Simbol al perfecțiunii după ce a fost prima care a luat nota 10.00 la Jocurile de la Montreal, Nadia Comaneci rămâne o icoană a gimnasticii. Un rol pe care acum îl împarte fericită cu Simone Biles.
În galaxia giganților din istoria sportului, ea se află în vârf, alături de Jesse Owens, Mark Spitz, Pelé, Mohamed Ali, Eddy Merckx și Carl Lewis. E foarte simplu, Nadia Comaneci „este” gimnastica, un nume pe care îl asociem imediat cu disciplina ei pentru că a scris o pagină de neșters prin obținerea primului punctaj perfect de 10.00 în 1976, la Jocurile de la Montreal, atunci când avea doar 14 ani. Nadia este una dintre invitații de prestigiu ai Campionatelor Mondiale de la Anvers și i-a primit pe jurnaliștii de la ziarul belgian Le Soir pentru un interviu rar. „De obicei nu mai dă interviuri…”, le-a spus agentul ei jurnaliștilor.
- Nadia, au trecut 47 de ani de când au avut loc Jocurile de la Montreal. Cât de des îți amintești de acest moment din istorie?
Aproape tot timpul! De fiecare dată când vorbim de gimnastică, îmi apare numele, și cu atât mai mult aici, când are loc o competiție majoră în care oamenii se tot apropie de mine, unde văd din nou fețe cunoscute. Îmi vine greu să cred că a trecut aproape jumătate de secol de când au avut loc Jocurile Olimpice de la Montreal! E amuzant pentru că, în zilele noastre, avem tendința din ce în ce mai mult să uităm ce s-a întâmplat cu o zi înainte... Să fii recunoscut din generație în generație este o mare onoare, continuă să mă impresioneze și îmi ajunge direct la inimă. Fiecare generație are nevoie de cineva care să-i inspire pe alții și dacă am spart gheața, sunt fericită.
- Îți place să fii în această poziție?
Da, pentru că este vorba despre mine! Au mai fost și alți campioni, dar ne amintim mereu de cei care au fost pionieri, care au realizat lucruri neașteptate. Întotdeauna credem că există limite, dar de fapt, nu există!
- La acea vreme, veneai și dintr-o țară care nu era foarte faimoasă pe scena sportivă...
Este adevărat și probabil că și asta a jucat un rol. În plus, sportul feminin practic nu exista și mijloacele de comunicare nu erau ceea ce sunt astăzi. De asemenea, nu știam ce se întâmplă în altă parte, împotriva cui sau cu ce va trebui să lupt. Astăzi, mentalitățile s-au schimbat. Sportivii, de oriunde ar veni, își spun că, dacă muncesc din greu, pot deveni cei mai buni. Cred cu modestie că am participat la această stare de spirit.
- Ți-ai dat seama, în timpul triumfului tău de la Montreal, cât de mult ți-ar schimba viața?
Nu Nu NU ! Și chiar dacă mi-aș fi dat seama, nu s-ar fi schimbat nimic. Am urmat ceea ce mi s-a spus să fac, încercând în fiecare zi să fiu cea mai bună, încercând să-mi depășesc limitele.
- Cu scorul tău de 10, ești un pic un simbol al perfecțiunii. Este aceasta o povară grea de suportat?
Nu știu ce înseamnă asta. Cred că este un statut pe care oamenii îl folosesc astăzi în tot ceea ce fac. Ei caută să-și descopere „sinele” perfect. Dar perfecțiunea mea nu este aceeași cu a ta. Toată lumea încearcă să se îndrepte spre ceva. A fost ziua mea perfectă? Poate... Ar fi putut fi o zi mai bună? Poate…
- Dar ai reusit de cateva ori...
Dar în aceeași competiție! Când oamenii mă întreabă definiția perfecțiunii, eu spun că nu știu. Este ca o scară pe care te urci și încerci să ajungi în vârf înaintea oricui.
- Vă dă asta ceva responsabilitate?
O responsabilitate față de mine însumi. Nu știu cum să fiu altcineva. Tot ce am învățat în sport, încerc să îl aplic în tot ceea ce fac pentru a stabili anumite standarde. Sunt mulți sportivi care sunt foarte buni, dar puțini care sunt excepționali. Ei sunt cei care văd ceea ce nimeni altcineva nu vede.
- Există și exemplaritate...
Sportul este, fără îndoială, cea mai bună școală a vieții pentru copii. Dacă nu aș fi făcut sport nu știu unde aș fi azi. M-a învățat atât de multe lucruri, disciplină, punctualitate, provocându-mă. Iar gimnastica este o mare școală a vieții. Învățăm să ne ridicăm după ce cădem, și cădem, și cădem! Nu cred că există niciun alt sport în care să cazi atât de des! De aceea spun că în mod ideal te pregătește pentru viață.
