A trecut de Senat legea privind securitatea cibernetică. Asta dă voie SRI să intre în calculatorul oricăruia dintre noi, fără mandat, sub argumentul “prevenirii şi contracarării ameninţărilor cibernetice”.
La Art. 4 punctul d), legea spune că vizează “asigurarea nivelului de încredere necesar pentru dezvoltarea societăţii nformaţionale şi a mediului de afaceri în spaţiul cibernetic” si mai vizează, punctul e), “realizarea accesului egal şi nediscriminatoriu al persoanelor la informaţii şi servicii publice oferite prin intermediul infrastructurii ciberetice”. Boooooon!
Şi cum o să se asigure, în mod concret, “nivelul de încredere necesar pentru dezvoltarea societăţii informaţionale şi a mediului de afaceri în spaţiul cibernetic”? Vine cîte un ofiţer SRI la fiecare dintre noi şi ne mîngîie pe creştet, asigurîndu-ne că toate sînt bune cu softurile noastre? Vine în mod regulat? De exemplu, lunea şi vinerea? Vine la o oră anume? Şi dacă nu mă găseşte acasă cum mă asigură? Ȋmi dă un mail? Un sms? Ȋmi trimite un gînd bun? Cum, concret, o să se asigure acest “nivel de încredere”? Trebuie să-mi doresc să fiu urmărită? Trebuie să mă simt o oaie rătăcită dacă nu sînt urmărită cu toată turma? Trebuie să stau ca să mă găsească, să poată ei să mă urmărească?
Ȋmi şi imaginez cîţiva ofiţeri SRI făcînd de gardă la securitatea informaţională a ţării, ca în Baywatch. Se uită fiecare într-un computer şi, cînd/ dacă vede ceva ce i se pare suspect, îşi ia colacul de salvare (să zicem un stick de memorie) şi se avîntă înspre calculator, filmat pe lent. Privirea e disperată, vrea s–ajungă mai repede să salveze calculatorul, ţara, planeta. Ȋn sfîrşit, l-a identificat pe hacker/ terorist/ prost şi, mulţumit, îl aduce de guler la puşcărie, unde va suferi, nu-i aşa, “rigorile legii” (ce-mi place expresia asta!).
Sigur, dată fiind amploarea pe care o ia terorismul la nivel global, dat fiind faptul că tot mai mulţi adolescenţi, lipsiţi de discernămînt şi animaţi de tîmpenii teroriste sînt în stare să fugă să se facă terorişti cu acte-n regulă, o astfel de lege şi-ar găsi pe deplin justificarea. Mă tem însă, nebună cum mă ştiu, că de fapt, ăsta e un argument subţire pentru un control sporit al persoanei. De fiecare dată cînd au încercat să ne facă şi mai captivi au folosit argumentul securităţii.
Şi cum o să se asigure “accesul egal şi nediscriminatoriu al persoanelor la informaţii şi servicii publice”? Adică ne asigură că nu ne taie netul cînd vor ei? Că putem intra pe orice site-uri vrem noi? Că nu ne dau în gît dacă ne uităm pe site-uri de astrologie? Că nu ne schimbă comenzile online şi, în loc de pantofi, să ne trezim acasă cu furculiţe?Un “1984” cibernetic
A trecut de Senat legea privind securitatea cibernetică. Asta dă voie SRI să intre în calculatorul oricăruia dintre noi, fără mandat, sub argumentul “prevenirii şi contracarării ameninţărilor cibernetice”.
La Art. 4 punctul d), legea spune că vizează “asigurarea nivelului de încredere necesar pentru dezvoltarea societăţii nformaţionale şi a mediului de afaceri în spaţiul cibernetic” si mai vizează, punctul e), “realizarea accesului egal şi nediscriminatoriu al persoanelor la informaţii şi servicii publice oferite prin intermediul infrastructurii ciberetice”. Boooooon!
Şi cum o să se asigure, în mod concret, “nivelul de încredere necesar pentru dezvoltarea societăţii informaţionale şi a mediului de afaceri în spaţiul cibernetic”? Vine cîte un ofiţer SRI la fiecare dintre noi şi ne mîngîie pe creştet, asigurîndu-ne că toate sînt bune cu softurile noastre? Vine în mod regulat? De exemplu, lunea şi vinerea? Vine la o oră anume? Şi dacă nu mă găseşte acasă cum mă asigură? Ȋmi dă un mail? Un sms? Ȋmi trimite un gînd bun? Cum, concret, o să se asigure acest “nivel de încredere”? Trebuie să-mi doresc să fiu urmărită? Trebuie să mă simt o oaie rătăcită dacă nu sînt urmărită cu toată turma? Trebuie să stau ca să mă găsească, să poată ei să mă urmărească?
Ȋmi şi imaginez cîţiva ofiţeri SRI făcînd de gardă la securitatea informaţională a ţării, ca în Baywatch. Se uită fiecare într-un computer şi, cînd/ dacă vede ceva ce i se pare suspect, îşi ia colacul de salvare (să zicem un stick de memorie) şi se avîntă înspre calculator, filmat pe lent. Privirea e disperată, vrea s–ajungă mai repede să salveze calculatorul, ţara, planeta. Ȋn sfîrşit, l-a identificat pe hacker/ terorist/ prost şi, mulţumit, îl aduce de guler la puşcărie, unde va suferi, nu-i aşa, “rigorile legii” (ce-mi place expresia asta!).
Sigur, dată fiind amploarea pe care o ia terorismul la nivel global, dat fiind faptul că tot mai mulţi adolescenţi, lipsiţi de discernămînt şi animaţi de tîmpenii teroriste sînt în stare să fugă să se facă terorişti cu acte-n regulă, o astfel de lege şi-ar găsi pe deplin justificarea. Mă tem însă, nebună cum mă ştiu, că de fapt, ăsta e un argument subţire pentru un control sporit al persoanei. De fiecare dată cînd au încercat să ne facă şi mai captivi au folosit argumentul securităţii.
Şi cum o să se asigure “accesul egal şi nediscriminatoriu al persoanelor la informaţii şi servicii publice”? Adică ne asigură că nu ne taie netul cînd vor ei? Că putem intra pe orice site-uri vrem noi? Că nu ne dau în gît dacă ne uităm pe site-uri de astrologie? Că nu ne schimbă comenzile online şi, în loc de pantofi, să ne trezim acasă cu furculiţe?
“Trebuie să asigurăm securitatea ţării”, au spus ei, şi aşa au adoptat Legea Big Brother. Care acum, bag de samă, nu mai supără pe nimeni. Legea Securităţii Cibernetice, care dă drepturi depline SRI asupra calculatoarelor noastre, aduce a ipocrizie.
Dar sper să fiu io nebună şi, începînd chiar de acum, să trăim într-o ţară securizată cibernetic!
“Trebuie să asigurăm securitatea ţării”, au spus ei, şi aşa au adoptat Legea Big Brother. Care acum, bag de samă, nu mai supără pe nimeni. Legea Securităţii Cibernetice, care dă drepturi depline SRI asupra calculatoarelor noastre, aduce a ipocrizie.
Dar sper să fiu io nebună şi, începînd chiar de acum, să trăim într-o ţară securizată cibernetic!
