Viţelul lui Surdu

Era noaptea de 31 decembrie 1994. Stelele de pe cer, căzătoare şi necăzătoare dar norocoase străluceau aşa, într-un mod ciudat îndeajuns ca să crezi că se va întâmpla ceva pe scena politică românească. Şi domnul Victor Surdu, liderul agrarian, înţelesese pe deplin acest lucru: de câte ori se uita în departare, un fior rece îi cuprindea şira spinării, trecându-i prin doctrina de partid. Ştia domnia sa ce ştia. Politica de pe la noi trebuie să primească un semn că nu vin ruşii la putere şi, mai mult, că e nevoie de forţe proaspete care să aburească geamul electoratului român. Să revenim. Vântul sufla prin părul răvăşit al dlui Victor Surdu – vă readuc aminte: suntem la miezul nopţii de 31 decembrie 1994 – şi prin gardul fermei Schitu Duca din judeţul Iaşi se întrezărea grajdul. Unde stateau, pradă emoţiilor, pe de o parte staff-ul partidului Democrat Agrar din România şi, pe de altă parte, vaca sau, mă rog, văcuţa dlui Victor Surdu. Nu mai conta în acele momente că partidul avusese un an greu, cu multe împliniri, acum,  la cumpăna anilor, toţi stăteau strâns uniţi în grajd şi în jurul şefului lor de partid. Vaca Mu „a la fioto/ evăla, evăla, e samaioto” era gata să fete un viţel care, nu-i aşa urma să se uite ca viţelul la poarta anului nou, 1995. Şi viţelul ăsta care coborâse în grajdul lui Surdu din grajdul lui Făt-Frumos tocmai la cumpăna dintre ani, mugi scurt, acesta fiind de fapt semnalul începerii campaniei electorale a partidului. Nu spun vorbe-n vânt, căci însuşi preotul satului a ţinut să-l asigure pe dl Victor Surdu că apariţia fulgerătoare a lui Vasilică viţelul, „of course my boef” la miezul nopţii de 31 decembrie reprezintă un semn divin pentru agrarieni, gata să devină, în urma primirii acestui dar cu corniţe învingătorii scrutinului din 1996. Şi uite aşa a ajuns Vasilică, fără măcar să ştie, vârful de lance al politicii agrare (şi nu numai) româneşti. Toată treaba e ca viţelul să fie ţintat. Dacă ţintat nu e nimic nu e. Bună dimineaţa!

MARIUS TUCĂ