Absența modelelor masculine în numărul tot mai mare de familii fără tată impune miniștrilor britanici să rupă un tabu. Dacă instituția căsătoriei ar fi fost inventată în Scandinavia anilor ’70, ar fi fost văzută ca o superarmă progresistă – prima, cea mai bună și cea mai ieftină sursă de sănătate, prosperitate și educație. Însă, într-un mod inexplicabil, susținerea valorilor familiale a ajuns să fie considerată moralizatoare și demodată în politica britanica, scrie un editorial The Times
Mă aflam în interiorul reședinței de la Downing Street 10, așteptând ca Rishi Sunak să participe la o recepție caritabilă, când a anunțat alegerile generale. Planurile s-au schimbat, iar el a plecat în grabă spre Arena O2 pentru un miting pre-electoral alături de miniștrii săi. Cum Downing Street 10 rămăsese gol, nimeni nu era acolo pentru a-i întâmpina pe invitați. În mod bizar, mi s-a cerut să fac eu onorurile. Am sugerat, în glumă, că, având în vedere că aveam clădirea doar pentru noi, ar putea merge în Sala Cabinetului pentru a forma un nou guvern – și astfel să arate lumii cum arată o agendă radicală pentru schimbare.
Ce bine ar fi fost daca s-ar fi putut întâmpla așa ceva! Cei adunați acolo erau antreprenori sociali care rezolvă probleme pe care miniștrii cu greu le recunosc, cu atât mai puțin să le remedieze. Printre aceștia se numărau New Beginnings din Stockport, care sprijină părinții aflați în pericol de a-și pierde copiii în sistemul de protecție socială; Lads Need Dads, o organizație care oferă mentorat băieților fără modele masculine; One25, care lucrează în cartierul roșu din Bristol pentru a ajuta femeile să iasă din prostituție sau să evite să intre în ea. Angajații acestor organizații spun, în mod covârșitor, că la rădăcina problemelor cu care se confruntă stă destrămarea familiei.
Dar să spui acest lucru cu voce tare este, încă, un risc. Când am făcut această observație în cadrul emisiunii BBC Question Time, Steve Reed, secretarul pentru mediu, a spus că acest lucru echivalează cu a da vina pe mamele singure. Acest răspuns reflectă perfect problema. Chiar și ridicarea subiectului lipsei tatălui poate duce la acuzații că minimalizezi eforturile, de multe ori eroice, ale mamelor abandonate. Este o metodă eficientă de a închide o conversație dificilă, dar riscă să lase miniștrii orbi în fața unor probleme sociale arzătoare.
Ficțiunea – cărțile și televiziunea – poate aduce problemele în prim-plan. Premierul și copiii săi urmăresc Adolescence pe Netflix, un serial despre un băiat de 13 ani care cade pradă influenței online și adoptă o viziune distorsionată asupra lumii. Aceasta a dus imediat la discuții despre Andrew Tate, ale cărui videoclipuri sunt urmărite cu aviditate de băieți adolescenți. Accuzat de viol și trafic de persoane, el este un personaj negativ perfect pentru părinți: un Fluieraș din Hamelin misogin, care îi atrage pe fii lor cu o influență seducătoare, dar periculoasă, conducându-i spre un dezastru social.
Însă am considerat mereu că ura față de Tate este o distragere de la o întrebare mai importantă: de ce are el audiență? Tate promovează o viziune neechivocă a masculinității. „Adună-te, nu ești o victimă”, spune el. „Pune-te pe treabă, mergi la sală. Ai văzut vreodată pe cineva cu depresie și pătrățele pe abdomen? Uite un videoclip cu un amputat care dă la lopată pe un șantier din Caracas – du-te și spune-i despre problemele tale așa-zis grave!” Munca grea. Bani mulți. Femei și mașini rapide – ambele văzute ca obiecte. Acesta este stilul lui Tate: combinarea unor mesaje rezonabile cu unele toxice.
Elevii au fost dintotdeauna atrași de figuri care îi enervează pe părinți și profesori, dar există și un alt aspect. Ceylon Andi Hickman, directoarea Football Beyond Borders, a exprimat bine ideea: Tate, spune ea, îi face pe băieți „să se simtă speciali și mândri că sunt bărbați.” Altfel spus, și alții ar trebui să livreze acest mesaj important. Tate este un simptom, doar partea vizibilă a unei „manosfere” digitale, a cărui simplă existență indică o problemă mai profundă.
