S-a luminat de ziuă. Întind mâna și iau de pe noptieră Biblia. O deschid la întâmplare, ca de obicei, și citesc...
„Iată, Domnul deșartă țara și o pustieste, îi răstoarnă fața și risipește locuitorii; cum se întâmplă preotului se întâmplă și poporului; stăpânului, ca și slugii; stăpânei, ca si slujnicei; vânzătorului, ca și cumpărătorului; celui ce dă cu împrumut, ca și celui ce ia cu împrumut; datornicului, ca și cel căruia îi este dator.
Țara este pustiită de tot și prădată; căci Domnul a hotărât așa.
Țara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniți și tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci țara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu țineau poruncile și rupeau legământul cel veșnic!
De aceea mănânca blestemul țara și suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiți locuitorii țării și nu mai rămâne decât un mic număr din ei.
Mustul stă trist, via este veștejită; toți cei ce erau cu inima veselă suspină.
A încetat desfătarea timpanelor, s-a sfârșit veselia gălăgioasă, s-a dus bucuria harpei.
Nu se mai cântă când se bea vin, și băuturile tari li se par amare celor ce le beau.
Cetatea pustie este dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai intră nimeni în ele.
Pe ulițe se strigă după vin; s-a dus orice desfătare, nu mai este nicio veselie în țară.
Numai pustiire a mai rămas în cetate, și porțile stau dărâmate.
Da, în țară, în mijlocul popoarelor este ca atunci când se scutură măslinul sau ca la culesul ciorchinilor rămași după culesul viei.”[1]
Închid Cartea Cărților și cad pe gânduri... Mă sperie teribila asemănare între povestioara biblică a Babilonului și tabloul României mele de azi ! Așa că strig în singurătatea-mi matinală: „Sunt pierdut ! Sunt pierdut ! Vai de mine!”[2] Da, fiindcă „jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se înverșunează la jaf. Groaza, groapa și lațul vin peste tine, locuitor al țării !”[3] Aș vrea să mă pitesc undeva, dar toate ascunzătorile sunt ocupate, mi-au luat-o alții înainte... Bâjbâi printr-o dimineață călâie și mucedă. Încotro s-o apuc, încotro? Zău că n-am habar, întrucât...
„În suflet, ca pe-o cale pustie, sunt răscruci,
Întretăieri de drumuri sălbatice, străine,
Ducând spre patru colțuri…Pe care să apuci?
Meleagurile-s rele și nimeni nu-i cu tine.
Răspântia e moartă, și câți s-au perindat
Nu ți-au lăsat o urmă, un semn care s-arate
De-a nimerit vreunul pe drumu-adevărat…
Doar cruci fără de slove de-a lungu-s presărate.
Un han, din care numai pereții-au mai rămas,
Cu hruba părăsită, un puț fără izvoare
Și-un plop uscat alături, ca o spânzurătoare,
Îți spun că nu e locul făcut pentru popas.
Te simți pierdut departe… răscrucile-s pustii,
Și-ai vrea să fugi din aste paragini blestemate.
…În suflet sunt răspântii: ajungi fără să știi
Și șovăi la o furcă de drumuri neumblate.”[4]
Ah, și cum mai șovăiesc...
