Răspunsul președintelui polonez Nawrocki la mesajul de felicitare primit din partea omologului său ucrainean, Volodimir Zelenski, marchează o nouă etapă în relațiile dintre cele două țări: o cooperare care nu ocolește trecutul. Într-un ton diplomat, dar ferm, liderul de la Varșovia a subliniat că parteneriatul polono-ucrainean trebuie să se bazeze nu doar pe sprijin reciproc în fața agresiunii rusești, ci și pe asumarea și soluționarea „problemelor istorice restante”. Printre acestea, tragedia masacrelor din Volînia care au făcut aproape 100.000 de victime între 1943 și 1945 rămâne o rană deschisă pentru societatea poloneză, scrie Le Figaro
Zeci de mii de civili polonezi au fost masacrați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de naționaliști ucraineni, într-o acțiune considerată de Polonia drept „genocidară”. Joi are loc prima operațiune de exhumare a gropilor comune pe teritoriul Ucrainei.
Pe 11 iulie 1943, clopotele răsună în biserica din Kisielin, o localitate din regiunea Volînia, aflată atunci sub ocupație nazistă. Sătenii, în mare parte femei, sunt adunați la slujba de duminică, în timp ce, mai departe spre est, trupele germane se confruntă cu Armata Roșie în bătălii sângeroase.
Fără niciun avertisment, un grup de atacatori înconjoară biserica. Sunt membri ai Armatei Insurecționale Ucrainene (UPA), o miliție naționalistă care profită de haosul războiului pentru a se răfui cu populația poloneză din Volînia, percepută drept obstacol în calea formării unei viitoare națiuni ucrainene. Ucrainenii înconjoară lăcașul de cult și le ordonă oamenilor să se predea. Unii se ascund în casa parohială, alții în poduri. Cei care ies cu mâinile ridicate sunt mitraliați, apoi uciși cu baioneta.
Mai puțin cunoscute decât masacrele de la Katyn – când Uniunea Sovietică a planificat eliminarea unei părți din elita militară și intelectuală poloneză – masacrele din Volînia au făcut însă aproape 100.000 de victime între 1943 și 1945, în Kisielin și în numeroase alte sate din regiune.
Un subiect de profundă încărcătură emoțională
După un îndelung conflict între autoritățile poloneze și cele ucrainene, urmează să înceapă primele lucrări de exhumare în vestul Ucrainei, unde au fost identificate gropi comune.
„Trebuie înțeles tot impactul emoțional pentru Polonia: sute de mii de persoane au dispărut complet, nu au existat niciodată liste ale milionului și jumătate de persoane deportate în URSS, nici ale victimelor nazismului”, explică Arnaud Léonard, profesor agregat de istorie și specialist în istoria contemporană a Poloniei.
La începutul anilor 1930, naționalismul ucrainean din URSS capătă amploare, în special sub impulsul unei figuri centrale: Stepan Bandera, care identifică „dușmanii interni” ai viitoarei națiuni ucrainene. „Este considerat în Ucraina drept un erou al rezistenței împotriva tuturor străinilor – fie ei ruși, naziști, maghiari sau polonezi”, explică și istoricul Arnaud Léonard.
La începutul războiului, în contextul în care Germania și URSS își împart a doua Republică Poloneză, Stepan Bandera îi cere sprijinul lui Hitler pentru crearea unui stat ucrainean suveran, în schimbul ajutorului în lupta împotriva Uniunii Sovietice. Însă conducătorul Reichului refuză.
Profitând de haosul războiului și de ruptura alianței dintre Berlin și Moscova din 1941, UPA (Armata Insurecțională Ucraineană) decide să se întoarcă împotriva „elementului polonez” din Galiția și Volînia și să-l elimine. „Cultura noastră este încă slab echipată pentru a înțelege realitatea imperiilor multinaționale: trebuie să înțelegem că nu e vorba de o simplă dispută de vecinătate”, afirmă istoricul. De altfel, timp de mai multe secole, aceste două regiuni s-au aflat sub stăpânirea nobilimii poloneze, care le denumea „Kresy”, adică „margini” sau „teritorii de frontieră” – într-un sens pozitiv, de „pământuri de pionierat”.
