidentului, în cadrul supravegherii colective a puterilor europene asupra Imperiului Otoman, creată printr-un set de tratate, în special Congresul de la Paris din 1856 apoi Congresul de la Berlin din 1878.
Mișcarea sionistă urmează același model. Evident, au existat întotdeauna revendicări religioase, mai ales în rândul mișcărilor mesianiste evreiești, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, dar autoritățile religioase le-au fost foarte ostile, pentru că au dus la catastrofe. Mișcarea sionistă a fost posibilă prin pătrunderea europeană în spațiul otoman și musulman și prin progresul comunicațiilor, făcând posibilă conectarea Ucrainei și a Poloniei de astăzi la rețeaua feroviară a Europei de Vest. Imigrația devine posibilă și deci și proiectul național.
- Care este logica fiecărui protagonist din 1948?
Lupta corp la corp între cei doi protagoniști a început la începutul secolului al XX-lea și s-a adâncit profund în perioada mandatului britanic asupra Palestinei, din 1917 până în 1947. 1908 este adesea reținut ca dată a începutului violenței, cu ciocniri între evrei și arabi în Jaffa. De atunci, violența a intrat în ADN-ul acestor populații, care își amintesc de toate cruzimile comise de cealaltă parte. Odată cu ultimele evenimente, sunt în jur de 25 sau 26 de mii de oameni uciși într-un secol de partea israeliană; 100 de mii de oameni de partea palestiniană și, de ambele părți, e vorba în principal despre populații civile. Sângele care curge de un secol este înscris în memoria acestor popoare. Aceasta este ceea ce numim astăzi competiția victimelor: victimele israeliene ale atrocităților Hamas sunt prezentate pe bună dreptate, iar pe de altă parte sunt expuse și victimele bombardamentelor israeliene, în special în țările arabe. .
Forța israeliană nu poate fi transformată în lege și legea palestiniană nu poate fi transformată în forță. Nu văd nicio cale de ieșire din această dilemă.
Henry Laurens
Confruntarea dintre Israel și Palestina a devenit o dilemă a forței și a legii. Există un corp de texte și proclamații care stabilesc clar legea: colonizarea este ilegală din punctul de vedere al dreptului internațional în conformitate cu Convențiile de la Geneva; conform opiniei Curții Internaționale de Justiție de la Haga, granițele Israelului sunt cele de dinainte de iunie 1967; aceeași Curte a declarat că dreptul la autodeterminare al poporului palestinian este valabil erga omnes (cu privire la toți). Legea există, dar palestinienii nu au puterea să o aplice. Pe de altă parte, israelienii nu reușesc să-i determine pe palestinieni să recunoască harta așa cum a rezultat din colonizarea teritoriilor din iunie 1967. Este un argument vechi în filosofia dreptului pe care îl găsim deja la Rousseau. Forța israeliană nu poate fi transformată în lege și legea palestiniană nu poate fi transformată în forță. Nu văd nicio cale de ieșire din această dilemă. Până la sfârșitul anilor 2000 – ultima negociere serioasă a fost în 2008, am fi putut avea ceva speranță de ieșire, de atunci s-a terminat. Problema a devenit insolubilă.
- „Pacea imposibilă” este titlul ultimului volum din cele cinci cărți ale tale despre „chestiunea Palestinei”. De la Acordurile de la Oslo din 1993, cum am trecut de la speranța păcii la agonia ei?
Problema era încă rezolvabilă când a existat o posibilă soluție politică în anii 1990. Din cauza colonizării, nu mai există o Palestină omogenă, ci doar firimituri, ghetouri monitorizate de armata israeliană. Cu toate acestea, israelienii nu pot scăpa de palestinieni. Chiar dacă i-am expulza pe toți palestinienii prezenți în Cisiordania și Gaza, aceștia ar continua să existe. Există aproximativ 100.000 de americani de origine palestiniană care pledează pentru cauza palestiniană.
Israelienii pot vedea în palestinieni doar propria lor moarte, iar palestinienii pot vedea în israelieni doar propria lor moarte. Acorduri precum cele ale lui Abraham (două tratate de pace între Israel și Emiratele Arabe Unite, pe de o parte și între Israel și Bahrain, pe de altă parte, semnate în 2020) pot fi încheiate, dar credinta că acest lucru schimbă ceva pe teren, este o prostie a diplomaților și a politicienilor.
