Memoriile Anniei Bentoiu[1] acoperă o perioadă extrem de tulbure și de tragică din existența României (1944-1959). Gabriel Liiceanu notează că diarista „e martora, ultimul cronicar al românilor. Avea toate calitățile pentru a umple rolul acesta: inteligentă, caracter, spirit de observație, cultură istorică, umanistă, juridică și politică, talent literar, o viață pusă la teasc”. O caracterizare mai cuprinzătoare nici că se putea. Unele dintre reflecțiile, dintre mărturisirile autoarei sau dintre întâmplările epocii mă tot urmăresc și, de aceea, mă căznesc să le pricep în adevărata lor dimensiune.
*
Bunăoară, un individ rostește fără patimă într-un restaurant o frază care îmi dă frisoane: „Ascultă-mă pe mine, în țara asta singura grupare curată și bine intenționată a fost cea legionară!“ (Puțini știu că în 1927 această formațiune a preluat denumirea de „Legiunea Arhanghelului Mihail” de la organizația rusească, „de extremă dreaptă fondată de deputatul Purișchevici, unul dintre asasinii lui Rasputin, exilat în Basarabia, apoi la Iași în 1917”). Am auzit-o și eu de mai multe ori după 1989 în diverse cercuri și am rămas pe gânduri. Ce „grupare curată și bine intenționată” e aia care folosește asasinatul ritualic și în masă pentru a-și impune ideologia? Culmea, o doctrină care „se sprijinea pe mitul «omului nou» (reluat mai târziu, cu complezență, de Ceaușescu)”...
*
Proaspăt activist comunist, „actorul Ion Iancovici, și el celebru pentru vorbele sale de duh, crease una care făcuse ocolul Bucureștiului: cuiva care-i trasa nu știu ce obligație pe linie de partid, îi răspunsese: «Mă, eu m-am înscris la voi de lichea, nu de tâmpit!»” Oare câți dintre politicienii postdecembriști au onestitatea să spună asta? Ehe, și câte lichele au fost și sunt în partidele dâmbovițene...
*
Aflu, de asemenea, că A. L. Zissu, industriaș multimilionar, scriitor și expert în filosofie iudaică, reprezentantul sionismului, „trăia pentru a traduce în faptă «misiunea» formulată de Ben Gurion, conform căreia evreii trebuiau să părăsească România până la unul, «chiar și pe o coajă de nuc㻓. Cu toate acestea, „în presă, în organizațiile de partid și, din păcate, în ministerul de interne, acel centru nervos al guvernărilor comuniste, evreii erau cei mai prezenți și cei mai activi. (Circula pe atunci o glumă: «Care e diferența între Palestina și ministerul de interne?» Răspuns: «În Palestina sunt și arabi».)”. Zău că nu mai pricepi nimic, de vreme ce Philip Roth ne atenționează în cunoștință de cauză: „Știți că evreii merg până la capăt”[2]...
*
Și două bancuri din epocă, deși nu-s lipsite de actualitate.
Cică „unul întreabă: «Când au avut loc primele alegeri libere?» și altul răspunde: «Când Adam a ales-o primul pe Eva de nevastă... »“. Păi, ce alternativă avea sărmanul? Adami am fost și noi, românii, în vremea comunismului, când exista o singură Eva, partidul comunist, și o alegeam cu aplauze și ovații la fiecare scrutin...
Celălalt: „Miciurin a reușit să încrucișeze o vacă și o girafă. - De ce? - Ca să obțină un animal care paște în România și dă lapte în Uniunea Sovietică.” Globaliștii n-au schimbat mare lucru, doar au mutat partea dorsală, cu ugerul animalului, în ...Uniunea Europeană, semn că Miciurin e etern.
*
În ziua de 24 iunie 1948, „guvernul a luat decizia de a închide lojile masonice. O parte a foștilor lor membri aveau să facă lungi ani de detenție pentru simplul fapt că le aparținuseră. În 1945–1947, când Gh. Tătărescu a fost ministru de externe, tinerii angajați ai ministerului fuseseră toți sfătuiți să se înscrie în francmasonerie, lucru socotit indispensabil pentru formația de diplomat.”
Acum, legitimația de mason o fi iarăși indispensabilă pentru diplomații noștri?
*
Un dialog spumos: „«Alo! Tovarășul Jora (n.m. Mihail, compozitorul) ?» «Jora da, tovarăș ba!» răspunsese spontan împricinatul, și replica făcuse ocolul Bucureștilor...”
*
O reflecție, valabilă odinioară, nu și astăzi: „La dreapta se adună persoane active, bine pregătite profesional, cu temperament pragmatic și capabil de realizări; la stânga, inși dotați cu spirit critic și sensibilitate pentru problemele sociale, atrași de programe largi și generoase, dar nu totdeauna pregătiți să le realizeze.” Căci ideologiile au murit și numai oportunismul dictează așezarea la dreapta sau la stânga...
*
Un gând de final: „Suntem un neam ciudat, în care speranța renaște ca iarba în fiecare primăvară. Poate că avem mai multă vitalitate decât energie, mai multă istețime decât minte; dar niciunul dintre noi nu crede cu adevărat că va trebui să moară.” Oare? Cert este un singur lucru, vorba unui țânc suspect de profund: „Trăim într-o poveste și când murim povestea se termină”. Fiindcă fiecăruia ni se dă un timp anume. Simplu.
