Pe vremuri demult apuse, dar nu si uitate, dupa-amiaza, pe la trei, trei si jumatate, cea mai mare parte din Romania se incolona frumos si pleca grabita spre casa. Fabrici, uzine si intreprinderi se goleau ca la comanda, lasand loc schimbului urmator ca intr-o stafeta coordonata de Dumnezeu stie de unde. Era fuga noastra dintr-un comunism bolnav, care ne-a marcat viata ca o masina de pontat, fuga noastra din cenusiul de productie spre cel de acasa, unul mai disperat ca altul, unul mai fara de intoarcere ca altul. Mereu, la aceeasi ora, nefericirea venea intotdeauna la fix, plecam spre casa cu aerul unei eliberari. Ca si cand celulele noastre, cele de baza si ale societatii totodata, si la propriu si la figurat, reprezentau intruchiparea libertatii. Si, vai, era o libertate cu pret redus, o libertate de-o noapte pe alta, o libertate de la o amagire la alta, era o libertate inselatoare care te obliga sa nu-i pierzi gustul, tocmai pentru a ti-l dori si mai tare, eventual pana-n pragul sinuciderii si inapoi.
A trecut vremea si mostenitorii mentalitatilor din epoca de care vorbeam sunt mai vii, mai puternici, mai curajosi, dar si mai pilduitori ca niciodata. Mecanismul gandirii lor a ramas acelasi, nealterat! A mers uns, fara sa dea vreun rateu in cei cincisprezece ani in care s-a schimbat lumea darmite… pardon, reformulez: s-a schimbat Romania, darmite lumea. De fapt, nici nu mai conteaza cine s-a schimbat, ce s-a schimbat, conteaza cine nu s-a schimbat si, mai ales, ce nu s-a schimbat. Ei in continuare rup usa la ora trei, trei si jumatate. Lor li s-a terminat programul, dupa cum spunea o tanti in gura mare, o tanti care lucreaza in slujba cetateanului, intrebata in legatura cu o informatie publica. Dumneaei era in afara programului, dumneaei plecase de la "servici", dumneaei era in afara lumii.
Si ca dumneaei sunt multi. Care cred ca Romania e capitalista si deci are program fix. Nu ne putem permite luxul s-o lasam sa faca ore suplimentare, sa stea peste program, s-o impovaram cu orgoliile si ambitiile noastre de mai bine, de prosperitate. Pentru ca-n cele din urma ar avea de suferit, nu-i asa, poporul. Ori asta nu se poate! Pana aici! Sa nu-i luam acest drept mostenit din mosi-stramosi. S-o lasam in continuare sa rupa usa la trei, trei si jumatate, sa respire, altfel riscam sa sara-n aer de atata munca!
Doamne fereste!
