„Sistemul” (partea a șasea)

O ultimă întâmplare vizează „Guvernul Renzi”: „Era un moment delicat: din Napoli, din mâinile procurorului Woodcock[1], plecase, cu un an înainte, prima anchetă asupra Consip[2], care avea scopul – chiar foarte evident - de a lovi în premierul Matteo Renzi și în grupul lui de susținători, cu Luca Lotti în frunte. Atmosfera era explozivă și din alt motiv: guvernul nu aprobase amânarea prelungirii cu un an a vârstei de pensionare pentru procurori, măsură care i se aplica și lui Giovanni Colangelo, procurorul orașului Napoli. Acesta vorbește într-un interviu despre o «îndoială legitimă» referitoare la faptul că Renzi ar fi vrut să-l pedepsească și să-l scoată la pensie înainte de termen pentru că nu îl oprise pe Woodcock în ancheta Consip. De fapt, chiar judecătorii erau interesați să nu fie aprobată amânarea, ca să poată ocupa în continuare acele posturi. Între aceștia era chiar Melillo, care, în calitate de șef de cabinet al ministrului Justiției, urmărise îndeaproape toată chestiunea. Respingerea amânării i-a închis lui Melillo ușile procuraturii din Napoli, iar pe mine m-a pus într-o poziție și mai delicată, între ciocan și nicovală, după cum ziceam. Despre numirea lui Melillo la Napoli vorbesc direct cu ministrul Orlando și cădem de acord că prima mișcare necesară este readucerea imediată a lui Melillo în magistratură, pentru a tempera nemulțumirea grupărilor de stânga, susținătorii săi, față de magistrații care ieșeau din sistem pentru a obține alte funcții și erau promovați din oficiu.”

          Ca o paranteză, obligatorie pentru deslușirea intrigii, în jocul de puzzle apare procurorul Di Matteo, „cavalerul antimafia”: „Numirea lui Di Matteo la Direcția Antimafia a avut loc concomitent cu numirea lui Cafiero De Raho – despre care am vorbit deja – ca procuror general antimafia. De Raho și-a organizat activitatea înființând noi comitete de investigație, în speranța de a depăși conflictele și paralelismul dintre centru și provincie, cauzate, mai ales, de invidie și orgoliu profesional. Di Matteo a primit «comitetul crime», dar nu a durat mult. Pe 20 mai 2019, fiind invitat la Atlantide, emisiunea lui Andrea Purgatori pe La7, Di Matteo declarase, vorbind despre masacrul de la Capaci[3], în care muriseră Giovanni Falcone, soția lui Francesco Morvillo și trei agenți din escorta lui, «e foarte posibil ca, alături de membri ai Cosa Nostra, să fi participat și persoane din afara organizației». Cafiero De Raho, care nu este nici pe departe un curajos, l-a înlăturat atunci din toate funcțiile.”

          Mai apoi, el este oprit să ocupe poziția de șef al Departamentului de Administrare a Penitenciarelor:  „Atunci, haideți să vă spun altceva. Șeful DAP nu este doar cel care asigură hrana și cazarea deținuților. El joacă un rol cheie, aș zice chiar strategic, în gestionarea volumului  imens de informații culese, într-un mod sau în altul, din interiorul celulelor, mai ales acelea care se referă la membrii mafiei. Dacă în timpul unei discuții, dintr-o interceptare ambientală în celulă, dintr-o șușoteală între deținuți rezultă posibilitatea ca politicianul X sau omul de afaceri Y să aibă o înțelegere, primul care va afla această informație este șeful DAP și o va folosi așa cum consideră necesar ca, de exemplu, aluzia făcută de Totò Riina despre Berlusconi în timpul orei de plimbare. Asta include și informațiile din celulele 41 bis unde se află capii mafiei, criminalii și teroriștii.

            Acest om are o putere judiciară și politică enormă – și un salariu pe măsură –, însă, în cazul lui Di Matteo, el era și o persoană din afara «Sistemului» și, prin urmare, imposibil de controlat. Ca să fiu clar, părerea mea este că Di Matteo nu a fost oprit nici de Bonafede, nici de mafie, ci de faimosul «Sistem», care nu-și permitea să-i scape lucrurile de sub control (subl.m.).(...)

