„España! España!” se scandează la Berlin, pe stadionul Olimpic, în mijlocul unei veri mai toride ca niciodată, parcă. Băieții profesorului-emerit Luis de la Fuente ridică la cer o cupă pe care o merită din plin. Un triumf de nimeni contestat, o victorie a fotbalului ofensiv, cu străluciri williamso-yamaliste într-o vreme a bicisnicelor încorsetări tactice. Încântătoarea, ravisanta Spanie a sedus de la prima apariție și a ținut-o tot așa, în răspăr cu evoluțiile meschine ale principalelor contracandidate, între care Italia a dezamăgit crunt. Mă uitam la squadra-azzurra și nu-mi venea să cred, urmașii unor monștri sacri ca Riva, Mazzola, Rivera, Scirea, Conti, Rossi, Bettega, R.Bagio, Baresi, Causio, Nesta, Collavati, Maldini și Totti nici figuri de fotbaliști nu aveau! Dacă i-ai fi îmbrăcat în treningurile celor de la Mioveni, ai fi jurat că sunt de acolo! Oricum, de vreo două decenii, peninsularii n-au mai scos o vedetă, una măcar !
Portugalia este numele altei decepții, cu o droaie de staruri, dar cu un măr stricat între ele! Fiindcă râzgâiatul din cale-afară, „îmbulzitul de sine” Cristiano, care refuză cu încăpățânare să se maturizeze, continuă să gripeze un mecanism altminteri capabil de performanțe notabile. Să sacrifici o selecționată de dragul năzurosului Ronaldo, obsedat de recorduri individuale, iar nu colective, mi se pare o prostie de neiertat.
Franța a dat impresia unei găști aflate în vacanță, care a preferat să joace la ciupeală, stupid de defensiv, fără vreo idee. O trupă ifosată, cu un Deschamps uzat și neputincios în a-și motiva perlele din vestiar. Mbappé? Nu l-am zărit, probabil învăța limba lui Cervantes, ca să-i cucerească pe suporterii Los Blancos la prezentarea de pe Santiago Bernabéu...
Aidoma și Anglia, ținută în buiestru de Southgate, rigid și limitat, conservator din cale-afară, deși valoarea lotului îl îndreptățea la altceva. Billingham ? Departe de statutul de lider visat de fanii săi. E neîndoielnic că „Leii” și „Cocoșul galic” au cele mai râvnite individualități de pe continent și, de aceea, ar trebui să-și răsfețe galeriile cu o exprimare generoasă, nu cu firimituri, cu două, trei faze de manual adică!
Germania s-a străduit să-și depășească o condiție precară, în lipsa unor jucători de talie mondială, dar și a renunțării la un stil ce impusese respect și teamă oriunde din 1954 încoace.
Olanda n-a rupt gura târgului, dimpotrivă, o replică palidă a lalelelor de altădată, o clonă posacă și neconturată, de care Cruyff n-ar fi deloc mândru!
Elveția, în schimb, a impresionat, fiind la un pas de a-și îmbunătăți palmaresul, cu un Granit Xhaka în formă maximă.
Din pluton s-au desprins, prin avânt, disciplină și prospețime fizică, Turcia, Slovenia și Slovacia. Georgia a profitat de non-combatul lusitanilor. Apropo, cam multe partide strategice în faza grupelor, într-un turneu oricum plictisitor și strepezicios, prin numărul supraponderal al participantelor, între care destule mediocre.
Croația a deziluzionat cumplit, cu o linie mediană epuizată și îmbătrânită, și cu un Dalić prea sentimental, de vreme ce nu e în stare să se despartă decent de Modrić, Brozović și Kovačić. Îngrijorător e însă altceva - din spate nu se ivește nimic, niciun talent!
Aceeași remarcă și cu privire la Belgia, cu un De Bruynne la mile distanță de prestațiile din Premier League, dar și apatic, neconectat defel la tensiunea întrecerii. Firesc, după un sezon suprasolicitant, iar observația e valabilă pentru toți cei care aparțin cluburilor din cele cinci campionate de top ale Europei.
