Vindeca-ne-vom oare?

Ușor-ușor, autoritățile ne restituie  viața furată pe motiv de pandemie. Dar nu dintr-odată, ci pe felii, să nu cumva să ne alegem cu vreo indigestie, să nu ni se aplece de atâta normalitate! În lunga și insuportabila stare de izolare, deși mă desparte doar o  stradă de Catedrala Mântuirii Neamului, l-am boscorodit întruna pe Cel de Sus. I-am tot cerut socoteală pentru că și-a abandonat fiii, cu suspectă  nepăsare, în ghearele cinicilor păpușari  planetari, că a pactizat iarăși cu mesagerii răului. De aceea, dimpreună cu Mendel, unul dintre personajele lui Joseph Roth, am urlat neputincios: „Dumnezeu este odios şi cu cât asculţi mai mult de el, cu atât este mai aspru cu tine. El este mai puternic decât cei puternici, cu unghia de la degetul mic le poate veni de hac, dar n-o face. Îi place să-i nimicească doar pe cei slabi. Slăbiciunea unui om îi aţâţă puterea, iar ascultarea îi trezeşte mânia.

E un ispravnic mare şi neîndurător. Dacă ţii legile, aşa spune el, le-ai ţinut doar spre binele tău. Iar dacă încalci o singură poruncă, atunci te urmăreşte cu o sută de pedepse. Dacă vrei să-l mituieşti, îţi face proces. Iar dacă eşti cinstit cu el, stă şi pândeşte mita. În toată Rusia nu există un ispravnic mai rău!”[1] Isprăvnicia Lui  s-o lăbărța  și în Grădina Maicii  Domnului din arcul carpatic ? Nu de alta, dar suntem frați întru  ortodoxie cu mujicii... Pornit pe sfadă, m-am cufundat în cărți, convins că acolo se ascunde miezul tainic al vieții. Curând, aveam să aflu că „nu există lucruri adânci în lume. Adâncă e doar groapa în care ne vom întinde o dată pentru totdeauna. Toate celelalte sunt baliverne.”[2] Și cum să trăiești sub tirania atâtor baliverne, cum? Aproape  că ni s-a răcit sângele, relațiile interumane  s-au golit de căldură, de empatie. Marii dresori ne supun  la fel de fel  de experimente, unul mai sinistru decât celălalt, la capătul cărora vom capitula necondiționat.

Chiar dacă  ni se va da voie să ne  descotorosim de măști, amintirea caraghioaselor cârpe  ne va urmări obsesiv și destui le vom păstra în mintea zdruncinată de-a pururea. O paralizantă senzație de provizorat ne-a luat în prizonierat și mă tem că eliberarea se va amâna amarnic. Cămașa de forță cu care ne-au gătit cruzii păpușari ne-a anchilozat simțurile, le-a deformat, alungându-ne inocența,  o voluptate  a clipei ce ne lecuia de anxietățile existențiale. Izgonirea din părelnicul Rai se repetă mereu și mereu, blestemul adamic ne însoțește veșnic. Sufocant. S-au deschis terasele, plajele, arenele sportive, bordelurile, bisericile, numai  că noi nu mai suntem cei de dinaintea „plandemiei”. Suntem alții și nici măcar nu știm cine am devenit cu adevărat. Civilizația tehnologică e pe cale să ne alieneze definitiv și ireversibil. A fost cândva o comunitate a bunătății și generozității,  a întrajutorării și solidarității sociale... Numai că asupra ei a planat un liliac zburător și găinațul spârcăit de antipaticul mamifer ne-a îmbolnăvit de spaime...

                  „Și oamenii au rămas acasă

                        și au citit cărți și au ascultat,

                        Și s-au odihnit și au făcut exerciții

                        și au făcut artă și s-au jucat

                        și au învățat noi moduri de a fi

                        și s-au oprit

                        și au ascultat mai atent

                        cineva medita

                        cineva se ruga

                        cineva dansa

                        cineva și-a întâlnit umbra

                        iar oamenii au început să gândească altfel

                        Și oamenii s-au vindecat.

                        Și în lipsa oamenilor care trăiau

                        în mod stupid,

                        periculos,

                        fără sens și fără inimă,

                        Pământul începu să se vindece

                        iar când pericolul se sfârși,

                        iar oamenii se regăsiră,

                        se întristară pentru morți

                        și au făcut noi alegeri

                        și au visat la noi orizonturi

                        și au creat noi moduri de a trăi

                        și au vindecat complet pământul

                        la fel cum ei fuseseră vindecați.”[3]

         Ce frumos ar fi să fie așa, să ne vindecăm de noi înșine, de angoasele și suspiciunile căpătate prin osârdia propagandiștilor netrebnici... Împăcat cu destinul ce mi s-a hărăzit, scriu cu îngăduită luciditate, citându-l pe același scriitor austriac: „Deși Mendel era supărat pe Dumnezeu, Dumnezeu încă domnea peste lume. Ura îl  atingea  la fel de puțin ca și pioșenia.”[4] Orice s-ar întâmpla, însă, nu avem voie să-l ucidem pe Dumnezeu, să ne rugăm Lui, altminteri suntem pieriți !

            „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă ! Că spre Tine au nădăjduit sufletul meu. Şi în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce va trece fărădelegea.  Striga-voi către Dumnezeul cel prea înalt, Dumnezeul cel ce au făcut bine mie.  Trimis-au din Ceriu şi m-au mântuit. Dat-au spre ocară pe cei ce mă calcă pre mine. Trimis-au Dumnezeu mila Sa şi adevărul Său. Și au izbăvit sufletul meu din mijlocul puilor de lei. Adormit-am tulburat. Fiii oamenilor, dinţii lor arme şi săgeţi, şi limba lor sabie ascuţită.  Înalţă-Te preste Ceruri, Dumnezeule, şi preste tot pământul slava Ta!  Cursă au gătit picioarelor mele şi au împilat sufletul meu. Săpat-au înaintea feții mele groapă şi au căzut într-însa.  Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Cânta-voi şi voi lăuda întru mărirea mea. Deşteaptă-te, mărirea mea, deşteaptă-te Psaltire şi alăută. Deştepta-mă-voi dimineaţa.  Mărturisi-mă-voi Ție  întru noroade, Doamne, cânta-voi Ție între neamuri. Că s-au mărit până la Ceruri mila Ta şi până la nouri adevărul Tău.  Înalţă-Te peste Ceruri, Dumnezeule, şi preste tot pământul slava Ta!”[5]