            Poate fi o întâmplare, dar în anul următor, în 2019, Di Matteo a candidat cu succes la CSM, el care insista asupra nevoii ca un magistrat, dacă dorea să fie curat și puternic, trebuia să activeze în afara grupurilor de influență și în afara jocurilor de societate. Probabil că, asta cred eu, după dezastrul cu DAP înțelesese și el că, dacă nu gravitezi în acele cercuri, dacă nu intri în «Sistem» și nu începi să negociezi , oricât de bun ai fi, nu vei reuși nimic. În magistratură, dacă ai impresia că ești prea bun, sau, mai rău, cel mai bun, crește riscul de a avea probleme (subl.m.), așa cum i s-a întamplat și lui Henry John Woodcock, faimosul procuror din Napoli, în cazul Consip și nu numai.”

          Dar să revin la povestea începută cu premierul Renzi,  cu preambulul lămuritor al lui Sallusti: „Pe 21 aprilie 2015, Matteo Renzi se află în biroul său din Palazzo Chigi , în plin mandat și în cel mai de succes moment politic al său. «Gata cu inerția, mergem înainte pe toate fronturile», scrie pe Twitter acuzând rezistența din partea colegilor săi și opoziția față de noua lege electorală, Italicum. În aceeași zi, doi ofițeri carabinieri, care făceau parte din echipa de poliție judiciară a procurorului napoletan Henry John Woodcock, intră în biroul procurorului din Modena, Lucia Musti, cu un dosar imens de interceptări telefonice și informatice, alcătuit din mai mult de unsprezece volume, în care erau implicate și personaje lipsite de importanță din lumea de afaceri din Modena. Ancheta este numită Cpl Concordia și este deschisă pentru suspiciunea de luare de mită pentru alimentarea cu gaz a insulei Ischia și este considerată sora mai mica a viitorului dosar Consip. Unul dintre cei doi carabinieri este căpitanul Giampaolo Scafarto, care, vom vedea mai târziu de ce, nu va avea un sfârșit prea bun. Celălalt este colonelul Sergio De Caprio, cunoscut mai degrabă drept «Capitano Ultimo», omul care, pe 15 ianuarie 1993, l-a arestat pe Salvatore Riina, cel mai influent șef al mafiei și care a fost interpretat de actorul Raoul Bova într-un miniserial televizat, transmis în 1998. Potrivit lui Musti, pe 17 iulie 2017, în fața comisiei disciplinare a CSM, care investiga acuzațiile aduse lui Woodcock pentru scurgere de date confidențiale, cei doi carabinieri îi spun: «Asta e o bombă și va ajunge la Renzi».” Luca Palamara confirmă: „Dacă îmi aduc bine aminte, făceam parte din acea comisie care îl audia pe Musti și îl judeca pe Woodcock. Cuvintele exacte înregistrate în procesul-verbal al ședinței, rostite de Musti, fuseseră: «Cei doi îmi spun: „Stimată doamnă, dumneavoastră țineți în mână o bombă. Dacă vreți, o puteți detona”». De fapt, procuratura din Napoli avea deja bomba în mâini și era gata să explodeze singură, așa cum s-a și întâmplat, de altfel, dar să nu complicăm povestea. Dimpotrivă, ca s-o înțelegem mai bine ar trebui să ne întoarcem  în trecut, pe data de 21 februarie 2014, ziua în care Matteo Renzi, după înlăturarea lui Enrico Letta, a mers la Napolitano pentru a-i prezenta lista miniștrilor din cabinetul său. Atunci a făcut primul pas greșit, unul grav și decisiv, cel puțin în ceea ce privește magistratura.(...) Toți așteptam cu sufletul la gură, pentru că Napolitano refuzase să semneze numirea propusă de Renzi, în persoana lui Nicola Gratteri ca ministru al Justiției. Cum se ajunsese acolo i-am explicat chiar lui Gratteri, pe 20 februarie 2020, în timpul emisiunii diMartedì a lui Giovanni Floris, unde erau invitați Sallusti și directorul revistei Espresso, Marco Damilano.” Și jurnalistul îl întrerupe, precizând că „Gratteri povestise că fusese chemat cu o zi înainte de formarea guvernului de către Graziano Delrio, cel mai cunoscut reprezentant al Partidului Democrat condus de Renzi și fusese convocat de urgență la Roma pentru o întâlnire cu ultimul, pe care nu-l mai văzuse niciodată până atunci.”