- Cu Simone Biles, astăzi avem un nou fenomen în sportul tău. Ce crezi ?
Simone este unică, o persoană pe care o vedem doar la fiecare jumătate de secol și care domină pe toată lumea. Face acrobații extraordinare pe care unii nici nu le pot descrie. Sigur, echipamentul s-a schimbat de pe vremea mea, dar face niște mișcări uimitoare, care îi vor purta pentru totdeauna numele. Ea realizează ceea ce visează orice gimnastă, își lasă amprenta, face istorie. Și apoi, după ce s-a oprit doi ani, s-a căsătorit, a luat o vacanță și apoi a revenit, dominând, asta nu se întâmplă în fiecare zi!
- Ai fost surprinsă să o vezi oprindu-se după ce a făcut „twisties-urile” sale și după ce a vorbit despre problemele ei de sănătate mintală?
Există mulți oameni în industrie care vorbesc despre aceste „twisties”, dar rar în mass-media. Deci, nu știam. Soțul meu (americanul Bart Conner, campion olimpic inter-echipe în 1984, NDLR) le-a avut și el, dar nu a vorbit niciodată despre asta în mod public. Cât despre sănătatea mintală, e bine, cu notorietatea ei, că a ridicat un subiect despre care lumea nu vorbea, că nu a vorbit doar despre gimnastică.
- Ai suferit de aceeași boală? Presiunea pe umerii tăi trebuie să fi fost enormă...
Nu, pentru că aveam doar 14 ani în Montreal. Nu am avut presiune, eram prea tânără. Nimeni nu mă cunoștea cu adevărat la acea vreme. Pentru Jocurile de la Moscova, patru ani mai târziu, a fost diferit pentru că îmi apăram titlul. Și am făcut greșeli, am căzut. Oamenii și-au spus: „Nadia a căzut, așa că e în regulă”!
- Recordurile Simonei, titlurile ei, medaliile ei vor dura?
Fără îndoială, dar nu mă voi opri asupra acestor cifre până nu vorbește cineva despre ele! Oricine ajunge la un asemenea nivel în sportul său își dezvoltă propria amprentă. Nadia este Nadia, Simone este Simone și... Nina este Nina. Toată lumea contribuie cu piatra sa la clădire și o ajută să crească pentru generațiile viitoare.
- Despre Nina (Derwael), tocmai a suferit o operație la umăr. Cât durează recuperarea după o astfel de operație?
Nu putem împinge timpul înapoi... Oasele noastre sunt la fel ca ale tale și dacă au nevoie de cinci luni pentru a se vindeca, trebuie să le dai cinci luni.
- Nu este mai complicat pentru cineva care este specializat la paralele?
Nu. Dacă ai răbdare, te întorci treptat la asta, te recuperezi. Nina a adus multe în paralele, începând cu precizia. Ea a inspirat și multe fete tinere, care au ajuns la gimnastică datorită ei.
- Care este rolul tău actual în lumea sălii de sport? Ai o academie în Oklahoma cu soțul tău?
Da, în Norman, un oraș universitar. Soțul meu și antrenorul lui de la acea vreme au fost cei care au deschis-o, eu am ajuns acolo abia în anii 90. E un pic o Mecca pentru academiile de gimnastică, avem 1.100 de elevi și în jur de 50 de antrenori! De asemenea, producem mânere pentru bare, pantofi de gimnastică și tricouri. Nu prea mă antrenez pentru că călătoresc mult. Și eu am grijă de fiul meu de 17 ani cu normă întreagă!
- Te-am văzut venind să susții echipa României aici, la Anvers. Te-ar interesa postul de antrenoare în țara ta?
Nu, dar îi ajut fiind cine sunt eu, un ambasador al țării mele. Sunt în contact cu federația, cu antrenorii. Le trimitem echipamente din Statele Unite. Cu excepția Anei Barbosu, fetele nu mă văzuseră niciodată, decât pe YouTube. Au fost foarte emoționate!
- Îți place felul în care a evoluat sportul tău?
Da. Materialul este mult mai bun, mai sigur. Le permite gimnastelor să facă mai multe acrobații și sărituri. Dar îmi place ideea de a introduce mai multe elemente artistice. Avem nevoie de amândouă. Fiecare își aduce contribuția. Nu știu care vor fi următoarele evoluții. Vom face bârna mai lată pentru a permite alte elemente? Paralele nu mai sunt la fel ca pe vremea mea... aș fi vrut sa le incerc!
- În Montreal, nu ai purtat "grips" la mâini în timpul exercițiului tau la paralele...
Nu erau la modă și mă întreb dacă am fi putut să le purtăm. Paralele erau ovale. La Moscova, am purtat la o mână!
- Când vezi gimnastele aici, în Anvers, nu vrei uneori să te alături lor la aparate?
Dacă aveam 14 ani, cu siguranță! Dar nu sunt geloasă, am avut vremea mea!
