Tratatul de clanţă

Secretarul general al Guvernului României, dl Viorel Hrebenciuc, nu a mai fost primit de preşedintele ungar Arpad Goncz şi premierul Gyula Horn. Mai exact spus, cei doi şi-au anulat întrevederile pe care urmau să le aibă, la Budapesta, cu dl Viorel Hrebenciuc. Punct… şi de la capăt. Acţiunea din Capitala  ungară o să rămână în istorie sub denumirea de „uşile de la Budapesta”. Se zice că în momentul în care demnitarul român ar fi vrut să ajungă la cei doi lideri maghiari, aceştia s-ar fi repezit la uşă  ţinând strâns de clanţă, punându-i proptele – Gyula Horn uitase în acele momente că avusese deunăzi gâtul în ghips – adică au făcut totul pentru a se înţelege că cele două cabinete sunt în inventar.  Ce Europă unită, ce diplomaţie, ce bună vecinătate, ce papricaşul mă-sii, noi să ne vedem de treaba noastă, că dnii Goncz şi Horn sunt ocupaţi să ţină strâns în mână tratatul de clanţă. Clanţă la ei, clanţă la noi: căci pe tema autonomiei de vreo două săptămâni încoace, UDMR-ului clanţa nu-i mai tace. Păcat că dl Viorel Hrebenciuc n-a avut curiozitata să se uite pe gaura cheii de la uşa în care se proptiseră ditamai preşedintele şi ditamai premierul, că ar fi  observat cu siguranţă printre cele două siluete diplomatice şi sutana  revoluţionară a pastorului Laszlo Tokes. Sutană pe care pastorul o agita ca la coridă, crezând că secretarul general al Guvernului României se va repezi să răstoarne orânduirea la Budapesta. Trăim pe vremea tratatelor de clanţă. Se ridică la rang de „diplomaţie” ciocănitul în lemn, uitatul pe gaura cheii, urcatul în lift. Când vine vorba de România, preşedintele şi primul-ministru al Ungariei se joacă cu drugul, cu zăvorul. De parcă noi stăm de vreo 2000 de ani pe pământul ăsta – decât cu gândul să umblăm cu şperaclul la uşa istoriei, să vedem dacă în spatele ei se află sau nu un ungur. Bună dimineaţa!

MARIUS TUCĂ