            „Acesta este momentul decisiv, susține și fostul magistrat, informația s-a aflat, pentru că, deși Roma e atât de întinsă, anumite vești se răspândesc la fel de repede ca într-un sătuc. Putea un «Sistem», care luptase împotriva lui Berlusconi și îl învinsese, să se lase condus de Matteo Renzi și de către un coleg, foarte bun, dar și îndeosebi independent, fără nicio afiliere, ba mai mult, dornic să revoluționeze sistemul? (...) Evident că nu. Conducătorii «Sistemului»  se pun în mișcare, Președintele este luat cu asalt de procurorii cei mai importanți – chiar Pignatone îmi confirmă că fusese contactat în acea perioadă  și de către șefii grupurilor de influență. Lui Napolitano i se comunică faptul că mișcarea nu va putea să aibă loc. Renzi, care, după cum știm deja, nu înțelese cât de mare era puterea magistraților (subl.m.), încăpățânat fiind, merge la președinte cu acel nume. Spun asta nu pe baza unor presupuneri, ci în urma numeroaselor convorbiri pe care le-am avut în orele acelea. (...)

            Că Renzi, prin acea mișcare, sfidase sistemul grupurilor de influență și al marilor procurori, care erau consultați în prealabil de premierul în funcție sau de locțiitorul acestuia, pentru a da avizul său unui nou ministru al Justiției nu mai era un secret pentru nimeni. După ce zdrobise sau a crezut că zdrobise Partidul Democrat, Renzi încerca să facă același lucru și cu magistratura: să demonstreze că aici eu comand acum. Dar nu, nu funcționează așa (subl.m.).(...)

            Dacă mi-ar fi cerut atunci sfatul... Glumesc, dar ceva adevăr este. În lumea noastră nu poți avea o intrare agresivă, te compromiți singur. Și el, nu vorbesc despre cazul Gratteri, la puțin timp după ce se instalase la minister, a pus pe  masă problema concediilor prea lungi și a răspunderii magistraților. În acel moment și-a săpat singur groapa (subl.m.).(...)

            Episodul opoziției față de Berlusconi ar fi trebuit să reprezinte o lecție pentru Renzi (subl.m.). De ce, înaintea lui, Enrico Letta și, după el, Paolo Gentiloni ieșiseră curați după mandatul lor? De ce nu fuseseră implicați în niciun scandal? E posibil, dar e un răspuns simplist. Motivul principal a fost acela că ei nu-i sfidaseră pe magistrați. Renzi, în schimb, comite greșeala de a crede că, fiind secretar al Partidului Democrat, magistratura, majoritar de stânga, îl va susține din oficiu.

            Nu înțelesese că da, magistratura era ce era, însă reprezentanții săi nu erau tinerii susținători ai lui Renzi, Lotti și Boschi sau alde Gratteri și Cantone, ci vechiul aparat comunist și post-comunist pe care îl distrugea. Vorbim despre oameni care înainte, în Partidul Comunist, și, mai târziu, în Partidul Democrat, dictaseră linia, nu o urmaseră pe cea hotărâtă de alții. Colegi care s-au îngrozit în fața înțelegerii dintre Renzi și Berlusconi. Judecătorii de stânga sau, mai corect spus, grupurile extremiste își pierdeau reprezentanții politici, așa încât s-au pus în mișcare ca să salveze acea lume politică și culturală care îi crease. În acest context, cuvintele lui Piergiorgio Morosini[4] mi se par esențiale. Într-un interviu «neautorizat» cu jurnalista cotidianului Foglio, Annalisa Chirico, în ajunul referendumului constituțional din 2016, care, prin dorința premierului, este și un referendum cu privire la Renzi, Morosini folosește cuvinte foarte dure: «Trebuie să ne ferim de o scădere a autorității din cauza unor amatori însetați de putere și, de aceea, la referendumul următor trebuie să votați „nu”».(...)

            În justiție, războiul începuse deja, să nu uităm acel «Stimată doamnă, dumneavoastră țineți în mână o bombă» din anul precedent. Asaltul final era în mod clar și politic, pentru că Partidul Democrat trebuia restituit proprietarilor săi legitimi.”

