Ultimul leu

În România se fură! Ei şi ce? Veţi spune că se fura şi pe vremea lui Ceauşescu de se rupea pământul. Numai că în acele vremuri de – noi să-i zicem – grea amintire, furau în afară de cei sus-puşi şi oamenii  de rând din popor, cum zice o vorbă. Şi furau orice. Muncitorul de la fabrica de conserve avea cămara plină de pateuri şi bulion, muncitorul de la fabrica de tricotaje avea şifonierul plin cu chiloţi şi lavete; cel care lucra la fabrica de vagoane fura materiale încercând să facă sănii şi căruţe pe care să le vândă apoi – că mereu fiarele puse cap la cap se transformau în mitralieră, asta e deja o altă problemă.  Dar cel mai bun prieten pe care putea să-l aibă o familie era un măcelar sau, mă rog, un om care să lucreaza la un abator. Omul ăsta era cel mai respectat în bloc, în cartier şi chiar în oraş. La meciurile echipei locale de fotbal acesta stătea la tribuna oficială alături de primul secretar  şi de toate celelalte notablităţi ale oraşului. Când venea nenea cu cărnica acasă, copiii, care până atunci bătuseră mingea în faţa blocului, ascundeau repede obiectul şi începeau cu săru’ mâna. Şi nu ştiu cum dracu’ se făcea, dar nenea ăsta de câte ori venea acasă scotea din portbagajul maşinii personale o sacoşă mare pe care o căra teatral, greoi, ca să înţeleagă toată lumea că e grea şi plină cu carne. Ce vremuri! Se fură de se rupe pământul. Şi toţi aceşti oameni de rând despre care am vorbit mai devreme – că aici este drama – nu mai au ce să fure. Şi uite aşa au rămas să fure cei care au ce să fure: un directoraş de bancă, şeful unei regii autonome, funcţionarul public aflat la ghişeu, parlamentarul ajuns în Parlament datorită nouă. Ne fură ăştia, oameni buni, până la pielea goală. Până la ultimul leu. Sunt gata să ne fure şi leul pus deoparte ca amintire. Leul, ultimul leu care ar vrea şi el să intre în istorie, dar nu-l lasă ăştia. Îl fură! Bună dimineaţa!

MARIUS TUCĂ