- Odată, răzbate o voce dogită, prin decembrie parcă, mi-am zvârlit pușca pe umăr și am coborât în vale, de-a lungul Dunării. Tocma´ se luminase. Era un ger de-mi clănțăneau măselele și chiciura albise câmpul. Mergând eu așa pe luncă, am găsit un cârd de gâște sălbatice. Înțepeniseră, săracile, de frig, aripile li se toiegiseră, când le-am ciocănit cu degetul sunau a damigeană goală. Le-am luat, ce era să fac ?, le-am legat cu o sfoară de picioare și le trăgeam după mine. Să fi fost vreo 20 de păsări, că mă deșelasem de la atâta cărat. Noroc că trecea înspre sat un vecin cu un măgar, venea de la târla dintre ape. Bă, pot să pun și eu lighioanele astea pe dobitocu´ tău ? l-am întrebat. De ce să nu le pui ? pune-le ! mi-a răspuns și am continuat drumul împreună. Pe la prânz s-a înălțat soarele și s-a încălzit pământul. Să vedeți minune, atunci, li s-au dezghețat aripile păsărilor și au început să bată aerul cu ele. Până să ne dezmeticim, animalul s-a ridicat ca un aeroplan cu zeci de aripi. Zbura lin, cu urechile fluturânde, ce mai parascovenie ! Zbura și răgea de frică, dus de gâște. Ne-am uitat în zare până ce a dispărut, drăcie ca asta n-am mai pomenit !
- Bă, da´ dă-te dracu´ , că prea o înfloriși ! s-a zbârlit alt glas siteav. Mai ho, să vă spun eu alta trăsnită rău. Pe toamnă, când nu căzuse încă bruma, ședeam la pândă sub stejarul ăla bătrân de la marginea codrului din Mândra. Mă cam înmuiase căldura și mă lovise din senin o melancolie fără motiv. M-a trezit un foșnet, am ciulit urechile și în lăstăriș am zărit o scroafă de mistreț cât casa. A zbughit-o spre mine, am tras două focuri, dar nimic. Gonea ca o apucată dihania și, ca să scap cu viață, am scos de la cismă un pumnal și i l-am împlântat în grumaz. Dumnezeule, abia am avut timp să mă feresc și am privit-o înspăimântat cum dispare în mărăcinișul des. În vară, m-am nimerit în același loc și să vedeți, fraților, minunea minunilor. Dintr-un zăvoi s-a arătat purceaua aia uriașă, cu cuțitul în gât, nu-i căzuse. În urma ei, cinci groștei, toți cu câte un briceguț înfipt sub urechi...
- Dă-te frisit, vericule, că îi întrecuși pe toți cu minciuna ta gogonată, se oțărî un ins mătăhălos, cu un nas roșu și borcănat. Eu am pățit una și mai hazilie. A´ bătrână a aruncat într-o zi prăștina în bătătură și rațele s-au repezit să-și umple gușile cu boască. Seara, m-am întors acasă și m-am închinat: orătăniile zăceau nemișcate în obor, întinse ca în tabloul de vânătoare. În casă, nimeni, pe cine să iscodesc ca să aflu deslușirea întâmplării ? Le-am adunat și le-am jumulit de pene și de puf, să mă aleg măcar cu ceva de pe urma lor. Mi-a fost frică să le tai, poate se otrăviseră, poate se îmbolnăviseră... Le-am aruncat apoi la bălegar, cum cobori pe la alde Țâță. Bă, acu´ vine merchezul, pe la scăpătat, aud măcăit la poartă. Mă urc pe gard și mă frec la ochi un ceas, dacă nu și mai mult. Rațele se înapoiaseră acasă, despuiate ca puii din galantar. Maică-mea m-a beștelit cum i s-a nimerit la gură, dar apoi le-a împletit orătăniilor niște ilice, ca să nu degere în iarnă. Primăvara următoare le-a priit, fiindcă le crescuseră iar pene și puf, ce mai, se îmbrăcaseră și scăpaseră de rușinea de a umbla dezbrăcate pe uliță.
Râdem fără istov, luminați de vâlvătăile stârnite de vântul câmpiei cuprinse de amorțeala hibernării. Noaptea ne va prinde tot aici, posibil și dimineața, timpul nu sperie pe nimeni. Încă. Suntem prea tineri ca să ne împiedicăm de fleacuri dintr-astea... A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu v-aș fi povestit...
P.S. Deunăzi, în plină maturitate, l-am auzit turuind pe unul cu accent stricat: „La mine în țară, în America, vânătoarea e mai sofisticată, facem bătăile îndeosebi în campusurile universitare. Intrăm acolo cu cartușierele pline și tragem la grămadă, pică ăia ca spicele. Să vezi la sfârșit tabloul cu trofee, se-nghesuie toți să-l filmeze ! Deh, statul ne-a dat la fiecare măcar o armă și suntem vreo patru sute de milioane de vânători. Pușcoace, cam de două ori pe atâta ! Alteori, când ne plictisim, traversăm granița și o luăm încotro ni se năzare. Orișiunde avem autorizație, putem împușca pretutindeni. Permisele ni le dau cei de la CIA, au un departament de operațiuni clandestine. Cu patalamaua de la ei organizăm lovituri de stat în altă parte, fraudăm alegerile altora, dezinformăm și manipulăm mapamondul și finanțăm terorismul util yankeilor, ce mai, toate fărădelegile posibile și imposibile. Ehe, cu câte trofee nu ne-am întors acasă după partidele astea de vânătoare ! Praf și pulbere rămân în urma noastră, măcel, nu altceva !”
După ce l-am ascultat, aș fi râs, aș fi plâns, ce mai povestire înspăimântător - stranie ! Mă tem ca nu cumva să fie adevărată, brrr, ce frig s-a lăsat !
Marian Nazat