Polonia rămâne pe mai departe o adunătură modestă și dependentă de un Lewandowski stors, la capătul carierei. Danemarca nu-i capabilă să se autodepășească, Ucraina s-a prezentat cu un soi de înfumurare ce mi-a amintit enervant de aerele indigestului Zelenski. Cehia n-a lăsat vreo urmă prin Germania fotbalistică, asemenea Scoției, Albaniei, Serbiei, Austriei și Ungariei.
Câteva cuvinte și despre... „Generația de suflet”. Înainte de 1989, negăsindu-se cafea, românii consumau nechezol și se obișnuiseră. La fel se petrec lucrurile și cu tricolorii inspiratului Edi Iordănescu, niște înlocuitori pe măsura vremurilor deposedate de identitate... Păi, cum să-i compari pe alde Alibec, Pușcaș, Stanciu și Coman cu Dumitrache, Dobrin, Balaci și Hagi? Ar fi o blasfemie, zău! Ca să vă dați seama cum stăm, o singură paralelă e îndeajuns. Porecla lui Ianis, de exemplu, e „Bentiță”, față de ilustrul său tată, căruia i se spunea ba „Maradona din Carpați”, ba „Regele”... Așa că, un nechezol, vă rog!
Un turneu în care a prevalat cantitatea, nu calitatea, o corvoadă pentru favorite, ai căror protagoniști au alte priorități, nicidecum drapelul patriei. Ehe, ce dor îmi este de un spectacol cu 16 actori de rang întâi, premianții preliminariilor... Dorință în van, deoarece mizele financiare au ucis sportul, inclusiv „sportul rege”. Nouă, ăstora nostalgici, ni s-a răpit bucuria de demult... Astăzi, fotbalul suferă de o hemoragie îngrijorătoare și-n curgerea neîntreruptă abia mai distingi între un meci bun și altul prost.
De ce a izbândit Spania? Simplu, are un tehnician inovator, cu o viziune originală asupra jocului, însușită cu fanatism de ucenicii din teren! E musai să ne aducem aminte că în niciun moment „Furia Roja” nu s-a clătinat, n-a abdicat de la partitura ei proprie, indiferent de scor și de adversar. Ibericii s-au comportat cu adevărat ca o ECHIPĂ, cu mult peste celelalte, deși unele au o cotă superioară pe piața transferurilor (Anglia, Franța, Portugalia, de pildă). Un mecanism ireproșabil, care a profitat la maximum de un Rodri imperial, decisiv la mijlocul terenului, el fiind secondat de revelația Ruiz!
În afara campioanei, al cărei desen tehnico-tactic a plăcut ochiului, nimic nou. Aceeași așezare defensivă supraaglomerată, ca și inflația de pase laterale și înapoi, la siguranță, pândindu-se greșeala adversarului. Un fotbal corporatist, fiecare învățându-și la perfecție rolul secund în piesă, niciunul neriscând, însă, să fie personaj principal și să-și asume riscuri dincolo de fișa postului. Chiar, mă căznesc să pescuiesc o confruntare care se va păstra în memoria noastră de microbiști, dar zadarnic...
Actorii? Interșanjabili și ei... Desigur, cu excepția unor Yamal (un miracol, numai că ne grăbim nițel cu epitetele, să nu omitem că deunăzi și Ansu Fati era considerat urmașul lui... Messi), Nico Williams și Musiala, în rest, grupul a ieșit la rampă, indiferent de culoarea tricourilor. De altfel, dacă ai schimba echipamentul selecționatelor de azi, nici nu ți-ai da seama, într-atât de uniform a devenit fotbalul! Tot mai des am senzația că echipele sunt, de fapt, ansambluri corale... Sigur, e frumoasă și muzica respectivă, doar că eu vreau să ascult și prim-soliști, să fiu învăluit de vocea lor unică și provocatoare de stări netrăite altcumva, inegalabile! M-am săturat, nu vă mint, de coruri cu crampe, pardon, cu crampoane!
