Ţara cu oameni la fereastră

Nici măcar n-am apucat să ne punem gutuile în fereastră, darmite să ne acoperim inima cu ceva, „cu umbra unui copac” sau să ne lăsăm târâţi într-o dragoste nouă de un animal de pradă mirosind a toamnă, că, uite, vântul  şi ploaia ne biciuiesc şi ne gonesc iubirea de anotimp. În rest, aşa cum ştiaţi trăim încontinaure spectatori la felul în care se scrie istoria politicii româneşti în sala de aşteptare a unui aeroport, pe treptele scării de avion sau, şi mai înalt, pe genunchii unei stewardese. Şi spuneţi şi dvs. atenţi cititotri, ce ne rămâne de făcut nouă, alegătorilor de rând, decât să ne retragem în colţişorul nostru, de unde să vedem frunzele căzând sau să ieşim pe stradă fluierând şi cu o pietricică mică de tot să spargem geamul unui palat ca să ne împotrivim şi noi cu ceva. Dacă nu, nu! De parcă n-ar fi fost de ajuns ploaia de declaraţii, comunicate, comunicări, vize, paşapoarte, ştampile! A trebuit să mai vină şi ploicica asta care simţi că îţi curge direct în vene. Adică, a venit vremea când te aşezi la fereastră, de unde fără ură şi fără răzbunare – vorba unui om politic - începi să-ţi iei copilăria la puricat şi, ce să mai lungim vorba, să-ţi priveşti viaţa prin ochiul de sticlă până când devine mai ruginie, mai coaptă, mai… căzătoare. Îţi faci bilanţul şi cu tâmplele în mâini îţi promiţi că începând de mâine, vei fi mult mai bun cu toţi cei din jur. Bine, veţi zice, dar ţara, ţara ce-o să facă în momentele astea, când tu, omule, stai aşa gânditor la fereastră? Păi, ea, prea buni cititori, să facă bine să se mulţumească cu cei 23 de milioane de oameni care-i stau cuminţi în case, că dacă trece vreun străin pe drum ar spune că e „ţara cu oameni la fereastră”. Căci gutuile nici măcar n-am apucat să le punem acolo. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