Roxana Mărăcineanu este, din toamna anului 2018, ministrul delegat pentru sport din Franța. Recent, un ziarist român de la Gazeta Sporturilor a vizitat-o în birou-i „auster” şi a intervievat-o, profitând de complicitatea profesională ce sticlea în „privirea albastru pur” a compatrioatei sale de demult. „La nici 9 ani ați plecat din țară, când ați început să realizați schimbarea și greutățile?” sună a doua întrebare, una de-o stupizenie eclatantă. Dacă eram în locul gazdei, continuam în aceeaşi notă: „Pe la 9 ani şi un pic”... Numai că demnitarul din „Hexagon” n-are simţul humorului și începe să bălmăjească ceva despre situația „ciudată și dificilă”, „știți cum se petreceau lucrurile în epoca aceea”. Deh, traiul pe mărăcini al „Epocii de Aur”... „Din păcate, știu. Am trăit vremurile acelea în toată splendoarea lor”, îi ţine isonul oaspetele. Aici aş fi contrat-o cu tâlc, cu vorbele lui Curzio Malaparte: „Apoi mă întreba de ce poporul italian, înainte de război, n-a făcut o revoluţie ca să-l alunge pe Mussolini. Eu răspundeam: «Ca să nu-i supărăm pe Churchill și pe Roosevelt, care, înainte de război, erau mari prieteni ai lui Mussolini». Toţi mă priveau uimiţi și exclamau: «Funny». Apoi mă întrebau ce este acela un stat totalitar. Eu răspundeam: «Este un stat în care tot ceea ce nu este interzis, este obligatoriu».”[1] Înlocuiţi dară numele „Ducelui” cu cel al „Stejarului din Scornicești” şi potriveala nu mai are nevoie de comentariu... Discuţia merge înainte cu marota cea dragă Occidentului, avid să le demonstreze cetățenilor de acolo cât de ticăloşi au fost comuniştii. Deşi, din confesiunea şefului sportului francez, aflăm că autorităţile acelea hulite de la Bucureşti i-au eliberat în cele din urmă viza salvatoare (sic!) ca să-şi însoțească părinţii în Algeria. Oricum, povestea n-are nicio noimă, e confuză şi scremută rău. Abia la „Revoluţie”, campioana de odinioară a „realizat că fusese o situație politică ieșită din comun”, însă, „în concluzie, a fost așa, o aventură, din care inițial nu am înțeles ce s-a întâmplat cu viața mea.” Eu, cititorul materialului de primă pagină, nici măcar atât n-am priceput... Cum de nu s-au plictisit toți vajnicii anticomuniști să se lupte de vreo trei decenii cu fantoma roşie a trecutului? Sunt neostoiţi, zgomotoşi şi inflexibili când vine vorba să-și arate curajul şi deontologia împotriva unui sistem deja putrezit în cimitirul istoriei, de-o rea-credinţă scandaloasă şi strigătoare la cer. Nu și când ar trebui să se ia la trântă cu actualele rânduieli, ai căror slugoi s-au transformat voluntar. Dar nu moca, ci pe simbrii „nesimțite” (termen la modă, lansat de politrucii recenți), ca orice propagandiști odioși. Păi, situaţie politică mai ieşită din comun ca azi, cu diversiuni şi manipulări planetare ca nicicând, omenirea n-a prea cunoscut, zău. Geambaşii de opinie, țucălari şi fuduli, se prefac că nu văd şi nu aud vaierul pandemic al unei lumi prostite cu talent. În definitiv, în afara obiectului de cult, între ei și cei din anii '50 nu e nicio diferență. Altminteri, dacă ar fi avut un minimum de simţ critic, gazetarul i-ar fi cerut amfitrioanei să-i explice niţel ce înseamnă limba asta păsărească: „Încercăm să facilităm legătura dintre întreprinderi și sportivi, adică favorizarea legăturii între ecosistemul economic și sportivii de înalt nivel”. Ptiu, drace, îmi şi imaginez ce scandal mediatic ar declanșa o astfel de iniţiativă în bazarul dâmboviţean, ce acuze de nostalgii totalitariste s-ar arunca înspre nefericitul cuvântător! La Paris, lucrurile se zăresc altcumva și, de aceea, un tip, chiar neînregimentat politic, care „îi învață pe copiii de 3-4 ani să înoate, sau măcar să știe să plutească, să traverseze un bazin” poate fi, într-o zi... ministru. Nu strâmbați din nas, fiindcă în ţara lui Voltaire se îneacă anual, în piscinele domestice, circa o mie de persoane ! Desigur, ca să devii titularul portofoliului râvnit e musai, de pildă, să pui „pe picioare o asociaţie pentru femei după ce au născut”, pe care să le dădăceşti să înoate, să se întâlnească între ele şi să discute despre maternitate... Trăiască şi înflorească minunata lume nouă !
Săgeţile slobozite către meleagul natal nu lipsesc, alt clișeu al diasporei neoaşe: „Aveam o agenţie independentă antidrog, la fel cum aveți (n.m.) și în România. Unde, din ce știu, independența mai are de suferit”. Ca şi în chestiunea homofobiei: „Știu că în România lumea ori nu prea înțelege bine despre ce este vorba, ori tratează subiectul cu lejeritate”. Pam, pam ! Mda, informată și infatuată madame Mărăcineanu, o stahanovistă în munca ei ministerială, potrivit propriei mărturisiri. Un neajuns o nemulțumește, totuşi: „Am 3000 de oameni (... ) și jumătate dintre ei lucrează în federații. Mi se pare ceva ca pe timpul lui Ceaușesu !” Culmea, atoateștiutoarea, născută în 1975, nu împlinise decât 14 ani în 1989, motiv să mă mir că a deslușit, minoră fiind atunci, cum funcţionează societatea multilateral dezvoltată... Că, de', în privința propriei sale vieţi, taman ce ne declară că nu s-a lămurit defel ! Mister şi demagogie cu parfum Coco Chanel ! „Nu pot să vă contrazic”, îşi încheie exerciţiul de linguşire slinoasă musafirul cu microfon și pix, dispus să înghită precum pelicanul toate enormităţile intervievatei. Sătul de statul pe mărăcinii dialogului cu iz de blat şi sastisit de pălăvrăgeala demagogică de tip globalist, trec la altă pagină a cotidianului, ca să descopăr „secretul unei erecţii de vis”, dar şi „metoda pentru o erecţie de trei ori mai puternică”... Mens sana in corpore sano, nu ?
Imaginea României se construieşte și astfel, dar cui îi mai pasă de ea? România este sacul de box ideal al oricui doreşte să se bage în seamă și să-şi exhibe alinierea nevertebrată la corectitudinea politică a actualei ordini mondiale.
[1] Curzio Malaparte, Pielea