Privilegiul celor doi părinți
Hickman conduce o organizație caritabilă care folosește fotbalul ca pretext pentru mentoratul copiilor vulnerabili. Unul dintre modulele lor se numește „Ce înseamnă să fii bărbat?”. Elevii lor învață abilități de viață, nu doar materii școlare, dar rezultatele academice totuși se îmbunătățesc. La un moment dat, au realizat un scurtmetraj în care absolvenții lor citeau scrisori scrise de ei înșiși la vârsta de 13 ani, adresate versiunilor lor de 18 ani. „Vrei să ajungi la doi metri sub pământ cu trandafiri deasupra sau la doi metri deasupra pământului cu medalii la gât?” scria unul dintre băieți. „Gândește-te bine.” O referire clară la faptul că apartenența la bande este, adesea, determinată de dorința disperată de a aparține unui grup.
Când locurile de muncă dispar și țesătura socială se destramă, problema devine greu de rezolvat – mai ales dacă politicienii refuză să o recunoască. Este un exemplu clasic de „credințe de lux”: cei de la vârf spun că toate structurile familiale sunt egale, dar își păstrează propriile familii intacte, conștienți de ceea ce este în joc. Dacă instituția căsătoriei ar fi fost inventată în Scandinavia anilor ’70, ar fi fost văzută ca o superarmă progresistă – prima, cea mai bună și cea mai ieftină sursă de sănătate, prosperitate și educație. Activismul anti-sărăcie ar trebui să răspândească acest mesaj mai larg. Însă, într-un mod inexplicabil, susținerea valorilor familiale a ajuns să fie considerată moralizatoare și demodată.
Una dintre cele mai evidente inegalități din Marea Britanie este distribuția inegală a taților: 95% sunt prezenți în familiile din clasele superioare, în timp ce 60% lipsesc în cele din clasele inferioare. De ce nu s-ar discuta despre acest privilegiu al familiilor cu doi părinți? Politicienii se tem că o astfel de dezbatere le-ar aduce viața personală sub o atenție nedorită, așa cum a descoperit John Major cu inițiativa sa „back to basics”.
A fost nevoie de un fotbalist, Sir Gareth Southgate, pentru a spune săptămâna aceasta că băieții tineri sunt în criză. El a citat raportul Lost Boys, realizat de Centre for Social Justice, conform căruia băieții sunt acum mult mai predispuși să aibă un smartphone în buzunar decât un tată acasă.
La un moment dat, David Lammy, crescut de o mamă singură în Londra, părea pregătit să conteste consensul. „Dacă nu ai pierdut un tată în viața ta”, a scris el în 2012, „este dificil să înțelegi golul pe care îl lasă — și riscul ca elementele mai întunecate ale culturii moderne să îl umple cu ușurință.” Acum, în calitate de ministru de externe, Lammy ar putea reveni asupra acestui subiect, mai ales având în vedere că aceste influențe negative au devenit și mai puternice. El a menționat că unul din patru copii este crescut de un singur părinte, comparativ cu unul din paisprezece în perioada copilăriei sale. În cazul băieților de origine caraibiană, procentul este acum de trei din cinci.
Această lună marchează cea de-a 60-a aniversare a raportului de referință realizat de Daniel Patrick Moynihan despre situația familiilor afro-americane cu venituri mici. El sublinia că un sfert dintre copiii de culoare se nășteau în afara căsătoriei, în timp ce familiile albe rămâneau în mare parte intacte. Moynihan considera că acest lucru ar trebui să alarmeze pe oricine preocupat de egalitatea rasială. Însă, în timp, familiile albe au urmat același trend, transformând această problemă într-una generală — dar nu mai ușor de abordat.
Nu există soluții simple. Mulți copii, băieți și fete, sunt mai bine alături de o mamă singură decât într-o căsnicie toxică și instabilă. Totodată, copiii celor bogați, chiar și în familii fericite, pot suferi de neglijare emoțională și pot ajunge să se autovatăme. O altă problemă majoră pentru băieți este declinul locurilor de muncă tehnice și direcționarea lor către studii universitare inutile. La aceasta se adaugă și un factor generațional: tot mai mulți părinți provin ei înșiși din familii destrămate și le lipsesc abilitățile parentale. Mulți își doresc să învețe să fie părinți mai buni, dar cine le oferă această educație? Aici intervin organizațiile caritabile, cu rezultate remarcabile. Însă, deocamdată, impactul lor este limitat la doar câteva comunități.
Acesta este motivul pentru care Sunak i-a adunat la Numărul 10. Pentru a asculta poveștile celor care îi ajută pe deținuți să înregistreze povești de noapte bună pentru copiii lor sau ale celor care oferă sprijin părinților aflați în pericol de a-și pierde copiii în sistemul de protecție socială. El a considerat că acești oameni au identificat o problemă esențială pe care guvernul său a omis-o.
„Ori de câte ori vrei să vorbești despre familie, cineva îți șoptește: «Este înțelept, dle prim-ministru?”, a spus el odată. „Vei fi acuzat că promovezi o viziune rigidă asupra familiei.” Pe măsură ce problemele băieților noștri devin tot mai grave, iar nevoia de înțelegere mai urgentă, poate că a sosit momentul să spargem acest tabu.