            Așa că ținte devin părinții lui Renzi: „La procuratura din Genova exista o plângere care făcea referire la două facturi suspecte emise de una dintre societățile lor, declarată falimentată în 2014; dacă nu greșesc, una de 20.000 și una de 140.000 de euro. Dosarul se împotmolise pentru că fusese uitat alături de multe alte falimente? Pentru că erau părinții primarului din Florența, care nu deranja pe nimeni sau, dimpotrivă, era bine să rămână acolo pentru orice eventualitate? (subl.m.) Adevărul este că acel dosar nu fusese uitat, alături de sute alte dosare fiscale și de falimente, așa cum se întâmplă de obicei. Când Renzi devine premier și încearcă să-l impună pe Gratteri, intenționând să ne taie din concedii, să reglementeze răspunderea civilă a judecătorilor și încă flirtează cu Berlusconi și urmărește să-l elimine pe Bersani, chiar în acel moment cineva își aduce aminte de dosar și de alte infracțiuni fiscale pe care părinții lui Renzi le comiseseră la începutul anilor 2000. O coincidență, la fel ca dosarul Ruby pentru Berlusconi. (...)

            Cercetarea este legitimă, bineînțeles. Dar prin accelerarea investigației și desfășurarea de forțe pentru ca toate să aibă loc odată cu numirea fiului în noua funcție, se vrea doar recuperarea debitelor? Să fim sinceri (subl.m.). (...)

            Să zicem că aș fi eu procurorul, ca să evităm orice discuții: nu vorbim despre soția lui Renzi, ci despre un mecanism foarte cunoscut pe care l-am văzut de mai multe ori în funcțiune. Eu, Luca Palamara, mă duc la birou și în arhivă am sute de dosare pe care noi le numim «comune», în sensul în care nu au o importanță aparte, ca de exemplu cel referitor la facturile suspecte. Dar îmi dau seama că unul dintre acestea vizează rudele unei persoane cunoscute și influente, îl iau și mă apuc să citesc documentele pe care nu le mai vizualizasem niciodată, pentru că, să fim sinceri, un judecător nu citește niciodată tot dosarul. Încep să citesc și transmit ancheta ofițerului meu de poliție judiciară, adică unui carabinier sau unui expert financiar și decid dacă să-l anunț sau nu pe procurorul șef. Dar și aici, sunt șefi și șefi. Unii spun: «Dă-mi-l și mă ocup eu !», iar alții te lasă în pace ca să nu se murdărească ei. Același lucru este valabil și pentru poliția judiciară, care poate sau nu să comunice superiorilor noua anchetă: «Priviți ce-am descoperit !». Care – la fel ca toți cei implicați în acest lanț trofic – poate sau nu să meargă la ruda aceea importantă implicată sau la un ziarist cu care se înțelege. Cum se termină totul? Unul dintre acești domni, într- un fel sau altul, va deveni cineva (subl.m.).(...)