„Ucideți-i pe lehi!”
În estul Poloniei interbelice, orașul Liov (Lviv) era una dintre marile capitale culturale ale Poloniei, pe care Varșovia s-a străduit să o apere cu orice preț în 1939, în fața sovieticilor. „Această regiune, care astăzi este ucraineană, a fost timp de secole un teritoriu de mare însemnătate pentru Polonia, unde nobilimea și-a construit moșii ce angajau țărani ruteni”, adaugă istoricul, menționând că, potrivit recensământului din 1931, polonezii reprezentau în medie între 20% și 30% din populație. Totuși, această minoritate era purtătoarea unor vechi resentimente, născute dintr-o stratificare socială adesea percepută ca nedreaptă, și reactivate de naționalismul ucrainean care visa la o „purificare etnică”.
În 1943, militanții ucraineni UPA – care în unele cazuri au servit ca auxiliari ai poliției naziste în execuțiile în masă – își încep opera teribilă. Armata Națională Poloneză, organizația clandestină a rezistenței, era prea concentrată pe pregătirea insurecției de la Varșovia împotriva planului hitlerist de distrugere a orașului. Înfrângerea devastatoare a armatei germane la Stalingrad le dă aripi naționaliștilor ucraineni în visul lor de independență.
Masacrul de la Kisielin nu este decât unul dintre multele asemenea. În satul Huta Stepańska, de pildă, peste 600 de polonezi sunt uciși începând cu 16 iulie, când militanții ucraineni atacă un centru de refugiați aflat într-o școală. „Am fost atacați în timpul fugii. Banderiștii trăgeau și strigau: «Ura, ucideți-i pe lehi (polonezi – n.r.)». Mi-a fost atât de frică, încât am sărit peste șanț, pentru că vedeam cum oamenii fugeau în pădure”, povestește una dintre supraviețuitoare, care avea 10 ani, într-o serie de mărturii publicate de Institutul Memoriei Naționale pe un site dedicat masacrelor din Volînia.
Combustibil politic
În Galiția, grupurile care se organizează pentru autoapărare sunt mai eficiente și, la rândul lor, comit uneori crime din răzbunare. După război, memoria acestor evenimente este complet înghețată, ca peste tot în Polonia, de noul regim comunist. Iar în virtutea unui acord între Aliați, granițele Poloniei sunt redesenate: țara primește teritorii în vest, în foste regiuni germanofone, dar pierde o parte din Galiția și din Volînia.
„Astăzi nu mai există iredentism, dar există un turism cultural și memorial destul de puternic în estul Ucrainei”, explică Arnaud Léonard, care amintește că, înainte ca Polonia și Ucraina să ajungă la un acord privind exhumarea victimelor masacrelor din 1943, Varșovia a cerut ani la rând permisiunea de a instala plăci comemorative în unele sate.
În Polonia, munca de recuperare a memoriei istorice este omniprezentă. „Este și un combustibil politic pentru curentele naționaliste”, analizează istoricul. În 2016, partidul conservator PiS, aflat la putere, a făcut să fie adoptată în Dietă o rezoluție care califică masacrele din Volînia drept un „epurare etnică cu caracter genocidar”. Dar acest gest reflectă mai ales trauma profundă a unei țări martirizate, care nu a avut voie, până la căderea blocului sovietic, să-și plângă morții. De la lagărele de exterminare naziste – toate construite pe teritoriul său – la masacrele din Ucraina și până la execuțiile de la Katyn, Polonia, zdrobită de război și de marile totalitarisme ale secolului XX, a fost cu adevărat un „pământ al sângelui”, după expresia consacrată de istoricul american Timothy Snyder.