            Da, ancheta CPL Concordia, societatea care trebuie să asigure alimentarea cu gaz în regiunea Campania, era o superanchetă, anunțată în 2015 de procurorul  napoletan Woodcock cu surle și trâmbițe și care lăsase să se înțeleagă multe: încă din primele zile se zvonise că «bomba» de care vorbește Musti urma să ajungă la D’Alema și chiar la Renzi. Din miile de documente transmise procuraturilor din Italia, din motive de competență teritorială, nu va mai rămâne mare lucru, dar asta era o altă problemă. Unul dintre acele documente urma să atragă atenția, nu în justiție, ci în politică și în presă. Este vorba despre interceptarea unei convorbiri dintre Matteo Renzi și generalul Michele Adinolfi, care, în acel moment, era aproape de a fi numit comandantul general al Gărzii de Finanțe. Se zice că Renzi, secretar al Partidului Democrat, ar fi răspuns la telefon în timp ce se afla la Palatul Chigi, așteptând să fie primit de premierul Enrico Letta, căruia trebuia să-i comunice decizia de demitere și să-i ia locul, ceea ce se va și întâmpla câteva zile mai târziu. În acea convorbire nu există nimic compromițător din punct de vedere penal: cei doi dialogau amical – Adinolfi conchidea zicând: «Ciao, fraiere» – și Renzi începu să peroreze pe seama lui Letta, «nu e rău intenționat, e un incapabil» și despre Berlusconi, «cu el se poate vorbi». Woodcock păstrase cu mare grijă acea înregistrare și, un an mai târziu, în iulie 2015, conversația era redată integral în ziarul Fatto Quotidiano. Adinolfi sărise ca ars, Renzi era îngropat în rușine, încep să circule acuzații din toate direcțiile, dar concluzia este că asupra lui Matteo Renzi a fost  îndreptat un reflector care nu va dispărea niciodată. De la CPL Concordia, Woodcock trece la Consip, ancheta asupra centralei de achiziții a statului, și cercul să lărgește. În grupurile din jurul lui Renzi circulă acuzații, suspiciuni și provocări, de la sub-secretarul Lotti la tatăl lui Renzi, de la comandantul general al Carabinierilor, Tullio Del Sette, la comandantul legiunii de carabinieri din Toscana, Emanuele Saltalamacchia, asta doar ca să menționez numele cele mai cunoscute. Lucrul curios este că nimic sau aproape nimic din toate astea nu au legătură cu Napoli și Woodcock, care, după detonarea bombei, trebuie să trimită toate documentele procuraturii din Roma, condusă de Pignatone, foarte interesat în menținerea unui echilibru. Pignatone nu este de acord să primească o anchetă gata făcută care, mai mult, pare să implice premierul și diverși generali și este presărată cu erori majore – faimoasă era frază pe care tatăl lui Renzi nici măcar nu o pronunțase, de fapt, în convorbirile acelea – și cu scurgerea de informații care implică inclusiv serviciile secrete din dosar. Ca să fiu mai explicit: într-o dimineață, cotidianul Corriere della Sera titrează că serviciul de carabinieri însărcinat cu protecția mediului înconjurător a semnalat prezența unui autoturism suspect, aparținând serviciilor, în apropierea biroului afaceristului din Campania, Alfredo Romeo, cu misiunea de a afla informații cu orice scop, pentru anchetă. În dimineața aceea mi-a sunat telefonul: era tatăl unei cunoștințe a fiului meu, care îmi zise: «Luca, ai citit Corriere?». Îi răspund: «Da, de ce?». «Eu sunt omul cu mașina, mă întorceam acasă și stau chiar lângă biroul lui Romeo. Chiar e posibil ca în Italia anchetele să meargă așa?» Pentru Pignatone e deja mult, decide să- l cerceteze pe Woodcock pentru încălcarea confidențialității cercetării și același lucru îl face și cu mâna sa dreaptă, Giampaolo Scarfato. Jurnalistul de la Fatto Quotidiano, Marco Lillo este cercetat și Federicăi Sciarella, prezentatoarea emisiunii Chi l’ha visto? și bună prietenă a lui Woodcock, îi este confiscat telefonul. Ca și cum asta n-ar fi fost suficient, jurnalista Annalisa Chirico, în cotidianul Foglio, lansează scenarii fantasmagorice și niciodată dezmințite, dezvăluind faptul că pe 16 decembrie 2016, când procuratura din Napoli deschidea dosarul Consip prin interogarea managerului Luigi Marroni, în aceeași cameră cu Woodcock se afla și un judecător de la procuratura din Roma, Paolo Ielo, brațul drept al lui Pignatone: doar unul dintre atâtea mistere. Era o înfruntare între procuraturi, una fără precedent, dar mai ales un mare roman polițist, ba chiar unul noir, al cărui final nu l-am aflat nici azi; cu documente care ajung dintr-o mână în alta, cu scurgeri de informații, toată lumea știe totul despre toată lumea. Un adevărat «turn Babel», orice altceva, mai puțin anchetă judiciară. Chiar sunt potrivite, în acest caz, cuvintele procurorului orașului Modena, Lucia Musti, titulara unei părți a anchetei, aflată în fața comisiei CSM: «Parcă ne-ar fi lovit furtuna, noi suntem o procuratură mică, am tăiat și pădurea ca să se tipărească documente, ceea ce e absurd, de fapt, nici măcar n-am citit această notă informativă de la Napoli, atât de stufoasă și haotică, numai titlurile... În documentație erau menționați de la primarul din Rodi Garganico la premierul Renzi, la fiul lui Napolitano, iar despre Modena aproape nicio vorbă în toată acea grămadă de hârtii... Eu am învățat că nu așa trebuie să arate o anchetă». Procesul acela verbal va fi, bineînțeles, clasificat, rușinea ar fi fost prea mare... (...)

            Parcă am fi călătorit înapoi în timp, pe vremea exceselor împotriva lui Berlusconi. CSM nu putea să abandoneze jocul, iar pe numele lui Woodcock se deschide o anchetă disciplinară. Dar «Sistemul» deja o luase razna, era imposibil de controlat, astfel încât și CSM îi cade victimă. (...)

            Pe 5 iulie 2018 – am dovezi în sensul acesta –, liderul grupurilor de stânga, Giuseppe Cascini, m-a chemat să-mi spună că CSM trebuie să oprească anchetarea lui Woodcock. Ne-am întâlnit la barul Settembrini din cartierul Prati, din Roma. Mi-a vorbit despre interceptarea unei convorbiri între Legnini, vicepreședintele CSM și atunci judecător în acel dosar, și fostul senator Cirino Pomicino, în care Legnini vorbea foarte urât despre procurorul din Napoli. Aceasta se afla chiar în mâinile lui Woodcock care era dispus să o publice pentru a demonstra că CSM lucra împotriva lui. L-am informat și pe Legnini, care înlemnise, dar mi-a confirmat că avusese acea discuție cu Pomicino în barul Florian, în apropierea CSM-ului, în care a lăsat să-i scape niște afirmații defăimătoare și prin care anticipa sentința în cazul lui Woodcock. Se temea de o campanie de presă violentă împotriva lui, dacă înregistrarea ajungea în media. (...)

            Dar încă nu s-a terminat. M-am sfătuit cu procurorul Pignatone, care mi-a  confirmat totul: era vorba de o interceptare ambientală – până atunci confidențială – efectuată în apropierea biroului lui Alfredo Romeo, acuzatul principal în ancheta Consip, în care Pomicino îi dezvăluia discuția cu Legnini. Ca să salvez situația, i-am sugerat lui Legnini să vorbească cu procurorul din Napoli, Giovanni Melillo, a cărui numire o susținuserăm și care,  teoretic, ar fi trebuit să ne arate recunoștința lui. Am vorbit cu procurorul general de la Casație, Riccardo Fuzio, ca Milillo să-i explice exact situația și să afle care este opinia Președinției. Câteva zile mai târziu, Melillo s-a întâlnit cu Legnini, dar acesta a fost foarte distant și nu a avut nicio intenție de a se achita față de noi. Fuzio a cerut informații de la Președinție și m-a sfătuit să nu mă mai agit: ancheta disciplinară fusese  amânată. În acel moment, Woodcock se salvase. Și așa era. Dar elementul care complică și mai tare situația este un mesaj pe care-l primisem pe telefon: «Din cercetările de la Roma, în calitate de judecător de cameră preliminară, nu trebuie să vorbești despre ele, pentru că ar trebui comunicate CSM-ului PENTRU IMPORTANȚA LOR». Gaspare Sturzo îmi scrisese cu majuscule și pentru a-și susține cauza, îmi aducea aminte că sunt judecător de cauză preliminară în dosarul Consip.”

            Voluptatea cu care se detonează Luca Palamara, în strădania de a scoate inimaginabila mizerie ascunsă sub preșul societății peninsulare, mă duce cu gândul la Curzio Malaparte, un revoltat la fel de disperat împotriva realităților  din țara sa imediat după uciderea „Ducelui”.  Așadar, e bine să reținem și noi vorbele autorului romanului Pielea, întrucât sunt valabile  și la gurile Dunării, în scutlâcul numit România: „Autoritățile italiene! O haită de hoți și de ticăloși care până cu o zi în urmă băgaseră lumea la pușcărie în numele lui Mussolini, iar acum îi trimitea pe oameni la închisoare în numele lui Roosvelt, Churchill și Stalin, care până mai ieri și-au făcut de cap în numele tiraniei, iar acum fac la fel în numele libertății. Ce le interesa pe autoritățile italiene că  niște mame naturale își vindeau copiii pe străzi? O haită de ticăloși, toți, de la primul la ultimul, prea ocupați să lustruiască cizmele învingătorilor ca să se mai poată ocupa de prostii.” Și nimeni  nu ne întrece când  vine vorba să lustruim bocancii ocupantului, fie că el este turc, sovietic  ori american... Vai de pielea noastră !